A murit Bacovia, trăiască Bacovia!

Peisajul muzeisticii literare bucureştene e penibil de modest în comparaţie cu numărul şi prestanţa scriitorilor care au trăit în oraşul născut dintr-un târg.

Legea prejudiciază, cetăţeanul reglementează

Muzeele de scriitori din metropolă se pot număra pe degetele unei singure mâini: Tudor Arghezi - Mărţişor, George şi Agatha Bacovia, Liviu Rebrenu, Ion Minulescu - Claudia Millian şi George Călinescu.

Toate, cu tot cu patrimoniu, au fost donaţii , “pomeni”: cadouri “cu coroniţă” pentru care statul român nu a mişcat un deget.

Dimpotrivă. Donaţia Agahtei Bacovia, soţia poetului a fost tergiversată timp de un deceniu din pricina hăţişului birocratic.

Un argument în plus, aduce Corneliu Lupeş, coordonator secţia "Case Memoriale" din cadrul Muzeul Literaturii Române: “La cei 62 de ani cât avea atunci Agatha nu intuia că în România acelor ani e greu nu numai să obţii un drept al tău ci, paradoxal să şi oferi.

Înţeleg să te chinui să primeşti ceva, nu să dai. E incredibil să constaţi în ce termeni se poate refuza o donaţie”.

10 ani pentru o donaţie

La un an de la moartea lui George Bacovia s-a adoptat formula “Colecţie de utilitate publică” de care statul s-a folosit pentru a fi exonerat de orice implicaţie financiară.

Refuzul mascat a fost prelungit prin documente şi adrese emise de instituţiile vremii. Întreţinerea patrimoniului ramânea în sarcina exclusivă a soţiei şi a fiului său, Gabriel Bacovia.

Abia în anul 1966, la aproape 10 ani de la moartea lui Bacovia, statul a acceptat donaţia. Atunci putem vorbi de actul de naştere al Muzeului Memorial.

Gabriel Bacovia, fiul celor doi scriitori şi-a petrecut copilăria in acest „cartier democratic” cum îl numea Bacovia. Briel, pentru apropiaţi va avea grijă de moştenirea culturală după moartea mamei sale şi va organiza în casa părinţilor săi Cenaclul literar „Bacovia” .

Casa memorială „George şi Agatha Bacovia” e vecină cu „Marţişorul” lui Tudor Arghezi. Cele două muzee promovează "memoria reprezentanţilor primelor două litere ale alfabetului poeziei romaneşti", spunea Gabriel Bacovia, citat de Corneliu Lupeş care l-a cunoscut pe vremea când era custode al muzeului.

Biografie neromanţată

George Bacovia şi-a depăşit şi surprins epoca. S-a născut într-un târg moldav căruia i-a dus mereu dorul. Şi-a petrecut o bună bucată de viaţă călătorind între Bacău si Bucureşti. Nu a iubit Bucureştiul şi nici acesta nu l-a primit cu braţele deschise. A studiat dreptul şi a ajuns licenţiat într-o meserie care nu i se potrivea şi pe care nu a practicat-o niciodată. Şi-a împărţit timpul între scris şi cântat la vioară, între familie şi o slujbă de funcţionar, între cenuşiul străzii şi monotonia odăii sale.

Lumea Lacustrei

La râspântie de drumuri şi timp, între şosesele Giurgiului şi Olteniţei, o stradă periferică păstrează numele lui George Bacovia. Istoria sa începe în anul 1933. La aceea vreme, străduţa cu amintiri bacoviene se numea Frăsinetului şi era situată în afara oraşului, în comuna Şerban Vodă.

În urmă cu şapte decenii, cenuşiul mahalalei era tipic bacovian cu gospodării modeste ca şi casa lor ridicată din economii şi credit.

Oraşul cel mare cu zgomotele lui rămânea departe de cartierul cu cimitir, cu cârciumă în colţ de stradă şi străzi monotone. Aproape de Bacovia rămânea plumburiul periferiei şi grădina din faţa casei .

