Părintele Stareț Zenovie: ”Existența omului fără biserică este un non-sens"

Ca oricare român care a ales să trăiască pe alte meleaguri, o vacanță în România presupune întotdeauna și un moment de reculegere și de liniște, de rugăciune într-o biserică, într-o mănăstire. Astfel, în vara acestui an, pașii m-au purtat – întâmplător sau nu – spre județul Neamț, unde am descoperit un mic ”paradis pe pământ”: Mănăstirea Nichit. Acolo l-am cunoscut – e adevărat că în fugă - și pe Părintele Starețul Zenovie Grigore, reușind să vorbesc atunci, după taina Sfântului Maslu, după miezul unei nopți de sâmbătă, măcar cu Părintele Mercurie. O discuție simplă, dar în același timp foarte familiară, ca și când părintele m-ar fi cunoscut de foarte mulți ani, motiv care m-a făcut imediat să îmi iau angajamentul de a mă reîntoarce prin acele locuri în următoarea vacanță.

Cu gândul încă după atâtea luni spre acel lăcaș sfânt, i-am cerut Părintelui Stareț Zenovie – care aveam să descopăr abia după aceea, că este foarte căutat de credincioși – să îmi răspundă la câteva întrebări.

Reporter: Preacuvioase Părinte Stareţ Zenovie Grigore, de cât timp v-aţi călugărit şi unde?

Părintele Stareț Zenovie Grigore: La această primă întrebare directă, voi răspunde prin răspunsul dat de către Mântuitorul Apostolilor Săi: ”Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-i veţi cere în numele Meu" (Ioan 15, 16).

Omului îi este dat timpul pentru a ajunge undeva, pentru a parcurge o distanţă sau un drum spre menirea sa. Dacă te opreşti din acest drum, dacă nu-l înţelegi, este ca şi cum ai intra în ceaţă şi te-ai rătăci. Aş putea spune că foarte mulţi oameni îşi ratează menirea prin faptul că nu înţeleg că au o destinaţie.

Eu am ascultat glasul lăuntric al lui Dumnezeu şi am căutat să înţeleg voia Lui încă din copilărie. De câte ori mergeam la biserică şi-l ascultam pe părintele duhovnic rugându-se, mă aflam într-o stare anume, într-o atmosferă anume, alta decât cea obişnuită, decât cea de pe pământ. Undeva între cer şi pământ era biserica, undeva între cer şi pământ erau rugăciunile părintelui, gândurile mele despre cele sfinte, mai aproape de cer decât de pământ...Simţem că Dumnezeu este în faţa mea întreg, viu, atotputernic, plin de dragoste şi milă şi că pot comunica cu El oricând prin rugăciune. Nu cu nişte cuvinte repetate mecanic, ci cu acele cuvinte care mişcă sufletul nostru, care-l zdruncină şi ne transformă întreaga viaţă.

Unul dintre cele mai mari cadouri dăruite de Dumnezeu omului din iubire este darul călugăriei. Toată viaţa duhovnicească a fiecărui om se bazează pe trezvie şi atenţia la cuvintele rugăciunii. Citind şi studiind Vieţile Sfinţilor, se aprinde şi în inimile noastre focul cel dumnezeiesc, pe care Mântuitorul a venit să-l arunce pe pământ. Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie, dar nu ştiam la vremea aceea ce semnificaţie avea acea aprindere, râvnă, care parcă mă mistuia zi şi noapte.

Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie", ascultate într-o dumincă, în biserica din sat, au fost atât de puternice şi de pătrunzătoare pentru mine, încât la doar şaisprezece ani şi jumătate, smulgându-mă din mrejele lumii, cu credinţa în Mântuitorul care zice: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28), m-am grăbit spre Mănăstirea Nechit, "casa lui Dumnezeu", "tinda raiului", "poarta cerului", "locul împlinirilor". Am venit şi am rămas, devenind ucenicul vrednicului de pomenire, sfântul meu stareţ Zenovie Ghidescu.

Ce tainice sunt, totuşi, toate căile lui Dumnezeu şi cum ştie El să orânduiască totul în viaţa fiecărui om! Când glasul hotărârii de a urma lui Hristos se deschide în inimă, totul se limpezeşte, toate celelalte se risipesc, nu mai ai îndoieli, ci doar o bucurie şi o linişte foarte mare.

De mic era ceva în mine care mă trăgea către cele duhovniceşti. Eu simţeam, dar nu ştiam că răspunsul la toate întrebările, frământările mele este Dumnezeu. Când mi s-a dezvăluit calea – călugăria – am simţit într-adevăr căutarea mea din copilărie. Toate sunt taine în viaţa asta, dar atunci când este vorba de duh şi de Dumnezeu, de veşnicie, acolo sunt taine deja la un alt nivel.

Dumnezeu nu face nimic în viaţa noastră decât dacă-l lăsăm, dacă zicem Amin cuvântului Lui, dacă avem încredere în El. Prin toate formele pe care ni le-a dat în istorie, Domnul ne cheamă, ne dă încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă pentru noi şi cu noi şi, prin dialogul între sufletul nostru şi El, părintele ceresc continuă creaţia omului, de data aceasta nu fără voia Lui.

Cum am ajuns la Mănăstire, s-a coborât peste mine o linişte şi o pace duhovnicească pe care nu am avut-o niciodată în viaţă, până la acea vreme. Chiar în momentul în care am intrat pe poarta mănăstirii, am simţit în mine un răspuns: eşti acasă...

Mă înfioară gândul că am avut bucuria de a păşi, de a trăi şi de a sluji pe aceste locuri, unde altădată au sihăstrit Preacuviosul Chiriac, Irinarh Roset şi alţi cuvioşi, pe aceste locuri pe care au păşit sfântul Ştefan cel Mare sau domnitorul Alexandru cel Bun! Și alți mulți nevoitori care și-au pus amprenta cu numele lor pe Valea Nechitului unde s-au ostenit.

Îmi place biserica prin monumentalitatea ei şi pentru că la noua ei înfăţişare mi-am adus şi eu o modestă contribuţie. Biserica este acolo unde se află creaţia lui Dumnezeu şi glasul Lui îl cheamă pe om dintru nefiinţă întru existenţă şi din existenţă în biserică, iarăşi întru fiinţa lui Dumnezeu. Biserica este acolo unde omul realizează această chemare a lui Dumnezeu. Lucrurile ei esenţiale sunt rugăciunea, "convorbirea personală a omului cu Dumnezeu", şi Sfintele Taine, care sunt hrana şi puterea acestor lucruri pe care trebuie să le săvârşim şi care sunt cu neputinţă omului singur. Dar ce este cu neputinţa omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Sfintele Taine ale bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet.

După Sfântul Nicodim Aghioritul:"mănăstirile sunt liman de mântuire, locuri unde se plămădesc oamenii virtuţii şi ai sfinţeniei". Monahul se nevoiește din greu, râvnind să dobândească "frumuseţea cea dintâi", starea de dinaintea căderii, îndumnezeirea şi sfinţirea. El râvneşte după cele dumnezeieşti şi înaintează pe calea nepătimirii.

Comparativ cu alţi monahi, eu am fost tuns repede în monahism. Acest moment a însemnat şi o reînnoire a făgăduinţelor, dar şi o nuntă. Sufletul meu s-a logodit cu Hristos, iar îngerii, care au stat de faţă la săvârşirea Tainei, au devenit martorii acestei nunţi sfinte, ce nu cunoaşte despărţire.

Din vechile orânduieli monahale am aflat despre modul cum se făcea primirea în mănăstirile înfiinţate de Sfântul Vasile cel Mare. În descrierile ce ni s-au prezentat se vorbeşte de ascultare, de lepădarea de sine, de lepădarea de bunurile de orice fel, de castitate şi de statornicie, dar nu în chip limitat şi precis numai la cele trei voturi: ascultarea, sărăcia şi castitatea.

Monahismul este retragere din lume, din societate. Dar nu înseamnă că ne lepădăm de lume în mod exclusiv. Monahii doresc, cu orice chip, ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu şi, dacă ne punem în situaţia de rugători pentru lume, aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta!

În ce constă lepădarea de lume? Tocmai în aceasta constă: să doreşti foarte mult să iei crucea şi să o porţi aşa cum a purtat-o Mântuitorul pentru mântuirea lumii, într-o formă de nebunie pentru Hristos. Te duci acolo, unde te poţi pierde ca să te poţi găsi, în sensul prefacerii totale prin tăierea voii, care este o mare bătălie. Este cel mai mare lucru posibil când omul, creaţia lui Dumnezeu, poate fi în stare să plece din lume în monahism.

Părinţii Patericului şi întreaga tradiţie monahală consideră intrarea în monahism ca pe o moarte. De aceea, în ritualul tunderii, călugărul se răstigneşte şi îşi schimbă numele. Moare omul lumii şi se naşte unul nou. Renăscuţi la o viaţă nouă, monahii încearcă o mângâiere harică.

Astfel, după tundere, în mănăstirile noastre toţi credincioşii şi călugării care au asistat la ceremonie trec prin faţa noului călugăr şi-l întreabă:

- Cum te cheamă, părinte?, ca un semn al unei întâlniri noi, între oameni care nu s-au cunoscut.

Iar răspunsul meu, de atunci şi până acum, a fost:

- Zenovie, numele meu de slujitor al lui Dumnezeu.

Apoi, am fost repede înălţat în treapta de ierodiacon şi ieromonah, conştientizarea acestora având loc în timp, dându-mi seama de responsabilitatea care stă în spatele fiecărui rang primit de la Dumnezeu. Lucrurile, probabil, mergeau în ordinea lor firească, totul săvârşindu-se prin înţeleapta Pronie a lui Dumnezeu, care dirija toate împrejurările spre scopuri bune. Aşa şi părintele meu stareţ avea obiceiul să spună: "Faptele sunt ale oamenilor, dar judecata dumnezeiască este a Împăratului".

Întreaga mea viaţă, chiar de la început, a decurs lin, sub călăuzirea înţeleptului meu stareţ, fără piedici deosebite, îndreptată spre o mai mare desăvârşire duhovnicească. Îmi amintesc că într-o zi l-am întrebat: Ce este, părinte, rugăciunea minţii? El, învăluindu-mă cu privirea sa serioasă şi pătrunzătoare, mi-a spus doar atât: "Învăţătorul rugăciunii este Însuşi Dumnezeu". Dobândirea, cu ajutorul lui Dumnezeu, a rugăciunii minţii este cununa sau desăvărşirea realizată pe pământ de către om. Acest lucru se poate vedea şi din cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, care a definit rugăciunea ca: "petrecere şi unire a omului cu Dumnezeu"(Scara Cuv. XXVIII, cap.1), deoarece acela care se unește cu Dumnezeu și petrece întru El, cu toate că se găsește încă în acest trup stricăcios, deja s-a mântuit.

Au trecut aproape douăzeci și șase de ani... Unii ar zice că sunt aproape cât o carieră profesională, alții ar zice că mă aflu încă la început, dar eu cred că acesta este drumul pe care mi l-a pregătit Bunul Dumnezeu. Și cum ar putea fi altfel, când se știe că drumul către statornicie trece și prin fața Ușilor Împărătești. Pe tot parcursul acestor ani, am căutat să am ceea ce trebuie să aibă neapărat un slujitor al Domnului: "De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință și de aș avea credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește" (I Corinteni 13, 1-3). Am căutat să am acea iubire creștină care: "îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr" (I Corinteni 13, 4-6).

De atunci, din 1990, am rămas aici. Am pus umărul, așa cum spuneam mai înainte pentru a consolida temelia credinței strămoșești. Mi-au fost dragi locul, oamenii și simplitatea pe care le-am cunoscut aici.

Aceasta este, pe scurt, povestea intrării mele în cinul monahal.

Din 1990 parcă a trecut o clipă....

Reporter: De peste 26 de ani trăiţi aici, la Mănăstirea Nechit, aţi văzut practic cum, de la an la an creşte numărul credincioşilor, iar acest sfânt locaş înfloreşte. Mai este ceva care aţi vrea să faceţi mai ales în prezent ca preot stareţ?

Părintele Stareț Zenovie Grigore: Poate nicăieri în ţara noastră pământul românesc n-a zămislit şi adăpostit o atât de bogată şi rodnică viaţă călugărească ca în acest ţinut binecuvântat al Neamţului. De aici, din inima neamului românesc, s-au înălţat veacuri de-a rândul, rugăciuni către Dumnezeu, aşa încât, negreşit putem spune, că acest spaţiu se constituie într-un veritabil Munte Athos al României.

