Testamentul politic al lui Corneliu Coposu
Testamentul politic al lui Corneliu Coposu: „ Politica este o activitate morală şi nu poate fi delimitată de etică şi de onestitate’’.
Articol de Bogdan Isopescu, 20 Mai 2018, 14:54
Testamentul politic al lui Corneliu Coposu a fost descoperit anul trecut, la 22 de ani de la moartea Seniorului și a fost făcut public ieri. Scris cu un an înainte de moarte, testamentul trasează valorile care ar fi trebuit să definească politica românească după 1995 și arată speranțele pe care le-a avut Corneliu Coposu în generația politicienilor tineri (la acea vreme) din România. Prezentăm fragmente din acest testament:
Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare a intereselor proprii
În momentele de răscruce care învederează scadenţele inevitabile şi rigoarea fără excepţii a legilor firii, oamenii au deprinderea de a schiţa intenţii sau dorinţe care să supravieţuiască disparţiei lor. S-ar putea ca intervenţia chirurgicală să îmi fie fatală. Câteva concluzii finale:
Cred că mi-am făcut datoria faţă de ţară, faţă de conştiinţa mea. Nu cred că am să îmi reproşez vinovăţii majore. Am căutat să îmi respect principiile, angajamentul ideologic şi toate acţiunile născute din dragoste de patrie şi de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş proceda la fel, chiar ţinând seama de perspectiva anilor de puşcărie, de suferinţele îndurate. Sunt convins că politica este o activitate morală şi nu poate fi delimitată de etică şi de onestitate.
Am preţuit întotdeauna oamenii cinştiţi şi leali. Am avut strângere de inimă atunci când, prin forţa împrejurărilor, am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor şi a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esenţa obiectivelor pentru care militez. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare a intereselor proprii, serviciile pe care le aduce dezinteresat trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale.
Nu ştiu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o comunismul.
Părinții m-au învăţat să deosebesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna şi făţărnicia, să lupt cu onestitate pentru idealul ce mi-am propus, să înfrunt toate vicisitudinile pentru idealul pe care-l servesc. Am cunoscut şi detestat din prima tinereţe materialismul istoric şi dialectic, concepţiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă ţării noastre după al Doilea Război Mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu ştiu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aş fi întrebat în Ziua Judecăţii despre urmele pe care le lasă străduinţele mele de-o viaţă, aş răspunde fără ezitare că mă socot cel puţin co-ostenitor la supravieţuirea Partidului Naţional Ţărănesc peste cele aproape cinci decenii de teroare, că mă felicit pentru integrarea, cu câte riscuri, a partidului în Internaţionala Creştin-Democrată, în 1987, într-o epocă de cumplită persecuţie şi supraveghere poliţienească. În noaptea Revoluţiei din decembrie, am relegalizat partidul, scriptic desfiinţat în iulie 1947, în realitate funcţionând clandestin, chiar şi în puşcărie. Am redeschis cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vredici, pe care suferinţele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu şi Mihalache peste un hău de 45 de ani, plini cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură ruso-comunistă.
În toate acţiunile întreprinse, am militat nu numai pentru interesele subiective ale partidului pe care îl reprezentam, ci pentru prestigiul şi interesele ţării.
Partidul Naţional Ţărănesc, cu definiţia pe care i-am adăugat-o, Creştin-Democrat, a fost înscris primul, cu numărul 1, la Tribunalul Bucureşti, în registrul formaţiunilor politice. Prin eforturi susţinute şi osteneli necântărite, prin deplasări obositoare şi demersuri repetate, am reuşit să integrez acest partid în conclavul formaţiunilor politice respectate şi respectabile ale Occidentului, marcând o prezenţă europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizaţia continentală. Am stabilit legături de colaborare cu cele mai importane personalităţi de decizie din Apus şi am obţinut preţuirea şi ajutorul moral şi material al acestora. Partidul nostru este, în prezent, factor important în Uniunea Europeană Creştin-Democrată, în Internaţionala Creştin-Democrată, în Uniunea Partidelor Populare, iar Organizaţiile noastre speciale de Tineret, Muncitori, Femei, fac parte din organismele internaţionale ale categoriilor respective.
Am avut satisfacţia de a fi invitat în capitalele occidentale, de a lega dialoguri cu şefii de stat şi prim-miniştrii statelor occidentale, cu şefi electivi şi exponenţi de căpetenii ai ţărilor democrate din Europa şi Statele Unite ale Americii. În toate acţiunile întreprinse, am militat nu numai pentru interesele subiective ale partidului pe care îl reprezentam, ci pentru prestigiul şi interesele ţării.
Nu mi-am etalat, dintr-o decenţă explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naţionalism
Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că nu mi-am etalat, dintr-o decenţă explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naţionalism. Am avut satisfacţii şi decepţii. Îmi pare bine că decepţiile cauzate de lichelism, lipsa de loialitate şi incorectitudinea unor oameni apropiaţi nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice şi morale ale căror ţintă am fost vreme de o jumătate de secol probabil că mi-au consolidat rezistenţa şi facultatea de a trece cu o oarecare înţelepciune peste dovezile de ingratitudine şi lucrăturile clandestine încropite cu vicleşug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele postrevoluţionare. Intransigenţa mea, refuzul compromisurilor antimorale şi fermitatea unor atitudini devotate intereselor ţării nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltromiei, a complexului relei credinţe, a corupţiei şi a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de "restaurarea nostalgică a epocii dinainte de evenimente".
Nu cred că acţiunea viguroasă de demonetizare întreprinsă pe toate planurile împotriva mea a dat sau va da rezultate. De altfel, ce le-aş putea reproşa celor pe care însăşi existenţa mea îi proiectează spre băncile acuzării, reproş îndreptăţit aş putea avea doar celor racolaţi pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii.
Oamenii și suboamenii ce s-au pretat la acțiuni degradante în perioada comunistă au suflete corupte și nu mai pot fi recuperaţi de societatea onestă a României viitoare.
Dacă până cândva se va face procesul comunismului, înţeleg prin aceasta procesul celor care au contribuit în concret la dezastrul ţării, rândurile de faţă ar putea servi ca argument în instanţă în favorul celor incriminaţi, anume: oamenii sau suboamenii care s-au pretat la acţiunile degradante ce ni se vor pune în sarcină, teroare, asasinate, torţionări, persecuţii criminale, nu trebuie să fie pedepsiţi, ci internaţi în ospicii. Din parte-mi, i-am iertat pe toţi, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică şi morală, i-am iertat de toate crimele şi păcatele pe care le-au făcut, i-am iertat şi pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiţie a calomniei şi defăimării. Sunt oameni cu suflete corupte care nu mai pot fi recuperaţi de societatea onestă a României viitoare. Ispăşirea acţiunilor mercenare se va solda cândva prin remuşcări tardive.
Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră
Cred că am făcut tot ce mi-a stat omeneşte în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison în octombrie 1947 de la Iuliu Maniu. Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar şi în condiţii deosebit de dificile, îl trec în sarcina generaţiei tinere a PNŢCD. Am încredere în viitorul României. Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră. Cu credinţa în Dumnezeu şi în viitorul neamului românesc, înainte!
Corneliu Coposu, Hemer, noaptea de 24/25 iulie 1994