Străduţa şi casa semănau bine în acei ani cu lumea Bacăului din care venea poetul. La Bacău, scria Bacovia, cenuşiul e o culoare frecventă. „Existând în natură s-a strecurat şi în versurile mele. La fel şi violetul. În cele mai multe poezii am plecat de la elemente cunoscute şi date autobiografice”. Cu toate acestea, Bacovia, spunea un bun roman, şi dacă s-ar fi născut la Tecuci, făcea tot poezie bacoviană.

Poezie: sărăcie

Poate că Bacovia s-a simţit bine în casuţa mărginaşă, construcţie miniaturală, cu trei camere, semn al stării materiale precare.

Primele contururi care definesc atmosfera bacoviană încep cu cartierul care l-a găzduit. „Casa lui Bacovia e aşezată într-un cartier proletar, izolat, pauper. Aici îl regăsim pe adevăratul Bacovia ; dacă l-ai muta cu Arghezi într-un conac deja nu te mai crede lumea. Ori, un muzeu autentic, trebuie să reprezinte spiritul tutelar al amfitrionilor”, spune Corneliu Lupeş.

Casa-muzeu reconstituie lumea lui Bacovia din bucăţi de realitate inedite. Puţin s-a schimbat de pe vremea când poetul se aşeza la biroul din cămăruţa lui să scrie şi să-şi răsucească ţigările. Cel care are grijă de moştenirea culturală, muzeograf Titus Bazac, ne spune că posteritatea poetului a fost păstrată de Agatha, soţia sa, care s-a ocupat de viaţa şi opera sa, i-a promovat postum imaginea memorialistică prin reeditari şi întâlniri periodice la muzeu.

La rândul său, poetă, prozatoare, memorialistă, Agatha a fost un veritabil impresar. 30 de ani şi-a protejat soţul de adversităţile semenilor şi ale sale însuşi. E simptomatic dezinteresul lui pentru opera sa: „Cei care i-au publicat volumele, au fost apropiaţii săi”, spune muzeograful.

Alchimistul plumbului

Pacient al sanatoriului de boli nervoase, poetul va traversa, din anii 30, o stare de convalescenţă continuu în care stările bune vor alterna cu crizele. Iese din sanatoriu, nota Al. Macedonski, “o sărmană umbră”. Un elev al său căruia Bacovia îi preda, în 1927, desenul, reconstituie portretul poetului, notând: ”era un om slab, suferind, ducîndu-şi batista la gură cînd accesele de tuse îl sufocau”.

Chiar dacă patrimoniul nu e organizat tematic, spaţiul păstrează povestea celor ce l-au locuit în cele mai subtile detalii: de la corzile viorii la care a cântat poetul până la desenele sale şi la bastonul sprijit de biroul său.

Austeritatea decorului celor trei camere prin care şi-a plimbat paşii „alchimistul plumbului” îi conturează cu fidelitate imaginea.

"Liceu, cimitir al tinereţii mele..."

În vestibul se află trei vitrine în care sunt expuse manuscrise literare, documente, antologii, fotografii care au aparţinut soţilor Bacovia. Pentru Bacovia, liceul cu profesori severi a rămas “cimitir al tinereţii ” sale. Poetul avea totusi o disponibiliate interdiciplinară: era foarte talentat la desen şi iubea vioara. Alături de volumele de poeme ce poartă marca poetului, colecţia include medalii, desene şi caricaturi care trimit la preocupările din adolescenţa lui Bacovia.

Pe unul dintre pereţi sunt expuse 30 de desene inspirate de poeziile lui Bacovia, un dar al pictorului Spiru Vergulescu pentru autorul “Stanţelor Burgheze”.

Camera Agathei păstrează atmosfera austeră. Mobilierul e decorat cu piese mici, discrete, fotografii înrămate ce o reprezintă pe stăpâna casei la diferite vârste. Printre fotografii se pierd două vase de ceramică, un ceas de masă, un patefon cu patina timpului. Încăperea mai găzduieşte o măsuţă deosebită tête-à-tête plasată între uşile de intrare din vestibul şi din sufragerie. Între două ceşcute de cafea se plimbau cândva şoaptele doamnelor. Aici se află şi tablourile în ulei ale părinţilor soţilor Bacovia şi lucrări ale Ceciliei Cuţescu Stork, prietenă a Agathei.