Călugări moldoveni şi greci, ruşi şi slavi au căutat, încă din perioada fragedă a istoriei noastre, mai curând statale decât bisericeşti, să-şi afle împlinirea vocaţiei monahale, după cuvântul Mântuitorului „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. Dar, cu toate vicisitudinile vremii, care au izbit asemenea talazurilor mării, acest spaţiu, ca de altfel toată Ţara Moldovei şi viaţa bisericească, iar în sânul ei, cea călugărească a rezistat şi a biruit grelele încercări. Nu trebuie uitat cum creştinismul a supravieţuit mai ales prin viaţa sihăstrească. Desişul pădurilor, sălbăticia munţilor, văile şi poienile din acest ţinut au constituit cu adevărat vetre unde focul dragostei de Dumnezeu din inimile sihaştrilor nu s-a stins niciodată. Spre deosebire de alte spaţii ale Răsăritului creştin, unde s-au păstrat mărturii ale vieţii monahale, care stau şi acum vii de milenii pentru a proba autenticitatea acestui adevăr (de exemplu, Muntele Athos, Constantinopol, Locurile Sfinte), la noi, dovezi similare sunt mai puţin pregnante, acest fapt explicându-se prin neşansa ţării de a fi mereu în rol de zid de apărare al Europei. Preocupările pentru construirea de aşezăminte monahale, ca în alte locuri, apar în mod vizibil (concret) după constituirea statelor feudale româneşti. Dar cu siguranţă că au existat, în acest ţinut al Neamţului, mulţimi de aşezări ale vieţii de sihăstrie, de pustnicie.

Şi dacă rămânerea mea în acest loc binecuvântat de Dumnezeu s-a întâmplat în chip minunat este şi pentru că rugăciunea strămoşilor cheamă pe urmaşi la rugăciune; este şi pentru că aici, la fel ca altădată, se adună mulţime de popor pentru a-L cinsti şi a I se închina lui Dumnezeu.

Mi se umple sufletul de bucurie când văd că, la ceas de seară, curtea se umple de oameni veniţi de peste tot pentru a săvârşi împreună-rugăciunea Sfântului Maslu. Mă uit spre vârful munţilor şi, cu ochii minţii văd pe cei care s-au nevoit în Pustia Nechitului, în vremi demult apuse. Ştiuţi şi neştiuţi. Cu nume şi fără nume. Cu număr şi fără număr. Sihaştri, călugări, oameni simpli, rugători la Dumnezeu…

Şi-apoi, în zi de sărbătoare… Dangătul duios al clopotelor, ca un cântec de leagăn, se suprapune peste foşnetul pădurii, iar rezultatul este o veritabilă simfonie. Poate şi de asta vine atâta lume la Nechit. Pentru muzica aceasta vrăjită. Şi pentru rugăciune. Şi pentru sfat. Şi pentru povaţă bună. Şi pentru mulţumită. Vin oameni din comunele: Borleşti (satele Ruseni, Borleşti, Nechit), Tazlău, Rediu, Cândeşti, dar şi din Roznov, Săvineşti, Dumbrava Roşie, Piatra Şoimului, Piatra-Neamţ şi din alte locuri. Vin credincioşi din judeţul Bacău, din judeţul Suceava, Satu Mare, Timișoara, Mureş și de peste tot. La ceas de seară, la ceas de sărbătoare, la ceas de dimineaţă. De peste tot vin credincioşi.

De sâmbătă după-amiază şi până duminică seara, în curtea mănăstirii este o forfotă neîntreruptă: credincioşii şi pelerinii se adună în grupuri şi discută despre lecturile lor, despre problemele cu care se confruntă, despre frumuseţea locului şi, nu în ultimul rând, despre starea de linişte pe care ţi-o dau locurile şi slujbele.

Nu puţini sunt pelerinii care vin aici pentru că aşa au deprins din familie, încă de când erau copii; se constituie astfel, un fel de dialog al generaţiilor: este plăcut să vezi copii alături de părinţi sau, mai frecvent, alături de bunici, întrebând, iscodind, dornici să afle cât mai multe despre tainele sfântului locaş. Credem că în acest mod, Mănăstirea Nechit preia o parte din sarcina şcolii în ceea ce priveşte educaţia religioasă, continuând-o în afara zidurilor şcolii.

Participarea la slujirea Sfintei Liturghii şi la slujba Sfântului Maslu este un eveniment obişnuit pentru foarte mulţi dintre credincioşii din zonă şi nu numai.

Misiunea mea, ca stareţ al acestui aşezământ este aceea de a înflori Nechitul. Este misiunea pe care am primit-o de la primul meu duhovnic, părintele arhimandrit Zenovie Ghidescu, al cărui ucenic ascultător am fost aproape un sfert de secol. Păstrez cu duioşie în suflet filele de poveste pe care le-am ascultat de atâtea ori de la bunul meu duhovnic, şi din toate am înţeles că misiunea mea, aici, la poale de codru, este de a înflori Nechitul.

Biserica mănăstirii, paraclisul, anexele, întregul perimetru al aşezământului trebuie să înflorească şi să dăinuie ca stânca de munte în faţa vitregiilor de tot felul.

Pentru mine, misiunea de a înflori Nechitul este una foarte grea, dar în acelaşi timp, o misiune care mă responsabilizează şi îmi dă putere să merg mai departe: Biserica cu hramurile Schimbarea la Faţă şi Sfântul Mucenic Zenovie şi Zenovia, sora sa, clopotniţa, Casa Arhimandrit Zenovie Ghidescu, Centrul socio-cultural Nichita Sihastrul, corpul de clădire administrativ, chiliile, construcţiile anexe, toate aşteaptă să fie gospodărite şi întreţinute corespunzător.

Aşadar, aş vrea să pot face în aşa fel încât, după misiunea pe care mi-am asumat-o, Nechitul să înflorească! Doar aşa eforturile obştii şi ale vieţuitorilor din mănăstire vor încununa aceste locuri.

Toate acestea pentru ca Nechitul să înflorească…

Reporter: Este o regulă … nu scrisă, ci rostită … de cum intri pe poarta Mănăstirii – fiecare pelerin trebuie să stea la masă, indiferent de ora la care ajunge. De ce?

Părintele Stareț Zenovie Grigore: Ospitalitatea, adică primirea și găzduirea pelerinilor, este o datorie pentru orice creștin. Iubirea de aproapele se constată din faptă, ca și pomul din roadă: "Să nu uitați primirea de străini, căci unii prin ei au găzduit pe îngeri fără știre" (Evrei 13, 2).

Primirea pelerinilor este legea omului înnoit prin darurile lui Iisus. Ea înseamnă suflet deschis, primitor și binefăcător, înseamnă lege a omeniei dincolo de alegere. Mă pun pe mine și casa Domnului la dispoziția unui necunoscut, a unui om nenorocit, a unui rătăcitor, a unui culegător de singurătate și lipsă. A fi ospitalier înseamnă a fi gazda tuturor celor care vin și ne bat la ușă, înseamnă a fi gazda omului frate cu tine, gazda făpturii lui Dumnezeu și adevăratului întrupat.

Ospitalitatea față de pelerini este una din faptele amintite de Mântuitorul Hristos, ca fapte ale iubirii creștine (Ioan 20). Întemeiată pe învățătura Lui, primirea străinilor și a oaspeților, în general, a fost una din virtuțile cultivate mereu de creștini. Noi am construit, în acest scop, o casă de oaspeți separată, care să permită pe de o parte asigurarea de bune condiții pentru primirea pelerinilor, iar pe de altă parte, pentru ca prezența acestora în mănăstire să nu afecteze ritmul vieții monahale.

În Rânduielile vieții de obște ale mănăstirilor, organizate de Sfântul Pahomie cel Mare și de ucenicii acestora, sunt precizate următoarele: "Toți străinii trebuie primiți și găzduiți în casa de oaspeți, fără discriminări de sex, credință sau condiție socială."

Potrivit tradiției ospitalității creștine, pelerinii pot rămâne la mănăstire, fără nicio plată, timp de trei zile. Așa se întâmplă și la noi, în mănăstirea Nechit. Călătorul, omul obișnuit sau pelerinul, găsește aici hrană și adăpost, dar și povață bună de îndreptare pentru situațiile mai dificile pe care le traversează. Călugării și frații din mănăstire își îndreaptă atenția asupra acelora care le trec pragul cu milostenie, cu răbdare și cu dragoste întru Hristos. Ospitalitatea nu poate fi înțeleasă prin rânduirile sociale ale moralei, ci numai prin acelea spirituale, picuri din viața și lumina cerească.

În epistola sa către Romani, apostolul Pavel ne îndeamnă: "Ajutați pe sfinți, când sunt în nevoie. Fiți primitori de oaspeți!" (Romani 12; 13). Însuși Iisus Hristos își exprimă mulțumirea, spunând: "Am fost străin și M-ați primit." (Matei 25 : 35). De asemenea, El încurajează ospitalitatea oferită altora, spunând: "Și oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia dintre acești micuți, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata." (Matei 10 – 42).

După săvârșirea Sfintei Liturghii, duminica, participanții la slujbă, și sunt în număr foarte mare, iau masa de prânz, fie în curtea mănăstirii (în anotimpul călduros), fie în trapeza așezământului. Aceasta este o regulă, așa cum subliniați și dumneavoastră, pe care am moștenit-o, ca să spun așa, de la starețul meu, părintele Zenovie Ghidescu. Și, dacă am deprins această regulă, ea a devenit aproape tradițională, așa că și astăzi, oricine vine la mănăstirea Nechit este poftit să își răcorească osteneala drumului cu un pahar de apă de izvor și să își potolească foamea cu ceva de mâncare. Așa cum spuneam, a devenit un fel de tradiție care personalizează aceste locuri.

Ospitalitatea este, din punctul meu de vedere, o atitudine a inimii, un mod de viață, o formă de manifestare a harului. "Au fost îngerii acasă la tine? Doamne, arată-ne cum să fim prietenoși cu ceilalți! Fă-ne canale ale iubirii Tale! Arată-ne cum să manifestăm ospitalitatea creștină!", se ruga atât de frumos cineva.

Ospitalitatea este și un semn distinctiv al uceniciei. În Iacov 2 : 15 – 17, citim: "Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele, și unul dintre voi le zice: ʺDuceți-vă în pace, încălziți-vă și săturați-vă! ", fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însășiʺ.

Este exemplară ospitalitatea Dreptului Avraam care, fără a ști mai înainte, L-a primit în gazdă pe Dumnezeu în chipul a trei îngeri, cărora le vorbea la singular: ʺDomnul S-a arătat iarăși lui Avraam, la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când ședea el în ușa cortului său. Atunci, ridicându-și ochii săi, a privit și iată trei oameni stăteau înaintea lui; și cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor și s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: ʺDoamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău! Se va aduce apă, să Vă spălați picioarele și să Vă odihniți sub acest copac. Și voi aduce pâine și Veți mânca, apoi vă veți duce în drumul Vostruʺ! ( Facere 18, 1 - 5 ).

Mai mult, Însuși Mântuitorul ne spune că, ori de câte ori primim un om în numele lui Dumnezeu, pe El îl primim, împreună cu Tatăl, zicând: ʺCel care primește pe cel care voi trimite Eu, pe Mine mă primește; iar cine mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mineʺ ( Ioan 13, 20). Deasemenea, omul care-L iubește pe Dumnezeu și păzește poruncile Lui se va învrednici de a-L primi pe El în casa sufletului, precum tot El ne încredințează : ʺDacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la El și vom face locaș la eiʺ. (Ioan 13, 25)

Pentru a se transforma într-o autentică întâlnire cu Dumnezeu, ospitalitatea trebuie să se manifeste mai ales ca o ieșire din sine, spre celălalt într-un gest lipsit de orice urmă de egoism.

Sunt credincioși care vin pentru a multa oară la Nechit și, de fiecare dată, sunt poftiți la masă ca și cum ar veni pentru prima oară. Este o față a ospitalității proverbiale românești, o particularizare a acestei ospitalități aici, la mănăstirea noastră.

Invitarea la masă a oricărui credincios se bazează și pe următoarea întâmplare relatată, de nenumărate ori, de părintele meu stareț, Zenovie Ghidescu:

ʺEra o secetă cumplită. În magazia mănăstirii nu mai erau nici de unele. Obștea era îngrijorată, iar călugării, dimpreună cu starețul își făceau griji. Într-una din seri, vine la mănăstire o ceată de oameni rupți de foame, după spusele lor. Erau osteniți și flămânzi. Părintele stareț I-a poftit la masă, dar proviziile nu se găseau niciunele. Cam stingherit, i-a poftit să se așeze, a rupt câteva colțuri de pâine pe care le-a pus pe masă, a adus apă rece de la fântâna din curte și le-a oferit drumeților. Aceștia au mâncat, s-au răcorit cu apa fântânii, au mulțumit și au plecat.

La o vreme de la această întâmplare, tot la ceas de seară, poarta mănăstirii se deschide și un car tras de boi, încărcat cu provizii, oprește în fața bisericii…

Nu voi mai adăuga niciun cuvânt…ʺ

Se cuvine să amintesc și de activitatea caritabilă pe care a început-o părintele Zenovie Ghidescu, starețul meu, și pe care încerc să o continui și eu, cu aceiași dragoste și stăruință. În acest sens, precizez că mănăstirea susține familiile nevoiașe din satul Nechit, oferindu-le periodic produse alimentare, articole de îmbrăcăminte sau produse de primă necesitate. Nu de puține ori, oamenii nevoiași care au trecut pragul mănăstirii au primit hrană și adăpost, sfat duhovnicesc și chiar și bani.

Activitatea caritabilă a mănăstirii s-a extins și în afara incintei mănăstirii; astfel, frații au oferit, ocazional (cu prilejul Sărbătorii Crăciunului, Anului Nou, a Sfintelor Paști, la sărbătoarea unor praznice împărătești sau hramuri), asistaților din diferite așezăminte de asistență socială alimente și îmbrăcăminte.

Imaginea de astăzi a Mănăstirii Nechit este completată de frânturi de faptă bună în care spiritul gospodăresc, activitatea caritabilă și viața întru credință se împletesc armonios.

Aceasta este regula nescrisă a locului…

Reporter: În incinta Mănăstirii Nechit este şi un centru social-cultural. Când a fost înfiinţat şi cu ce scop?

Părintele Stareț Zenovie Grigore: Ctitoriile marilor înaintaşi au constituit modele pentru viitor. Spun asta şi pentru că, aici, la Nechit, modelele înaintaşilor nu au lipsit. Acum, peste timp, gândul mă duce la prima zi din viaţa mea în care am făcut cunoştinţă cu Sihăstria lui Nechita. Îmi amintesc cu mare drag drumul pe care l-am străbătut de la Roznov spre Tazlău, urmând cursul pârâului Nechit. Ajuns la o ramificaţie care însoţeşte şoseaua spre Tazlău până aproape de Borleşti, eu, adolescentul de 16 ani, am luat-o pe un drum pietruit, drum străjuit de pârâul Nechit şi de o pădure seculară.

Aşa era în 1990, la venirea mea în Pustia Nechitului:

Într-o poiană de la marginea vestică a satului Nechit se ridica un aşezământ monahal de o deosebită frumuseţe. Numele Nechit, în ţinutul Neamţului, apare ca denumire a unui pârâu, şi ca denumire a unui sat (parte integrantă a comunei Borleşti şi/sau Calu-Iapa) şi ca schit de călugări (lângă pârâul cu acelaşi nume). De jur împrejur se ridică dealuri împădurite cu deschidere îngustă numai spre est-nord-vest, prin care se asigură legătura cu satul Nechit. Frumuseţea peisajului te îndeamnă, parcă, să pătrunzi în incinta mănăstirii, printr-o poartă aflată la 200 de metri est de biserică.

În apropiere de Tazlău, s-au nevoit, într-o vale brăzdată de un pârâu, numeroşi sihaştri. Între aceştia s-a făcut cunoscut Nichita Sihastrul care, ajungând vestit, a lăsat numele său întregii regiuni, numită astăzi Nechit. Cu timpul s-a înălţat o biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, numindu-se Sihăstria lui Nechita. Aici se adunau mulţimi de călugări iubitori de linişte şi singurătate. Actuala mănăstire a primit şi o biserică de lemn închinată Sfântului Ierarh Spiridon, fiind strămutată din poienile de mai sus, însă ulterior, vechea biserică înnoindu-se, a primit hramul Schimbarea la Faţă.

Tradiţia locului este bogată în informaţii şi date care aduc până în zilele noastre imagini şi chipuri de oameni înduhovniciţi care au vieţuit pe aceste locuri. Despre aceştia vorbesc puţinele documente şi dovezi materiale păstrate, precum şi informaţii depozitate în memoria afectivă a oamenilor locului.

În suflul de renaştere de la Mănăstirea Nechit, suflu pe care oricine îl observă în ultima vreme, şi-au pus pecetea timpul, credinţa şi oamenii. Timpul a lăsat în urma lui ruine, credinţa a ţinut vie flacăra dragostei de Dumnezeu, iar oamenii au fost mărturia înţelepciunii româneşti că omul sfinţeşte locul. Binecuvântate au fost aceste locuri prin trecerea pe aici a Sfântului Chiriac şi rodnică a fost lucrarea Arhimandritului Zenovie Ghidescu, cel care a păstorit obştea de la Nechit şi care a impulsionat activitatea de înălţare a unor noi zidiri.

Dacă înaintaşii au pus capăt de început bun întru statornic loc de închinare prin construcţia de la Nechit şi noi, cei de azi nu ne lăsăm mai prejos. Cu ajutorul substanţial al credincioşilor, acareturile mănăstirii au sporit: astfel, corpurile de clădire s-au adăugat unele după altele, chiliile s-au extins şi s-au înmulţit, curtea interioară a fost amenajată cu pavele, gardul împrejmuitor a fost refăcut. Şi enumerările ar putea continua…

Centrul social-cultural Nichita Sihastrul a prins contur în ultimii 10 ani, fiind conceput pentru a oferi găzduire credincioşilor care vin la mănăstire, dar şi pentru a organiza diferite activităţi cultural-religioase. Clădirea cu patru nivele va creşte capacitatea de cazare a celor care vor veni la mănăstire; sala de mese îi va putea primi pe toţi credincioşii care participă la slujbă.

În prezent, centrul se află în stadiul final de amenajare.

Construcţiile din jurul mănăstirii oferă o privelişte care se integrează perfect locului de o deosebită frumuseţe.

La Nechit, mereu este ceva de construit...

Reporter: Părintele Zenovie Ghidescu s-a mutat la Domnul în urmă cu doi ani. Ce aţi învăţat de la părintele Zenovie şi nu veţi uita niciodată?

Părintele Stareț Zenovie Grigore: Ori de câte ori mă gândesc la părintele stareț, parcă un fel de emoție sfântă îmi pătrunde în suflet. Sunt oameni cărora le poți creiona ușor portretul, altora, însă, oricât te-ai strădui sau oricât talent ai avea, nu le poți imortaliza trăsăturile încât generațiile viitoare să poată descifra imaginea autentică a unui om între oameni, care a marcat cândva un crâmpei de timp al istoriei mântuirii. Părintele stareț face parte dintre aceștia din urmă.

De fiecare dată când îl întâlneam, mi se părea că din fața lui, parcă, izvora o lumină suavă care lăsa impresia unei teofanii permanente. Era imposibil să nu-l recunoști dintr-o mulțime de călugări, nu datorită înălțimii sale, cât mai curând acelei lumini tainice care iradia de pe chipul său. Aceasta pentru că viața părintelui s-a desfășurat în lumină, o lumină pe care întunericul n-a putut-o cuprinde.

A fost același pentru toți și diferit pentru fiecare, calitate ce a aparținut doar marilor părinți filocalici care au știut să restaureze în fiecare om cu care intrau în contact icoana hristică, pregătind-o pentru îndumnezeire.

Când a suferit prigoniri sau orice fel de cazne din partea împotrivitorilor credinței creștine, a arătat că nu se înmoaie sub greutatea durerii, ci a fost mai presus de mâhniri, a fost răbdător în suferință, vesel în nădejde. ʺNu-l ardea firbințela verii fiindcă-l răcorea nădejdea paharului veșnic. Nu-l dobora frigul, deoarece îl încălzea duhovnicește credința lui. Nu se temea de cătușele oamenilor, fiindcă îl decătușa Iisusʺ.

A apărat biserica cu o însuflețire aprinsă, arătându-se mai presus de orice oboseală, încins fiind cu brâul dăruirii de sine. A unit împlinirea virtuților cu înțelegerea dogmelor dumnezeiești, susținută de bogăția cunoașterii și de puterea dovedirii și așa i-a hrănit pe toți cu cuvântul adevărului și cu înțelegerea tainelor.

Și-a menținut sufletul în această slujire pe care Hristos și-a ales-o. Viața lui, ca ostaș al Domnului a fost o luptă pe care a știut că nu o va putea câștiga fără strictețea și armele ascezei. Această viață jertfelnică și de renunțare la tot ce este lumesc, a fost o moarte, mai degrabă, acceptată prin devotamentul față de strictețea credinței creștine și având, ca și cea a martirilor, valoare de mărturisire. Această moarte nu a făcut altceva, decât să-i înalțe sufletul către ceruri și să-l ducă la dobândirea adevăratei vieți creștine. El nu se temea de moartea trupească pentru că nădăjduia în Bunul Mântuitor cu trupul, cu sufletul, cu duhul, cu credința, cu dragostea și cu unirea.

În ochii lui, nimic nu prețuia atât de mult, ca ascultarea de Hristos, spre care și-a îndreptat necontenit privirile minții și pe care L-a iubit fără măsură. Sfântul Isaac Sirul spunea: ʺFiți însetați de Hristos și El vă va împlini cu dragostea Saʺ.

Oriunde se afla, el socotea locul plăcut, fiindcă ʺnu-i lipsește nimic celui ce-i prisosește credințaʺ. Țelul nădejdii lui era dragostea lui Hristos. Părintele Sofronia spunea atât de frumos: ʺIubirea lui Hristos, aflând inima care este gata să-i primească flacăra, se sălășluiește în ea… dureroasă este calea care duce la dobândirea sfintei iubiri…Dar nu există altă cale, cum nu este alt Dumnezeu.ʺ Părintele stareț nu și-a tezaurizat fericirea în altă parte. Deseori, îl auzeam spunând: ʺToți umbalți după fericire, toți o doriți, toți o căutați. Căutați fericirea în sufletele voastre, nu în afara voastră. Să nu așteptați ca fericirea să vină din altă parte decât din interiorul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul iubirii, Hristos. Dacă veți aștepta fericirea din altă parte, din afara voastră, niciodată nu o veți avea. Întipăriți-vă bine în minte: fericirea nu există decât în Hristos. ʺ

Un alt har care i-a fost hărăzit de sus părintelui a fost talentul de a lucra cu oamenii. Lângă mulți, prezența sa a fost o binecuvântare… Iubirea aproapelui era o permanență a vieții părintelui. Părintele Iustin Pârvu, fiul duhovnicesc al părintelui, spunea că: ʺIubirea adevărată, nefățarnică, se arată prin dragostea de aproapele și de toate poruncile lui Dumnezeu. Dacă nu-l iubim pe aproapele, mincinoși suntem, pentru că nici dragoste de Dumnezeu nu avem, așa cum spune Apostolul Ioan. Capacitatea de a iubi a omului este scânteia care i-a făcut sufletul parte din veșnicie. Capacitatea de a-l iubi pe Dumnezeu este o dovadă că sufletul este făcut să fie veșnicʺ. Știa cum să se adreseze fiecăruia după felul lui, ca să-i îndrepte și să-i câștige pe toți pentru Hristos. Privind la om ca la chipul lui Dumnezeu și amintindu-și totdeauna că: ʺcel ce miluiește pe sărac dă cu împrumut lui Dumnezeuʺ (Pilda 10, 17) și că: ʺmilostenia va curăți păcateleʺ (Înțelepciunea lui Isaac Sirul 3, 30), el se străduia pe toate căile să satisfacă nevoile tuturor celor ce veneau și-l căutau. Spre aceasta erau îndreptate toate ofrandele materiale pe care i le trimitea Domnul prin binefăcători, toate cunoștințele sale izvorâte din experiență, toate darurile duhovnicești cu care îl miluise Dumnezeu.

Datoria părintelui stareț era să învețe, fiindcă, din cauza neînvățării, oamenii nu mai știu nimic, se mărginesc la tot ce este ușor și material, la acatiste, pomelnice și lumânări: ʺNici lumânarea și nici pomelnicul nu vă mântuie!ʺ, ci ʺcredința și faptele bune!ʺ, le spunea adesea.

Voia ca cei care veneau la biserică să fie cu adevărat trăitori ai Bisericii. Nu era de acord să se renunțe la niște practici ale Sf. Biserici, nu voia să strice Tradiția, dar îl supăra faptul că intrase în obișnuința unora să vină, să cumpere un mănunchi de lumânări, să le aprindă și apoi să plece, cu conștiința împăcată că și-au făcut datoria de creștini. Asta este o concepție și o practică greșită. Le repeta că lumânarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roagă și că nu trebuie să se bizuie doar pe lumânare. A fost preocupat permanent de formarea omului nou în biserică.

Părintele ținea foarte mult la ordinea și disciplina în biserică. L-am auzit de multe ori spunând că, atunci când suntem în biserică, să fim și cu sufletul, nu numai cu trupul, să nu dăm voie gândului să plece în alte părți, ci să se odihnească în rugăciune. Mintea și inima noastră să ne fie îndreptată către Dumnezeu. Mai spunea că cine are voce să-i cânte Domnului, că El i-a dăruit-o, iar cine nu are voce să-i cânte cu sufletul. Dorea ca biserica să fie un loc al liniștii, al tăcerii, al reculegerii.

Pe părintele stareț l-aș putea numi ʺomul Liturghieiʺ, pentru că a pus în centrul lucrărilor de orice fel Sf. Liturghie. Ea era însăși viața sa, iar pomenirea numelor la Sf. Proscomidie era una dintre cele mai iubite îndeletniciri ale sale. ʺCu fiecare Sf. Liturghie, înaintăm către împărăția veșnică a Sf. Treimiʺ, l-am auzit spunând deseori.