Poetul - violonist

Biblioteca aduce a bazar sentimental la prima vedere: vioara fără arcuş, “partener” fidel din anii adolescenţei poetului şi până la senectute. Alături, exemplare din revista "Muzica", masca mortuară a poetului, partituri ale unor cântece pe versuri bacoviene. “Îmi place vioara”, spunea Bacovia, „melodiile au influenţe colosale pentru mine. Întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versurile: fie după note, fie după urechea sufletului”, spunea poetul – violonist. Bacovia trăia izolat nu comunica cu oamenii de aceea spunea: “Fac muzica…iar uneori imi iau note pentru a mi le reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notiţe sunt în formă de versuri şi câteodată par vaete. Nu sunt decât pentru mine”.


Amintiri din subterană

În camera de oaspeţi, la masa ovală, gazdele îşi primeau puţinii prieteni. Printre aceştia se numărau Tudor Opriş, Eugen Jebeleanu, Cicerone Teodorescu.

Vitrina, încadrată de busturile de gips ale celor doi scriitori, este din aceeaşi garnitură cu masa şi celelalte piese, toate negre, culoare predominantă în lirica celui ce se declara „Singur, Singur, Singur ... ". Nu ma plictisesc şi nu ma neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului, mi-am croit fatal o astfel de viaţă. Şi-apoi n-am fost întotdeauna prea sănătos.(...) Unii din prietenii mei îmi spun că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul casei mele."

Undeva, în spatele mesei, un mic "dulăpior" din lemn ascunde un aparat de radio din anii '20. Lui Bacovia îi plăcea să rămână singur, în beznă şi să asculte ore în şir, amintesc memoriile Agathei.

Peretele alăturat e încadrat de o fereastră care se deschide spre curtea grădinii unde soţia sa planta mereu trandafiri. Din acest unghi se poate zări bustul poetului semnat Miliţa Pătraşcu.

Chilia

Camera de lucru a lui Bacovia recompune imaginea autentică a celui ce „auzea materia plângând”. Încăperea de dimensiuni liliputane e încărcată de piese de mobilier. În ciuda aglomerării, decorul e simplu ca şi versul lui. Aici, în modestia rece a odăii cu aer de chilie, sătea Bacovia tăcut, în fum de ţigară , privea gradina şi îşi trăia singurătatea atât de dragă. Retras şi auster ca un schivnic, trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, “stau de vorbă adesea cu mine însumi”, spunea poetul. Pare locul perfect pentru pentru sentimente bacoviene, pentru “a trage podul de la mal” într-un “mal de siecle”.

Timpul nu a mai avut răbdare?

Biroul cu marca “Bacovia” e ocupat de o frunză stilizată de lemn - suport pentru două călimări, piese de fumat, cutie pentru foiţe, două pipe, o scrumieră, stilou, un coup papier.

Dulapul e plasat la o palmă de patul acoperit de o cergă în tonuri bacoviene.

“Aga­tha a oprit ceasul la ora 8:10 în dimi­neaţa zilei de 22 mai 1957, când Bacovia s-a stins în această cămăruţă atât de dra­gă lui. Tot ea a rupt şi fila din calendarul îngălbenit ” spune Titus Bazac.

Marginalul

Bacovia dărâmă canoanele timpului prin vers şi prin imaginea sa publică. Cel care spunea că nu are nici un crez poetic exceptând poate îndemnul “Poeţi, nu scrieţi pentru saloane!”, nu a fost niciodată un „om de lume”. Izolarea de semeni nu a fost numai fizică. El este marginal prin discursul şi opţiunile sale. Lipsesc jurnale şi persoane care să marturisească că l-au cunoscut. „Bacovia nu are nici telefon, nu e nici memebru al Academiei, nu e pasionat al premierelor şi nici pe stradă nu ni l-a arătat nimeni vreodată”. Poetul ce „din plumb făcut-a aur”, cum aminteşte un catren al lui Macedonki, ramâne „o fantomă din lumea pe care a creat-o”, nota Nicolae Manolescu