Mereu ne atrăgea atenția că ea înseamnă nu numai rugăciunile preotului slujitor, ci și împreună - lucrarea noastră cu el, și că nu ne putem împărtăși cu Duhul Sfânt decât dacă avem toată deschiderea sufletescă spre Dumnezeu, pentru ca astfel să se reverse asupra noastră harul dumnezeiesc. Și ne mai atrăgea atenția că revărsarea harului este cu atât mai mare cu cât rugăciunea noastră este mai adâncă.

Mare școală era pentru noi Sfânta Spovedanie la părintele stareț! Avea darul de a ne face să înțelegem unde și de ce am greșit, știa să dojenescă așa cum numai o mamă și un tată o pot face, avea timp întotdeauna pentru noi, ne asculta cu mult interes duhovnicesc, cu toată dragostea de care era în stare un om. Faptul că prin Taina Pocăinței, Dumnezeu ne-a rezervat posibilitatea îndreptării și iertării păcatelor și rătăcirilor noastre este o sublimă dovadă, ne spunea părintele, a marii iubiri a lui Dumnezeu pentru noi, căci ʺinima înfrântă și smerită nu o va urgisiʺ și ʺnu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.ʺ

Ne atrăgea atenția asupra faptului că spovedania trebuia să fie completă, sinceră, să fie făcută în taină, cu umilință și zdrobire de inimă, căci simpla mărturisire superficială sau înșirare a păcatelor, fără pocăință adevărată și fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor, căci zice Domnul: ʺDe nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel.ʺ (Luca 13, 5 ).

Și Sf. Ioan Gură de Aur spunea: ʺIntrați în biserică și mărturisiți-vă acolo păcatele voastre, căindu-vă pentru ele acolo veți afla doctorul care vindecă, iar nu un judecător care să vă osândeacsă, acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor.ʺ Iar Fericitul Augustin spunea că: ʺMărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.ʺ

Toate zilele părintelui stareț au fost numai strădania de a-i învăța pe alții, de la lucrurile înalte până la cele mai mici. El insista asupra faptului că viața creștină este viață de obște. Sf. Ioan Gură de Aur spunea limpede: ʺCine nu a lucrat pentru ridicarea și mântuirea aproapelui, nu se va putea mântui pe sine.ʺ La judecată vom merge de mână cu toții și vom fi întrebați ce am făcut pentru cei de alături. Vom fi judecați nu atât pentru răul pe care l-am făcut, cât pentru binele pe care l-am putut face și nu l-am făcut.

Adesea, ne spunea că niciodată nu vom avea liniște sufletescă și pace, dacă nu vom iubi și ierta ca Hristos. Nimic nu este mai necesar între oameni decât Dumnezeu și iubirea adevărată și statornică. Iubirea este în stare să facă singură cât toate celelalte împreună, pentru că ea le cuprinde în sine pe toate celelalte. Să căutăm ca toată sârguința noastră să fie spre a ne umple de lumină și adevăr, să credem în înviere, care ne va aduce din nou unul în fața celuluilalt, cu bucuria sufletelor care se regăsesc pe norii cerului, sub soarele veșniciei lui Hristos.

Ne mai spunea că trebuie să avem o singură țintă: dorința de a sluji lui Dumnezeu, care este ʺînceputul, mijlocul și sfârșitul oricărui bineʺ ( Marcu Ascetul) și ʺsă ne străduim să fim în același gând cu Dumnezeuʺ, cum spunea Sf. Ignatie Teoforul. Să căutăm să nesocotim grijile lumești și să punem bunurile cerești, mai presus de cele nefolositoare și pământești, voința noastră fie ocupată cu laudele lui Dumnezeu și să medităm la judecățile Lui ziua și noaptea. Astfel, vom fi, ʺca un pom răsădit lângă cursul apelor ʺ ( Ps. 1, 3) și toate roadele duhovnicești vor răsări din noi încât, din slujitori, vom fi numiți prietenii lui Dumnezeu.

Sublinia, adesea, cât de important este să-L iubim pe Dumnezeu ʺdin toată inima, din tot sufletul și cugetulʺ, căci ʺcel ce păzește poruncile Lui rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el.ʺ (Ioan II, 24). Să încercăm să alungăm orice răutate din sufletele noastre și văpaia urii să nu tulbure inimile noastre. Să căutăm pacea, căci cine îmbrățișează pacea în cămara sufletului său, acela pregătește sălaș lui Hristos, pentru că ʺHristos este pace și în pace dorește să se odihneascăʺ.ʺToate să le încercați, țineți ce este bine.ʺ ( I Tes. V, 21).

Să căutăm să ne agonisim răbdarea, fiindcă ea este cea mai mare virtute a sufletului și poate înălța cel mai iute la piscurile desăvârșirii. Să nu așteptăm de la om răsplata răbdării noastre, căci numai așa vom primi de la Dumnezeul cel veșnic răsplata cea de-a pururea.

Să ne păstrăm curați în toate, ca să-L vedem pe Dumnezeu stând în slavă. Inimile să ne fie curate de orice întinare și să nu-i dăm vrăjmașului prilej să pătrundă în noi. Să ne ferim de lăcomie, fiindcă apostolul zice că: ʺiubirea de argint este rădăcina tuturor relelor ʺ (I Timotei VI, 10).

Înainte de orice, să căutăm să ne îndeletnicim cu smerenia, care este cununa tuturor virtuților. Cel smerit este asemeni lui Dumnezeu și în templul inimii sale îl crește pe Acela. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos spunea că: ʺOricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălțaʺ și ʺFericiți cei săraci cu duhul, căci acelora este împărăția cerurilor.ʺ

Părintele stareț ne-a învățat cât de important este să ne rugăm, iar în timpul rugăciunii, orice răutate din inimă să o aruncăm de la noi și să iertăm orice am avea împotriva aproapelui nostru. Să ne amintim de vameșul, în ce fel se ruga pentru sine, și să încercăm să-l depășim, găsind astfel iertarea greșelilor noastre. Nu cu strigătul glasului să ne rugăm Aceluia care este cunoscător al celor ascunse, ci cu strigătul inimilor noastre să batem la urechile Lui. Nu cu lungimea cuvintelor să tindem spre El, fiindcă nu prin multă vorbire, ci prin minte prea curată ne place Dumnezeu.

Am înțeles că trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, să-L chemăm din toată inima și, găsindu-L, să nu-L mai alungăm. Să știm că inima noastră este ogorul Domnului, să-l cultivăm cu învățături cerești și să nu îngăduim să fie semănată neghină. Dacă în felul acesta vom veghea, vom ajunge ușor la desăvârșire. ʺFiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârșit este.ʺ (Matei, cap. V, 48).

L-a întrebat odată un fiu duhovnicesc pe părintele stareț: ʺPărinte, ce să facem ca să poată înflori toate virtuțile sufletelor noastre?ʺ, iar el a răspuns: ʺSă vă străduiți să uniți vegherile cu postul. Să vă feriți, însă, ca nu înfrânându-vă de la hrană să alunecați în mândrie și să nu vă răsvrătiți împotriva celor ce nu pot atinge măsura postului vostru. ʺCând postiți, să nu vă luați o înfățișare posomorâtă, ca fățarnicii, care își sluțesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că și-au luat răsplata. Ci tu, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața, ca să te arăți că postești nu oamenilor, ci Tatălui tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.ʺ (Ev. Matei 6 : 16 - 18). Ne amintea, ori de câte ori avea ocazia, și de Sf. Dimitrie al Rostovului care spunea că: ʺDacă nu iubești postul și nu te nevoiești cu înfrânarea generală a tuturor poftelor tale, nu vei avea niciodată limpezime duhovnicească, judecată dreaptă și rezultate pozitive în războiul împotriva patimilor. Astfel, îți vei consuma viața în întunericul tulburării și al lipsei de înțelepciune și vei lua ca răsplată alungarea de la fericirea cerească.ʺ

Seară de seară, uneori noapte de noapte, ascultam povețele pline de muguri de faptă bună rostite de duhovnicul meu, multe dintre ele referindu-se, în principal, la monahism. Ne spunea că trebuie să intrăm în călugărie nu doar ca să deprindem ascultarea și tăierea voii noastre, ci să agonisim smerită cugetare și răbdare, cu desăvârșită supunere și lepădare de sine, în toată pătimirea și în tot necazul. Pentru acestea se și dăruiesc de către harul lui Dumnezeu duhul nepătimirii și curăția inimii, ʺcăci cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu.ʺ (Ev. Matei 5 -8).

Intrând în călugărie, mai întâi de toate, omul se predă îndrumării părintești, leapădă voia sa și făgăduiește că va păstra supunerea și ascultarea fără cercetare și va face asta nu pentru vreun alt scop, ci numai ca să atingă curăția sufletească și nepătimirea, căci fără acestea, nici călugăria nu ne va ajuta pe noi, ci mai vârtos vom putea zadarnic și spre osândă numele de monahi, dacă nu ne vom strădui să-l îndreptățim prin fapte.

Iar faptele și isprava călugărească stau în adevărata omorâre de sine și lepădare a tuturor poftelor, înclinărilor și patimilor noastre, ca să disprețuim și să călcăm în picioare, pentru Dumnezeu, tot ce mai înainte am dorit, am îndrăgit și am iubit și să ne lepădăm de toată voia, cugetarea, părerea de sine, iubirea de sine, să nu ne lipim de lucrurile pământești, față de tot ce ni se întâmplă, să fim senini, pe toți să-i iubim, să fim smerit-cugetători cu adevărat și să îndrăgim defăimarea și ocările. Cel ce a ajuns la asemenea așezare poartă cu adevărat semnul călugăriei sale și, fără să vrea, este cinstit de toți ca un înger pământesc.

ʺ - Vrei să ai comoară cerească înăuntrul tău, Zenovie? ʺ m-a întrebat părintele într-o seară.

Și tot el a continuat:

ʺ - Ostenește-te, caut-o și agonisește-o prin călugăreștile nevoințe, lipește-te din tot sufletul, prin credință și prin dragoste, de părintele tău cel după Dumnezeu și, prin rugăciunea și ajutorul Lui, vei primi și tu bogăția cea gătită călugărilor în ceruri. Părintele, cu smerenie, se lasă cârmuit pe de-a-ntregul de puterea lui Dumnezeu și vrea să facă cele plăcute lui Lui și poruncește ucenicului ceea ce duhul Lui mărturisește întru el că este după voia lui Dumnezeu.ʺ

Un exemplu pentru mine a fost și răbdarea sa în greutăți, în boli și necazuri, care era nesfârșită. Se pleca cu smerenie și recunoștință voii lui Dumnezeu, mulțumea și dădea slavă numelui Său chiar și în cele mai dureroase și mai grele clipe din viața sa. Cuvintele ʺSlavă Ție, Doamne!ʺ, nu lipseau de pe buzele lui.

Chipul său blând, inima sa smerită, întraga sa prezență plină de dragoste, bunătate, zdrobirea de inimă pe care o năștea în suflet persoana sa, harul slujbelor de fiecare zi atrăgeau ca un magnet mulțime de credincioși, iar cercul celor care i se încredințau ca fii duhovnicești se lărgea din ce în ce mai mult. Părintele a reușit, și este o mare realizare, să deschidă tuturor drumuri și orizonturi luminoase, bineplăcute lui Dumnezeu, iar aceștia i s-au făcut următori, acordându-i o încredere desăvârșită. Alături de ei, a dus cu pricepere și dăruire truda refacerii lăcașurilor de închinăciune, făcând din muncă o școală a jertfei și a dragostei de Dumnezeu și de aproapele, ʺca toți să fie unaʺ, precum voiește Hristos. Zidurile dinafară s-au ridicat pe temelia de stâncă a lucrării duhovnicești dinlăuntru.

În preajma părintelui, sufletele aflau liniște și gustau o sfântă bucurie duhovnicească. Fiecare simțea că părintele pe el îl iubea cel mai mult. Și asta deoarece arăta o dragoste deosebită tuturor. Avea multă îndrăzneală către Dumnezeu, rugăciunea sa dezlega probleme care păreau a fi fără rezolvare, punea pe fugă duhurile necurate, aducea în lume binecuvântarea Domnului.

Pentru toată viața sa duhovnicească, a primit de la Dumnezeu bogate daruri duhovnicești. Însuși cuvântul său, dizolvat în sarea harului dumnezeiesc, avea o putere deosebită, era puternic și activ. Nu mai vorbesc de faptul că toți veneau la el cu credință și își aplecau în fața lui capetele cu smerenie, gata să împlinească orice cuvânt al său. Mulți dintre ei nu arătau bunăvoință față de dânsul, din neștiință, dar cunoscându-l, își schimbau firea nărăvașă într-o blândețe de mielușel.

Vorbind despre puterea cuvântului părintelui nu este nepotrivit să vă spun câteva cuvinte despre relația lui cu nenumărați și diferiți vizitatori. Relația lui cu aceștia era corespunzătoare stării lăuntrice harice a sufletului său iubitor de oameni. El dorea tuturor bine și folos sufletesc, dar dădea fiecăruia pe cât putea primi sufletul.

Părintele nu avea obiceiul să mustre pe cineva direct și aspru în fața oamenilor, dar dojenea într-un fel atât de iscusit, încât dojana sa, neținând cont de prezența oamenilor, era înțeleasă doar de cel pe care îl privea. Dar nu prin frică, ci prin iubire știa părintele să-I ducă pe oameni la îndreptare, semănând în sufletele lor credința că nu este pierdut totul și că este posibilă biruirea dușmanului cu ajutorul lui Dumnezeu. Când oamenii, care îl cunoșteau pe părintele, intrau la el cu necazurile și nereușitele lor, simțeau deodată mângâiere, ușurare și libertate în sufletele lor. Toate, parcă, se clarificau. Nimic nu se putea compara cu fericirea pe care o încercau fii duhovnicești ai părintelui când îl revedeau după o despărțire îndelungată. Acestea erau clipe unice care nu se pot descrie, ci trebuie trăite.

Nu avea acea iubire părtinitoare care iubește pe cel ce iubește și care face bine doar celor care îi sunt folositori sau plăcuți. Avea acea iubire care vede în toți oamenii, mai înainte de toate, chipul și asemănarea lui Dumnezeu și îl iubește și plânge pentru toate stricăciunile acestuia, dacă le observă. Avea acea iubire pe care sufletul o punepentru aproapele său, mai presus de care nu poate fi nimic. Avea acea iubire care l-a silit pe unul dintre sfinți ca în rugăciunile sale să strige cu îndrăzneală către Domnul: ʺDoamne, dacă eu am dobândit har în fața ta, dacă am câștigat împărăția cerurilor, atunci poruncește și fraților mei să intre cu mine, căci eu, fără ei, nu intru acolo…ʺ

După virtuțile pe care le-am enumerat, este oare posibil ca părintele să nu fie făcător de pace? ʺPărinte, întrebau unii, de ce nu am pace în suflet?ʺ Părintele răspundea prin cuvintele psalmistului: ʺPrea multă au cei ce iubesc legea Ta și nu se smintesc. ʺ (Ps. 118, 165). El vorbea din proprie experiență. Dacă toată viața sa a trăit după legea lui Dumnezeu sau după poruncile Evangheliei, ar fi putut, oare, să nu aibă pace sufletească? De aceea, el era întotdeuna vesel și liniștit. Dobândind, cu ajutorul Domnului, pacea și simțind în sufletul său dulceața acestei lumi, ar fi putut el, oare, să nu fie propovăduitorul păcii și al făcătorilor de pace? S-a spus în dumnezeiasca Scriptură: ʺÎn pace este locul Său.ʺ (Ps. 75, 3). Prin urmare, acolo unde este pace, acolo este și Dumnezeu. De aceea, părintele se străduia cu toate puterile să aducă pacea între cei ce se dușmăneau.

Se spune că Dumnezeu înzestrează pe fiecare preot cu câte un dar. Unii sunt buni predicatori, mari la suflet, fierbinți cu duhul, plini de Dumnezeu, buni duhovnici, rugători, desăvârșiți în evlavie, îndrăgostiți de sfințenie, cu ochii minții luminați, cu chipuri senine ce radiază de neprihănită bucurie, împodobiți de dogmele apostolice, luminători a toată lumea, alții păstori adevărați ai turmei lui Hristos, povățuitori ai pocăinței, stâlpi ai bisericii, apărători ai celor necăjiți, mari cunoscători ai sufletului omenesc, cu o inegalabilă experiență a vieții ascetice, liturgice, pastorale și duhovncești, înțelepți în deosebirea duhurilor, curași, în fapte, bogați în bunătate, cu smerenie dumnezeiască, înveșmântați cu veșmântul de aur al virtuților. Uneori, Dumnezeu face o minune și lasă toate aceste daruri să existe într-un singur om, făcându-l vas ales. De aceea, este foarte greu să redai în cuvinte momentele de excepție petrecute în preajma sfântului meu stareț.

Reporter: Am văzut la slujbe, mai ales în perioada de vară, şi foarte mulţi credincioşi români din Italia. Ce credeţi că îi determină pe conaţionalii noştri din străinătate să poposească la Mănăstirea Nechit?

Părintele Stareț Zenovie Grigore: Fără să aibă locul şi rolul unor alte mari mănăstiri, Sfânta Mănăstire Nechit, în cei peste 600 de ani de existenţă, a înscris o pagină frumoasă în marea carte a istoriei Moldovei şi a Bisericii româneşti; o pagină de istorie adevărată, pulsând de viaţă bine rostuită întru rugăciune şi credinţă în Dumnezeu.

Păstrarea rânduielilor vieţii călugăreşti, tradiţia slujbelor şi sfătuirea pelerinilor care vin aici constituie permanenţe ale activităţii bisericeşti, duhovniceşti şi misionare.

Săptămână de săptămână, credincioşii vin la Sfânta Mănăstire Nechit pentru sfat duhovnicesc şi pentru cuvânt de învăţătură.

În ultimii ani, în lunile de vară, aici, la vatra de credinţă strămoşească, care este Mănăstirea Nechit, se întorc tinerii care, cu 15-20 de ani în urmă îşi însoţeau părinţii la mănăstire. Acum sunt oameni în toată firea, cu copii de mână, păstrând aceeaşi atitudine din vremea copilăriei. Copiii pe care îi ţin de mână iscodesc, cu ochi întrebători, fiecare colţişor. La fel cum făceau şi părinţii lor când erau copii. Unii dintre ei îşi însoţesc părinţii în Italia, cresc, învaţă şi se dezvoltă acolo. Alţii rămân în ţară la bunici, la rude, învaţă şi se joacă aici.

La sfânta mănăstire noi ne rugăm necontenit pentru cei plecaţi în străinătate pentru a-şi câştiga preazilnica pâine, dar, în mod deosebit, facem astfel de rugăciuni în timpul verii, al vacanţelor, al sărbătorilor şi al concediilor, atunci când numărul celor plecaţi în străinătate, care vin la slujbă, este mai mare. Din zona aceasta, Borleşti – Rediu – Cândeşti – Roznov, o mare parte a românilor plecaţi şi-au găsit un rost în Italia. Aşadar, numărul credincioşilor români din Italia este dominant. Fiecare cu problemele lui, fiecare cu grijile lui, fiecare cu dorul de familie, de copii. O multitudine de probleme pe care le poartă în suflet, uneori ca pe o comoară, alteori ca pe o povară. Concediile le sunt apăsate de tot felul de situaţii, iar de cele mai multe ori, întoarcerea acasă echivalează cu o gură de aer proaspăt; vin acasă pentru a-şi încărca bateriile, cum se spune. Şi îşi află timp şi pentru a trece pe la noi. Toţi sunt frumoşi la chip, cei mai mulţi sunt tineri. Toţi au poveşti de viaţă interesante. Aprind o lumânare, stau şi ascultă sfintele slujbe. Unii sunt rezervaţi, alţii sunt exuberanţi. Dar toţi, absolut toţi poartă pe Dumnezeu în suflet; aici şi peste tot!

La sfânta mănăstire ne facem timp şi le ascultăm păsurile, le dăm poveţe, îi sfătuim pentru a depăşi provocările acestei lumi. Le mângâiem sufletele şi îi îndemnăm spre rugăciune, spre credinţă. Îi povăţuim să nu-şi piardă nădejdea şi să se întărească cu speranţa în ajutorul de la Mântuitorul Hristos: Doamne, Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu, ajută-mi mie, păcătosul!

Poate şi pentru asta, vine atât de multă lume, vara, la Nechit…

Reporter: Sunt diferiţi credincioşii români stabiliţi în străinătate faţă de cei de acasă, cei pe care îi vedeţi mai des?

Părintele Stareț Zenovie Grigore: Suntem atât de diferiți și, totuși asemănători. Fie că își câștigă pâinea cea de toate zilele aici, în țară, fie că au căutat pâinea zilnică pe meleaguri străine, românii credincioși sunt ʺniște boturi de humă însuflețităʺ, așa cum spunea marele povestitor de la Humulești, nici la fel, identici, dar nici prea deosebiți.

Pe noi, românii, ne-a binecuvântat Dumnezeu cu inimi mari și nu putem să nu iubim momentele frumoase din viața noastră. Tocmai pentru că românii plecați cu inimi mari, ei pot iubi mai mult și pot face ca multa lor iubire să treacă dincolo de hotare, să călătorească mii de km pentru a ajunge la cei dragi, rămași în țară. Pe aripile rugăciunii, iubirea pentru ai lor se înalță în văzduh și coboară în inimi. Acestea sunt problemele mai apăsătoare ale românilor stabiliți în străinătate: grija celor rămași în țară, povara depărtării, dorul de cei dragi și, de ce nu, dorul de țară.

ʺEste o diferență totală între sărbătorile petrecute în țară și cele din străinătate, pentru că nu ai familia aproape și aici mă refer la întreaga familieʺ, îmi spunea o ucenică de-a mea, stabilită în Franța. Aceleași gânduri le împărtășesc milioane de români răspândiți pe toate meridianele lumii. O altă ucenică îmi scria, printre altele: ʺÎnainte de toate, cel mai tare simt dorul de țară și de cei dragi care au rămas în România. Lipsește acel ʺcevaʺ care ne este specific nouă, românilor.ʺ

Sărbătorile fără familie și fără biserică nu pot fi concepute. Foarte puțini dintre românii plecați în afară au familiile cu ei. Ceilalți au rămas doar cu biserica, încercând prin participarea la slujbă să recupereze atmosfera de familie, împreună cu alți semeni aflați în aceeași suferință. Și se pare că și reușesc! Cei care trăiesc departe de familii fac tot posibilul să ajungă măcar de sărbători acasă. Cei care nu pot face acest lucru extind, pe cât posibil, spiritual cadrul familial asupra locului în care se află, prin faptul că se încadrează în tradițiile și atmosfera duhovnicească a sărbătorilor, așa cum sunt ele înțelese și trăite acasă. Astfel, oriunde ar fi, creștinii ortodocși români participă la viața Bisericii, se spovedesc, țin să se împărtășescă, la fel ca cei de acasă, încearcă să le facă bucurii celor apropiați sau familiilor lor, transmițându-le ceva din cele necesare.

După mărturiile preoților din parohiile diasporei românești, se pare că tot mai mulți români au descoperit această posibilitate de a se reîntâlni în rugăciune cu cei dragi, chiar dacă aceștia se află la câteva zile distanță. În rugăciunea adâncă, membrii familiei se reîntâlnesc și trăiesc, ca de la inimă la inimă, bucuria sfintelor slujbe.

Desigur, există și persoane care nu știu clar sau care nu-și cunosc rostul sau care au plecat în străinătate pentru cu totul altceva, decât cu gândul că mai ʺtrebuie să-și îngrijească și sufletulʺ. Omul fără reper, fără ancoră în viață, pe valurile lumii pe care ne aflăm este bătut din toate părțile de vânt, de valuri… Este, adevărat, un rol important îl au preoții de acolo, dar nu trebuie să credem că ei sunt puși acolo ca să fie judecători ai persoanelor, ci ei încearcă ʺsă radiografiezeʺ sufletește cât mai bine fiecare persoană în parte, să-i acorde ajutorul cât mai potrivit cu necesitățile imediate ale acesteia.

Cei care merg regulat la biserică, parcă, se înnoiesc, capătă o înflorire, o luminare, trăiesc o primăvară sufletească prin faptul că își descoperă dimensiunea fundamentală, ontologică a existenței lor, dimensiunea religioasă. Omul se descoperă pe sine: ʺstai, nu sunt numai eu pe acest pământ!ʺ Cred că este un lucru important!

Îmi pare rău de cei care, într-un fel, caută ceva ca un miraj pe pământul altor țări și care, zic ei, că au plecat acolo nu ca să se ducă la biserică sau să se roage, ci să muncească. Îmi pare rău că nu înțeleg că, dacă au venit să lucreze, credința i-ar ajuta să muncească mai bine, să aibă și alte roade, s-ar bucura și de altceva, nu numai de muncă.

ʺMai este și componenta sufletească, mai este și bucuria familiei, bucuria rugăciunii, posibilitatea să-i ceri iertare lui Dumnezeu, să ceri binecuvântare de la Dumnezeu, să vadă că în viața lor, este și alt orizont, mai bun decât cel pe care și l-au propus sau îl văd eiʺ, așa cum spunea, într-un interviu exclusiv, Episcopul Siluan al Italiei.

Cu românii de acasă ne întâlnim mai des, la slujbele de peste săptămână, slujbele din zilele de sărbătoare, Slujba Sf. Maslu, rugăciunile ocazionale etc. Aceștia au aceleași probleme ca aceia plecați în străinătate, doar că dorul de țară, dorul de valorile strămoșești sunt mai estompate. Apropo, ați văzut câți credincioși vin îmbrăcați în strai popular la biserică? Poate mai mulți ca niciodată, în această vară, credincioșii au venit la mănăstire îmbrăcați cu ii frumoase, așa cum veneau altădată. Știu asta din discuțiile cu părintele stareț, care nutrea un mare respect și o mare dragoste pentru straiul popular.