„Bacovia nu e interogat sau arestat. Bacovia e ignorat”

Bacovia a debutat într-o perioada grea, în pragul izbucnirii primei conflagraţii. Şi-a publicat ultimul volum într-o perioada şi mai grea: instaurarea comunismului. Conform uzanţelor, "artizanii" noi ideologii au exploatat latura socială a poeziei sale. Versurile „Poemei finale” devin texte pentru bannere: ”Finis ..Istoria contemportană/ E timpul..toţi nervii mă dor”

Poetul nu a făcut niciodată vreun gest de afiliere doctrinară la vreo ideologie literară. “Citesc din toţi, dar nu admir pe nimeni”, spunea el.

„Decadentul” Bacovia, timid şi discret, „nu are de dat nici o indicaţie lumii în care trăieste, nu polemizează cu nimeni. Nu acuză şi nici nu justifică. Pentru tot ce înseamnă Bacovia vorbeşte literatura sa. Nu i se intentează procese şi nu e interogat sau arestat. Bacovia e ignorat”, nota un cronicar al vremii.


A murit Bacovia, trăiască Bacovia!

Poate că nereuşita a fost, pînă la urmă, adevărata şansă a poetului care evada în cel mai cântat poem al său, "Decembre", în lectura unor poveşti de la poluri: “Potop e-napoi şi-nainte,/Te uită cum ninge decembre,/ Nu râde.... citeşte-nainte“.

Bacovia, după cum îl vede Manolescu, este „singurul poet ce a coborât în infern”, viaţa lui fiind “infernul” şi poezia lui “contopindu-se cu propria-i existenţă”.

Bacovia moare de mai multe ori, se consideră - şi e considerat, în vreme ce trăieşte încă - un om mort. Credeam că a murit; cum, mai trăieşte Bacovia? Întrebarea se punea adesea; şi nu era absurdă. Au confirmat-o chiar fruntaşi ai literelor. Până şi Al. Rosetti făcea o gafă anticipând cu 16 ani decesul autorului care s-a autosuspendat din ritmul vieţii. “Omul s-a născut să fie singur […].Faptul că am scris este o tradăre a singurătaţii”, scria Bacovia.

Dintr-o scrisoare adresată Agathei în anul 1941, reiese că celebrul lingvist îl credea mort: “Stimată doamnă vă rugăm să ne transmiteţi fotografia decedatului dvs. soţ pentru Istoria Literaturii Române”.

Bacovia a trăit 76 de ani . “Mă întreb nu cum de n-a mai trăit Bacovia, ci cum de a trăit aşa de mult având în vedere starea preacară a sănătăţii sale încă din tinereţe”, spune Corneliu Lupeş.

Reabilitarea

Receptarea lui Bacovia a evoluat spectaculos. Poetul toamnelor dezolante şi nevrotice a fost considerat iniţial un simbolist diletant, un poet marginal. Generaţia şaizecistă l-a reabilitat. Cel care a descoperit reteţa poeziei moderne ocupa locul al treilea în topul celor mai buni 10 poeţi români din toate timpurile, conform unui clasament realizat de 34 de critici literari şi publicat de “România literară".

Bucureştiul îl „onorează” cu tăcerea atât de dragă poetului. În taină şi cu discreţie. Când i-am făcut o vizită la el acasă ne-am lovit de golul informaţional care începe cu lipsa indicatoarelor stradale.

Muzeul său bucureştean e o frântură a memorialisticii bacoviene. Povestea vieţii sale continuă în Bacău. Târgul moldav îşi cinsteşte poetul cum poate mai bine. Oraşul are casa memorială, statuie, festivaluri literare şi o revistă - “Ateneu”, care este mereu pe urmele sale .

Material realizat cu sprijinul D-lui Corneliu Lupeş, coordonator Secţia “Case Memoriale”, Muzeul Literaturii Române