Atât pentru credinciosul stabilit în străinătate, cât și pentru cel râmas în țară, drumul spre mănăstire este frumos și pentru că aceasta este așezată într-un peisaj de măreție unică pe care îl oferă Munții Tazlăului și ai Tarcăului. Mănăstirea Nechit întregește parcă, și la propriu și la figurat, dorul și efortul de desăvârșire al celor care năzuiesc să moștenească cetatea cerească. Dacă ne imaginăm peisajul monahal nemțean fără mănăstirea Nechit, nu ne-ar părea atât de frumos, atât de desăvârșit, într-atât de grăitor se oglindește frumusețea dumnezeiască în firea înconjurătoare ei. Toate acestea le vede și le simte cu ochii minții cel care intră în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, dinspre Valea Bistriței. Biserica mănăstirii și construcțiile din jur, înveșmântate în albul din Icoana Schimbării la Față, atrag de departe privirea și pașii pelerinului. Pelerin este și cel stabilit peste mări și țări, pelerin este și trăitorul de pe Valea Nechitului. Deopotrivă.

Vorbele Mântuitorului Hristos apar, în acest context, mai pline de semnificații: ʺEu sunt Calea, Adevărul și Viațaʺ.

Așadar, valorile în care crede omul zilelor noastre îl ajută să descopere Calea, Adevărul și Viața, adică pe Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Veniți cât mai des la vatra strămoșească!…

Reporter: Ce sfaturi duhovniceşti le-aţi da credincioşilor care au ales să trăiască în Italia, în Spania sau în alte ţări europene sau chiar pe alte continente?

Părintele Stareț Zenovie Grigore: Pe credincioșii care voiesc, asemeni lui Pavel, ʺsă se ostenească și să lucreze lucrul cinstit, pentru a dobândi cele necesare lui și casei luiʺ (Fapte 20, 34) în Italia, în Spania sau în alte țări europene sau chiar pe alte continente, de cele mai multe ori însoțiți și de copii, îl rog pe Bunul Dumnezeu să-i binecuvâneze să lucreze cinstit, să fie credincioși, silitori și chibzuiți căci, după Cuvântul Scripturii: ʺomul silitor, chibzuit și credincios, care lucrează cinstit, se va umple de binecuvântări și se va îndestula de pâine, iar cel ce umblă după lucruri necinstite se va sătura de sărăcieʺ.

Mă rog să fie binecuvântați cu înger împreună - lucrător pentru ca fără tulburare să-și împlinească dorințele cele de folos. Bunul Dumnezeu să-i ajute ca, în căutările lor, să nu-și piardă sau să-și vatăme sufletul, în schimbul celor vremelnice și trecătoare, să le sporească sănătatea trupului și a sufletului, iar talanții cei primiți de la El să fie însutit roditori și înmulțiți cu dragoste, discernământ și dreaptă chibzuință, să-i păzească de accidente și de moarte năprasnică și să-i ajute să se întoarcă sănătoși, în pace și bogați în cele materiale și spirituale, pentru ca din prisosul lor să le dea și celor lipsiți.

Darurile cele mai prețioase sunt cele care nu au preț și unul dintre ele este timpul. Îi sfătuiesc atât pe credincioșii plecați în străinătate, cât și pe cei rămași acasă, să-l dăruiască celor dragi. Timp în care să stea să-i asculte, timp în care să-i sfătuiască și să le arate că le pasă de ei, timp în care să-i învăluie în dragoste și preocupare, timp în care să le inoculeze speranță și credință, timp pentru sufletele lor, timp pentru ei. Să caute să dea întotdeauna din ceea ce sunt, ca oameni, ca prieteni, ca suflete trecute prin viață. Să dea orice, oricât, oricum… Să dea fără să aștepte nimic în schimb…ce sentiment prețios și atât de rar întâlnit din păcate…

Pe cei care sunt însoțiți de copii îi sfătuiesc să-și facă timp pentru aceștia, căci timpul petrecut reprezintă cel mai simplu mod prin care se consolidează relația cu ei și le asigură un mediu armonios și liniștit în care să crească. Nu pot și nici nu este indicat să substituie timpul petrecut cu ei cu daruri sau jucării, pentru a compensa absența din viața lor. Părinții trebuie să înțeleagă că nu cantitatea timpului pe care îl petrec cu copiii este importantă, ci calitatea lui, modul în care îl fructifică și îl valorifică în interacțiunile dintre ei.

Bunătatea, iubirea, smerenia, blândețea și iertarea sunt daruri pe care le-am primit toți de la Dumnezeu pentru a le pune în slujba celor din jur. Datoria noastră, a tuturor, este să ajutăm înainte de a ni se cere ajutorul, să fim acolo unde este nevoie de noi, să facem bine, să arătăm milostivire față de cei care nu au. Toți suntem ai lui Dumnezeu, toți suntem copiii Lui.

Cât de minunat ar fi dacă ar simți cei plecați în străinătate, dar și cei rămași în țară, că Dumnezeu este în sufletele lor, este cu ei și, atâta timp cât îi vor simți prezența, grija, iubirea, nimic nu-I va putea dărâma!

Dumnezeu vine spre noi și ni se descoperă, cu condiția ca noi să-L acceptăm în mod liber în viața noastră. Dacă îl vom accepta, atunci ne va arăta Slava Sa și ne va da Harul Său, iar noi ne vom bucura de binecuvântarea prezenței Sale.

Spune Ps. 80: ʺBucurați-vă de Dumnezeu, ajutorul vostru!ʺ. În viață este nevoie de bucurie, iar Domnul a venit pe pământ ca să ne dăruiască bucurie, iar aceasta să fie deplină, cum spune el însuși în Evanghelia după Ioan. Dar bucuria duhovnicească nu este totuna cu bucuria sufletească a lumii acesteia. Adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă ce arde de iubire pentru Dumnezeu, o inimă în care domnește pacea și în care răsună cuvântul lui Dumnezeu.

ʺFericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.ʺ Așa că neîncetat să se roage toți creștinii, asemeni psalmistului David: ʺInimă curată zidește întru mine, Dumnezeule!ʺ Iar rugăciunea să fie însoțită de dragoste. Spunea Sfântul Efrem Sirul: ʺRugăciunile care, ridicându-se către Dumnezeu, nu au dragoste într-însele, rămân după ușă, nu ajung la El, nu sunt ascultate de El, pentru că numai dragostea deschide ușile rugăciunii.ʺ

În continuare, am să vă relatez, pe scurt, două istorioare în care veți descoperi un alt fel de răspuns la întrebarea pe care mi-ați adresat-o. Puteţi considera răspunsul la această întrebare un exerciţiu de lectură deopotrivă pentru cei mari şi pentru cei mici.

Copil fiind, am auzit de la preotul din satul meu o scurtă istorioară pe care vreau să v-o spun şi dumneavoastră. Istorioara are un înţeles profund, pe care sunt convins că îl veţi descoperi. Aşadar, iată povestea:

Într-o zi, marele cărturar Leonardo da Vinci se plimba prin parcurile oraşului italian Milano, în căutarea unui model pentru celebra sa icoană pe care noi o cunoaştem astăzi după denumirea Cina cea de taină. Tabloul pe care voia să-l picteze marele artist al Renaşterii italiene urma să împodobească unul dintre pereţii sălii de mese ai unei mănăstiri cunoscute în epocă şi devenită celebră ulterior, tocmai prin această icoană. La un moment dat, a întâlnit un tânăr frumos la înfăţişare şi cu trăsături senine ale unui chip care trăda calităţi alese, iar maestrul îşi zise în gând că ar fi cel mai potrivit model pentru a realiza chipul Sfântului Apostol Ioan, cel care stă alături de Mântuitorul Hristos, în centrul icoanei. Ani în şir a lucrat maestrul la realizarea acestei icoane, iar când a ajuns la pictarea chipului lui Iuda, a pornit iarăşi în căutarea unui model. A găsit un tânăr cu chipul desfigurat, cu ochii în fundul capului, cu privirile rătăcite, pe faţa căruia se citeau toate păcatele acestei lumi adunate la un loc. Maestrul a stat şi a privit la acest vagabond şi a considerat că este cel mai potrivit răspuns la problema ce îl frământa.

- Omule, vii să îmi pozezi câteva zile? Îţi plătesc cu prisosinţă.

- Vin bucuros, i-a răspuns vagabondul.

L-a luat şi l-a dus la mănăstire. L-a aşezat în poziţia de care avea nevoie pentru icoană şi, în timp ce punea primele culori pentru realizarea chipului lui Iuda, vagabondul a început să râdă, zicând aceste cuvinte:

- Vezi că nu m-ai recunoscut! Tot eu sunt cel care ţi-a pozat şi pentru a picta chipul Sfântului Apostol Ioan, cu câţiva ani în urmă.

O viaţă plină de păcate şi de rele îl schimbase pe cel care putea fi model pentru chipul celui mai iubit ucenic al lui Hristos, în modelul cel mai nimerit pentru pictarea chipului lui Iuda. Războaie şi intemperii de tot felul au trecut în aceste secole peste mănăstirea milaneză, care a fost bombardată, distrusă în întregime; inclusiv clădirea care adăpostea sala de mese a suferit distrugeri majore. Doar un singur perete, acela pe care marele Leonardo pictase icoana Cinei celei de taină, a rămas neatins.

Cea de a doua istorioară povesteşte despre un băieţel de 7-8 anişori. Veţi descoperi în această istorioară o poveste de viaţă din care veţi putea trage multe învăţăminte.

Într-o zi tristă de iarnă stătea singur şi tremura de frig, în grădina unui oraş pe o bancă, un băieţel de 7-8 anişori. Cred că îi era foarte frig, deoarece hăinuţele de pe el erau foarte subţiri şi pantalonaşii aveau două găuri mari la genunchi. Faţa slabă era galbenă ca ceara, iar buzele i se învineţiseră de frig. Poate avea o mare supărare, poate altceva îi apăsa sufletul, căci plângea şi, din când în când, privea către cerul acoperit de nori, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva. Multe persoane au trecut pe lângă el fără să îl bage în seamă. Cu fiecare clipă care trecea, băieţelul părea tot mai împovărat de o mare tristeţe. În sfârşit, un domn milos se apropie de el şi îl întreabă cu o voce domoală:

- Ce faci aici, copile, aştepţi pe cineva?

- Da, domnule, îi răspunse copilul, aştept pe Dumnezeu să vină să mă caute!

- Ce spui tu copile, întrebă domnul plin de mirarea răspunsului pe care îl primise. Eşti bolnăvior, crezi că ai să mori?

Copilul răspunse:

- Nu, dar anul trecut, El a trimis să caute pe tatăl meu şi pe frăţiorul cel mai mic al meu ca să îi aibă în casa Lui din cer, iar ieri, la spital, mama mi-a spus că şi ea va pleca tot în casa Domnului. Şi mi-a mai spus aşa, că pe mine Dumnezeu nu mă va părăsi cu niciun chip. Acum, adăugă el cu lacrimi mari izvorându-i din ochii rugători, întorşi spre cer, nu mai am pe nimeni care să mă îmbrăţişeze şi care să îmi dea să mănânc. Şi iată, e atâta vreme de când mă uit în sus, la cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd venind pe nimeni. Totuşi, Dumnezeu va veni cu siguranţă, dacă am să-l aştept cu răbdare. Nu-i aşa, domnule?

- Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni nu aşteaptă în zadar pe Dumnezeu. El m-a trimis să am grijă de tine. Vino cu mine! Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic. Ochii copilului se veseliră şi un licăr de zâmbet îi înflori în colţul ochilor.

- Ştiam bine, zise el, că Dumnezeu va veni sau că va trimite pe cineva, căci mama niciodată nu a rostit neadevăruri. Dar cât de mult aţi întârziat pe drum şi cât de lungă mi s-a părut aşteptarea!

Trăim într-o perioadă în care cei mai mulţi oameni au false valori şi modele. Aşadar, îi sfătuiesc pe cei care s-au stabilit în străinătate, temporar sau definitiv, să nu uite ţara din care au plecat, familia, rudele, prietenii rămaşi aici, drumul către biserică, valorile şi tradiţiile strămoşeşti, dar mai ales, să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu şi să se roage pentru astea neîncetat. Cu îndemnul frățesc al Sfântului Ioan Iacob:

Îndemn frățesc

Fii pribegi ai țării mele

Necăjiți între străini,

Nu uitați menirea voastră

De Români și de Creștini.

Legea noastră creștinească

Și pământul românesc

S-au păstrat cu multe jertfe

Care nu se pomenesc.

În prigoanele păgâne

Și-n vârtejul cel barbar

Sângele curgea șuroaie

Pe al Patriei Altar.

Câți nu mor pentru credință

Apărând acest pământ,

Ori prin aspră nevoință,

Știe numai Domnul Sfânt.

Că furtuna cea de veacuri

A cumplitului necaz

Nu-i lasă pe vii să șteargă

Lacrima de pe obraz.

Cărturari n-au fost pe-atuncea

Ca să scrie viața lor

Au în schimb în ʺCartea Viețiiʺ

Numele nemuritor.

ʺRugaţi-vă neîncetat!ʺ

Reporter: Preacuvioase Părinte Stareţ, primiţi şi staţi de vorbă aproape zilnic cu zeci de pelerini veniţi de peste tot. Cu ce probleme vin ei la Sfinţia-Voastră?

Părintele Stareț Zenovie Grigore:

ʺNorii se adună peste cerul meu

Cât era de-albastru, acum e gri mereu…

Ceața se tot lasă, nu mai pot vedea,

Caut o speranță pentru viața mea.

Este întuneric, dar afară-i zi

Cred că numai eu asta pot simți.

E o luptă dură, bezna-i tot mai grea,

Nu mai văd lumina pe cărarea mea.

Nu mai privesc cerul, căci m-am resemnat…

Parcă sunt în lanțuri, parcă sunt legat.

Stau într-un ungher, durerea mă apasă,

Parcă nicăieri nu mă simt acasă.

Privirea-mi este oarbă, văd numai umbre gri.

Vreau să văd culoare, ce mult mi-aș dori!

Aud doar voci străine, nu le recunosc,

Vor să mă atragă din ce în ce mai jos.

Doar o mică rază, o mică licărire

Pâlpâie firavă aproape de pieire.

Mă cufund în mine, atât mi-a mai rămas

Rază de speranță, să te stingi nu te las!

Dacă te vei stinge, odată cu tine

Se va stinge viața-mi plină de suspine…

Este prea devreme, ca să merg spre Cer

Cred că n-am făcut tot ce ar fi vrut El.

Vreau să te păstrez, rază de speranță!

Uită-te la mine, căci merg pe lângă viață!

Tu mi-ai mai rămas, ești singura dulceață

Printre atâtea lacrimi și grijuri ce m-apasă!

Speranța se aprinde, căci i-am dat puteri,

Îndoiala fuge, dispar și norii grei,

Se risipește ceața, încep acum să văd

În sfârșit și cerul, e albastru tot!

Fac liniște-adâncă în sufletul meu,

Alung ce m-apasă, chiar de este greu.

Speranța mi-a dat un prieten de nădejde

Este chiar credința, ea însăși e nădejde…

Speranța, nădejdea și credința pură

Mi-au dat încă o dată o învățătură!

Și mi-au spus așa: ʺ Nu te vom părăsi,

Îți vom fi alături, chiar de nu vei ști!ʺ

Vom fi lângă tine neîncetat, mereu!

Dragoste, iubire va fi în jurul tău!

Ele niciodată, nicicând nu vor pieri,

Speranța, iubirea mereu vor dăinui!

Nu înceta să crezi, nu înceta să lupți,

Nu înceta nicicând pe Domnul să-L asculți!

Nu înceta o clipă, chiar de este greu,

Totul va fi bine lângă Dumnezeu!ʺ

Dumnezeu vrea ca toate întâlnirile cu oamenii din viața noastră să le trăim ca fiind providențiale, în sensul că prin ele ne putem lucra mântuirea. Că e bun, că e rău, prin omul acela, eu pot să mă apropii de împărăția lui Dumnezeu, prin felul în care mă raportez la el. Și, în felul acesta luptând, vom fi mai atenți spre cele adânci ale celuilalt, mult mai atenți să deslușim chipul lui Hristos în el.

Nu contează cât trăim, ci cum trăim și înțelegem că, după moartea asta trupească, viața noastră continuă în veșnicie înaintea lui Dumnezeu, dar și pe pământ, prin cele lăsate de noi. Consecințele faptelor, gândurilor și spuselor noastre încă reverberează pe pământ până în Ziua Judecății de Apoi.

Poate, cea mai mare pierdere a omului contemporan este evitarea trăirii durerii celuilalt, fuga de jertfă. Poate că nu este timpul pierdut, poate încă mai putem trăi frumos, trăindu-l pe celălalt în noi.

Aici, la Nechit, vin oameni din toate părțile, vin oameni diferiți, oameni pe care îi mână, în general, spre Sfânta Mănăstire vreun necaz căruia vor să-i afle rezolvarea, oameni care poartă cu ei poveri pe suflet și care cred că aici vor afla ușurare, oameni care sunt în trecere, oameni care vin să mulțumească, dar și oameni de spirit care caută răspunsuri la întrebări existențiale.

La ușa mea stau zilnic zeci de persoane total diferite: bătrâne, preoți, călugări, familii cu copii, tineri, credincioși de toate vârstele. Nu resping pe nimeni, îi primesc cu dragoste, îmi fac timp pentru toți. Îi văd apoi ieșind, foarte mulți cu lacrimi în ochi, spunându-mi: ʺDumnezeu să vă răsplătească, părinte!ʺ. Acest rând de oameni, care vor să-mi vorbească sau să se spovedească, parcă nu se mai termină, oricât ai aștepta. Mulți dintre ei, oameni care și-au rezolvat problemele cu ajutorul rugăciunilor mele către Dumnezeu și sfinții lui și ale lor, zeci de studenți săraci pe care i-am ajutat material să-și termine studiile, bătrâne plângând, care mă pomenesc toată viața în rugăciunile lor, vin să-mi mulțumească…

Ispitele sunt încercările diavolului de a pune mâna pe sufletele creștinilor. Acolo, unde zidul de apărare este slab, acolo acționează ispitele. Ele vor să trezească patimile din om, să-l slăbească în credință și în puterea de apărare. Uneori, atacul celui rău este atât de mare, încât pare să scape de sub control situația. Abia atunci, omul trebuie să se întărească, să nu cadă. Cu pâinea și apa rugăciunii și a postului, omul se poate întări în fața ispitelor în drumul său prin viață.

Sfântul Vasile cel Mare spunea că: ʺPentru cei care postesc de bună voie, postul este folositor tot timpul pentru că demonii nu îndrăznesc să-l atace pe cel ce postește, iar îngerii, păzitorii vieții noastre, stau cu plăcere lângă cei ce își curățesc sufletul cu post.ʺ

Cu rugăciune, noi trecem de la o bucurie la alta. Fără rugăciune, noi trecem de la o cădere la alta, dintr-un necaz în altul. ʺCine iubește pe Domnul, acela își aduce aminte întotdeauna de El iar aducerea aminte de Dumnezeu naște rugăciuneaʺ, spunea Sfântul Siluan Athonitul. Însă, rugăciunea trebuie să fie însoțită de dragoste. ʺO rugăciune fără dragoste este ca o pasăre fără aripi: i se pare că-i frumoasă, dar n-are aripi și nu poate zbura…ʺ

Tuturor celor care mă caută le spun că fiecare om răspunde de aproapele său, toți ne facem vinovați atunci când cineva din preajmă cade, fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva. Lipsa de iubire este ca lipsa de sprijin. Nu-l iubești pe Dumnezeu, dacă nu-l iubești pe aproapele tău. De răul din lume suntem vinovați fiecare, dacă tratăm cu indiferență ce i se întâmplă vecinului, fratelui, aproapelui, părintelui. Atunci, noi nu mai putem pretinde ca nouă să ne întindă mâna cineva, degeaba așteptăm ajutorul lui Dumnezeu. Spune Sf. Evanghelist Ioan (4:7 - 20): ʺDumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru elʺ.

Mulți dintre credincioșii care vin la mănăstire nu știu cât de importantă este spovedania. Le explic că, prin ea, omul devine conștient de sine, știe care îi sunt limitele și calitățile. ʺMărturisirea faptelor rele este începutul faptelor buneʺ, spunea Fericitul Augustin.

Mare este folosul sufletului din Sf. Taină a spovedaniei, prin care ne sunt iertate păcatele pe care le săvârșim după Botez. Din pricina păcatului, pierdem nevinovăția pe care am dobândit-o prin Botez, iar prin pocăință și spovedanie o dobândim din nou. Din pricina păcatului suntem lipsiți de harul lui Dumnezeu, iar prin pocăință și spovedanie îl dobândim din nou. Din pricina păcatului suntem înrobiți de diavol, iar prin pocăință și spovedanie ne redobândim libertatea. Din pricina păcatului, sufletul nostru se umple de tulburare și frică, iar prin pocăință și spovedanie dobândește iarăși pacea și îndrăzneala către Dumnezeu. Dacă în biserică nu exista posibilitatea iertării păcatelor, prin Sf. Taină a pocăinței, întemeiată de însuși Hristos (Matei 18, 18; Ioan 20, 23), niciun om n-ar fi putut să se mântuiască.

Oamenii sunt tentați mereu să-i judece pe semenii lor cu măsura cea mare și să se judece pe sine cu măsura cea mică. Spun Sf. Părinți că mai mare putere este a-ți vedea păcatele, decât să înviezi morții. De unul ca acesta se înfricoșează demonii, că poți avea toate virtuțile, dar dacă n-ai smerenie, nu-ți sunt de folos. Însuși Mântuitorul spunea că: ʺOricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.ʺ

Mândria pierde într-o clipă ce câștigă sufletul într-o viață de rugăciune. Mândrindu-se cu faptele bune, acestea își pierd tot meritul în fața lui Dumnezeu. Un înțelept spunea că: ʺMândria este urâtă și lui Dumnezeu și oamenilor.ʺ Aceasta este ʺprima cauză a îndepărtării omului de Dumnezeuʺ și ʺizvorul oricărui păcatʺ. Sf. Ioan Scărarul o numește ʺînceputul și sfârșitul tuturor relelor.ʺ Într-adevăr, din aceasta se naște orice păcat și din ea vine orice cădere: lauda, setea de putere, pizma, purtarea ciudată, disprețuirea altora, ura, invidia, ținerea de minte a răului, ignoranța, neascultarea, mânia, nemilostivirea, blasfemia, erezia, ateismul.

Dezbinarea, invidia arată puțina dragoste a oamenilor pentru Dumnezeu, căci dacă L-ar iubi, i-ar întrista așa de tare păcatul lor, cât de mic ar fi, încât mintea lor n-ar mai putea fi ațintită către greșelile fratelui. Când începem să ne vedem mai mult de păcatele noastre, decât pe cele ale fratelui, atunci înseamnă că am mai sporit puțin.

ʺCum nu va trece cămila prin urechile acului, așa nu va trece bogatul prin paorta Raiuluiʺ… Nu-i bogăția un păcat, le spun multor creștini care văd în ea o problemă, dacă e făcută prin mijloace cinstite și din ea se înfruptă multă lume, cum nu-i sărăcia o virtute, dacă omul nu și-a ales drumul renunțării la toate cele lumești, alegând să-i slujească lui Hristos. Bogăția cea adevărată este doar cea duhovnicească, bogăția virtuților. Așadar, adevăratul bogat, după cuvintele Domnului Hristos, este acela care ʺse îmbogățește în Dumnezeuʺ (Luca 12, 21), adică cu bogăție cerească.

O altă problemă cu care se confruntă cei care vin să mă caute este divorțul, care este un semn că a slăbit credința. În unele imagini vechi din catacombele primelor secole creștine, bărbatul și femeia sunt reprezentați ca avându-L în mijlocul lor pe Hristos. El ne unește, El spune: ʺSă fiți una în Mine, precum sunt Eu în Tatăl.ʺ

Căsătoria nu este un contract sau o încercare, ci este confruntarea cu realitatea spiritului. Cineva spunea că ea este ʺmăsura comună a întâlnirii noastre cu Dumnezeuʺ. Căsătoria este o taină, cum spune biserica, pentru că este o unire, nu numai trupească, ci și una sufletească. ʺAcolo unde este o mare unire între doi, este Duhul Sfânt.ʺ Vine apoi și harul care îi unește și le întărește conștiința că sunt uniți și prin puterea lui Dumnezeu și că au datoria de a rămâne uniți prin aceasta și chiar să facă efortul acesta.

Cele mai multe certuri au loc în familie de la lucruri mărunte. Unul trebuie să se smerească înaintea celuilalt, să-i imite virtuțile, dar să-i suporte și capriciile. Pentru o astfel de înfruntare a lucrurilor, foarte mult îl ajută pe cineva atunci când gândește că Hristos s-a jertfit pentru păcatele noastre și ne rabdă pe toți, deși este fără de păcat, în timp ce noi, când suntem chinuiți de capriciile altora, ne plătim păcatele. Bunul Dumnezeu le rânduiește astfel încât unul, cu harisma cu care este înzestrat, să-l ajute pe celălalt și, prin cusurul pe care îl are, să se smerească în fața celuilalt. Uneori, de pildă, Domnul prin nesfârșita Sa dragoste, voind să-l deprindă pe bărbat cu smerenia și ascultarea, își retrage harul de la soția lui, care începe să devină capricioasă și să se poarte cu asprime. Atunci, bărbatul trebuie să se bucure și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru acest prilej pe care El i-l dă ca să se nevoiască. Sau mama cere de la Dumnezeu să-i dea răbdare. Și chiar atunci, copilul ei trage fața de masă cu toate cele pregătite și le aruncă jos. Ca și cum i-ar spune: ʺMamă, fă răbdare!ʺ (Sfântul Paisie Aghioritul)

Scopul cununiei în Hristos este ca oamenii să ajungă la dragoste deplină, jertfelnică, să-și taie voia lor și, de acolo, să ajungă la Dumnezeu. Noi nu putem să-i învățăm să iubească. În iubire nu există nimic rațional. Iubirea nu are nici început, nici sfârșit, există deodată cu Dumnezeu.

Deci, ca să depășească neînțelegerile, trebuie să ducă o viață creștinească.

Îmi amintesc că am citit undeva despre o pereche care a venit la părintele Sofronie - erau certați - și era limpede că unul era mai vinovat decât celălalt. Pr. Sofronie a întrebat-o pe soție: ʺCât la suta crezi că ești de vină?ʺ A răspuns: ʺDoar cinci la sută. Dar soțul meu este nouăzeci și cinci la sută vinovatʺ. Și Pr. Sofronie i-a zis atunci: ʺÎndreaptă acel cinci la sută și vedem dacă celelalte nouăzeci și cinci la sută rămân!ʺ Aceasta este ceea ce face adesea slujirea mea, a duhovnicului, să fie o sarcină grea, primită cu recunoștință de cei care se spovedesc: să aduc acea persoană la înțelegerea greșelii, așa încât să poată să ia vina asupra sa. Pentru că numai atunci are loc vindecarea. Până nu luăm asupra noastră vina, nu vom afla odihnă.

ʺSă-i crească să se mântuiascăʺ (Efes 6, 4). Deci, familia este locul în care înveți primii pași în viață, acolo te formezi ca om în cei șapte ani de acsă. Apoi, școala și biserica desăvârșesc educația. Este foarte important ca un copil să aibă ambii părinți care să-l îndrume. Tata îi asigură traiul, îl ocrotește și îl poate învăța multe, iar mama îl hrănește, îl îngrijește, îi dă balsam pentru sufletul rănit, sădește în copil încrederea în viitor: ʺMama naște, mama renaște.ʺ

Ca metodă, tot blândețea rămâne cea mai bună, dar foarte important este să-i dai exemplu de viață. Să încercăm să-l prezentăm accesibil în povestiri pe Dumnezeu conștiinței lor, apoi să înceapă să se închine. Copiii nu înțeleg puterea mare a credinței, dar practica în sine va aduce roade mai târziu.

Un alt element în educația lor ar fi să-i iubească la rândul lor pe ceilalți copii. Învățătura creștină îi mai domolește, știți cum se spune: ʺPărinții care nasc copii și-i educă să fie cuminți umplu Raiul de sfinți.ʺ Pentru că se înțelege că, dacă i-ai făcut, trebuie să-i și mântuiești. Și nu o poți face fără blândețe.

O altă problemă cu care se confruntă tineretul este sinuciderea. Sunt multe cauze, le-am spus, dar prima și cea mai importantă este lipsa de credință care dă echilibrul interior. Dacă părinții ar fi căutat de sufletul lor, alta ar fi situația. În vechime, de trupul unui sinucigaș nu se atingea nimeni cu mâinile goale, creștinul nu se atingea de trupul unui om lipsit de Dumnezeu. Nu există un păcat mai mare decât să-ți iei viața care ți-a fost dăruită…

Fără îndoială, așa cum sănătatea este darul lui Dumnezeu, la fel și vindecarea de orice boală, dar și întreaga știință medicală sunt darul lui Dumnezeu. Înțeleptul Isus Sirarh scrie: ʺCinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul. Domnul a zidit pe pământ leacurile și omul înțelept nu se va scârbi de ele.ʺ Dimpotrivă, la vrăjitori în nicio împrejurare nu poate să meargă creștinul, pentru că aceștia sunt fie instrumentele demonilor, fie escroci. Astfel nu numai că nu pot să-l vindece pe om, dar îi provoacă și un mare rău, dacă nu trupesc, oricum un rău sufletesc. Așadar, ʺcreștinul care cunoaște valoarea atât de mare a sufletului său, dar și a trupului său, care este Templul Duhului Sfântʺ (I Corinteni 6, 19), în orice boală, folosește doar mijloacele vindecătoare și darurile lui Dumnezeu, însuflețite și neînsuflețite, materiale și spirituale: medicii, medicamentele, rugăciunea, Sf. Taine, și ierurgiile sfințitoare ale bisericii noastre.

Au venit la mine tineri care practicau diferite meditații budiste. Așa cum spune și Sf. Serafim Rose, această așa-zisă meditație creștină, de proveniență păgână, orientală, se manifestă la nivel psihic și nu are numic de-a face cu trăirea creștină. Trăirea creștină, care are atâtea modele în faptele sfinților, constă în lupta până la sacrificiu împotriva patimilor, pentru dobândirea veșnicei împărății cerești, care nu se poate instaura desăvârșit decât la sfârșitul acestei lumi temporale. Practicile acestea deviante, orientale, aduse pe tărâmul credinței noastre ortodoxe, creștine, nu produc decât niște minime stări și satisfacții psihice, care încep și se sfârșesc în viața de aici.

Trebuie să avem mai multă grijă de tineret, care este intoxicat metodic cu ideea de violență, este distrus metodic, începând cu sensibilitatea sa, cu sufletul său. Tineretul este ca o investiție pentru viitor: ʺDacă investești bine talantul, o să trăiești bine la bătrânețe, iar dacă investești prost talantul, vei trage ponoaseleʺ, spunea cineva.

Vin multe persoane care suferă de depresie, care au impresia că nu sunt iubite de nimeni și de aceea simt un gol în inimile lor și nu înțeleg de ce. Au fost și la psihologi, din proprie inițiativă sau la îndemnul altor persoane, dar nu au reușit să iasă din starea lor. Eu nu sunt împotriva psihologilor, au și ei rolul lor. Ei analizează, le arată calea, dar aceștia, adică pacienții, pot oricând să cadă din nou în această stare de suferință, de izolare. Creștinii trebuie să ceară ajutorul preotului, prin care lucrează Sfântul Duh. Când harul Duhului Sfânt i se descoperă omului, vădindu-i toată goliciunea sufletească, toate slăbiciunile, toate patimile, același har îi dă și puterea să le depășească. ʺDoctorul trupurilor și sufletelor noastreʺ este adevăratul leac al tuturor bolilor și credința în El.

Depresia nu este o simplă ʺstare proastăʺ, spun medicii, peste care cineva poate trece, cu un mic efort de voință, ci o boală cu care trebuie să se lupte și pe care trebuie să o trateze corect, la fel cum s-ar trata de orice altă boală. Ea poate fi determinată de un dezechilibru chimic în creier sau poate să apară și ca un răspuns nepotrivit, exagerat, la stres, la traume.

Preoții consideră că, dincolo de aceste explicații pe care ni le dă medicina, depresia este înainte de toate o boală a sufletului. Ea îi pândește mai ales, pe cei ce s-au lepădat de cele cerești și s-au lipsit cu tărie de cele pământești, după cum afirmă Sf. Părinți și vine atunci când patima nu a fost satisfăcută.

Numai cu răbdarea lui Hristos îi putem ajuta pe acești bolnavi… Demersul de a ajuta un bolnav de depresie este unul sinuos pentru preot, de aceea colaborarea cu familia constituie cheia întregii încercări de a-l readuce pe drumul cel bun.

Îmi amintesc de un caz de depresie gravă la un șofer. Încet - încet, cu ajutorul familiei, l-am ajutat. A intrat în concediu medical o perioadă, iar acum și-a revenit, se spovedește, se împărtășește, conduce din nou, își ia tratamentul, își face rugăciunile. A intrat într-o anumită rânduială firească, în care omul este susținut de harul lui Dumnezeu.

Omul stăpânit de patimă este înșelat de diavol, deci este o victimă, un om aflat în suferință, pe care trebuie să-l plângi, să nu-l acuzi. El are nevoie de rugăciune multă. Foarte important este sfatul bun și plin de blândețe. O chemare iubitoare, un sfat bun, o rugăciune, o venire împreună la biserică, toate acestea pot fi trepte spre vindecare. Patima se înrădăcinează în timp și se vindecă în timp.

Sf. Apostol Pavel strigă: ʺNu în ospețe și beții…și în fapte de rușine, ci vă îmbrăcați întru Domnul nostru Iisus Hristos și purtarea de grijă a timpului să nu o facți spre poftă.ʺ (Epistola către Romani).

Beția, o altă problemă a celor care mă caută, este patima pântecului, după cum spun Sfinții Părinți, este întrebuințarea băuturii peste măsură și fără cumpăneală. Sf. Ioan Gură de Aur spune că: ʺnu întrebuințarea băuturii pricinuiește beția, ci necumpătarea, care este rădăcina la toate relele.ʺ Beția aduce tulburare la minte și la suflet, otrăvește și ruinează organismul omului, pricinuind tot felul de boli.

Sf. Vasile cel Mare spune: ʺîntrebuințarea cu măsură a vinului este sănătate, iar abuzul este vătămare.ʺ ʺVinul veselește inima omuluiʺ, zice Sf. Prooroc David în Psaltire, pe când ʺBeția este dușmănie cu Dumnezeuʺ, zice Sf. Vasile cel Mare.

Deci, oricât de frumos ar căuta s-o numească lumea, beția este un păcat de moarte, patimă înfricoșată și greu de vindecat. Orice lucru care se face fără măsură este nepotrivit, însă necumpătarea la băutură este mai rea ca toate. Căci din asta vine distrugerea sănătății, întunecarea minții, vătămarea sufletului, lipsindu-l de mântuire.

Sfântul Apostol Pavel, în cartea cea dintâi către Corinteni (cap. 6, vers. 9 - 10) scrie: ʺNu vă amăgiți, nici sodomenii, nici furii, nici iubitorii de argint, nici bețivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.ʺ

Toți știu urmările beției și aud mereu cuvântul Apostolului, care strigă: ʺNu vă îmbătați de vin, întru care este desfrânarea!ʺ (Efeseni, 5 - 18)

Diavolul s-a arătat Sf. Antonie cel Mare sub forma unui copil negru. Fiind întrebat cine este, acesta a răspuns: ʺEu sunt acela care am primit sarcina aprinderii trupului omenesc și mă numesc duhul desfrânării. Pe câți i-am momit cu plăcerile, i-am biruit cu desfrânarea.ʺ

Desfrânarea este un păcat grav, întotdeauna greu de mărturisit și de uitat. De aceea, cuvintele Sf. Apostol Pavel rezumă bine efectele devastatoare ale acestei patimi: ʺFugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește pe însuși trupul său.ʺ (I Corinteni 6 : 18).

Desfrâul este o pecete a satanei aplicată sufletului creștin, o pecete care se șterge greu și care lasă cicatrice vizibilă vreme îndelungată. Să nu-și pună omul nădejdea doar în propriile forțe, pentru că va avea parte de o cădere grea. Doar Dumnezeu ne poate izbăvi de această ispită grea, iar rugăciunea este arma cea mai de preț, într-un astfel de război.

Trebuie ca omul să respingă orice ispită de acest gen, în primul rând, și să evite persoanele care au obiceiul desfrâului. ʺSăgeata desfrâului pătrunde-n ochi; de aceea, trebuie să ne amintim de cel ce ne poruncește: Fugiți de desfrânare, căci este mai de temut decât alte nelegiuiri.ʺ ( Sf. Grigorie de Nyssa)

Începutul bun se pune la Sf. Taină a Spovedaniei, căci numai aici, omul va primi puterea de la Dumnezeu să lupte, căci lupta este grea. Apoi, să citească Viețile Sfinților ca să vadă cum mulți desfrânați au biruit patima aceasta și, nu numai atâta, ci mai mult decât atât, au lăsat păcatele trupului și au pășit pe drumul Sfințeniei. Amintiți-vă numai de Maria Egipteanca!…

Am spovedit mulți oameni pe patul de moarte, unii au fost desfrânați în viață și au lăsat trupul să-i conducă, credeți-mă că aș fi vrut ca mulți din cei care vin la mine și au această patimă să fi fost acolo, să vadă omul înaintea sfârșitului, să-i vadă lacrimile cum îi curgeau șuvoi: ʺDacă ar fi să trăiesc din nou, nu aș mai face ce am făcut… ʺ Și atunci, de ce să ajungă acolo, de ce să nu se întoarcă de la faptele lor până mai este timp și nu este totul pierdut?…

Ca să ne dăm seama de gravitatea acestui păcat, să ne uităm la Decalog și vom vedea că porunca: ʺSă nu fii desfrânat!ʺ (Deuteronom 5, 18) a fost așezată imediat după porunca: ʺSă nu ucizi!ʺ (Deuteronom 5, 17). Păcatul acesta trezește mânia lui Dumnezeu, amintiți-vă de Sodoma și de Gomora, cele două cetăți ale Vechiului Testament ce au fost distruse cu foc din cer. (Facere 19, 28).

ʺApropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi. Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor; curățiți-vă inima, oameni cu inima împărțită. Simțiți-vă ticăloșia!ʺ Indiferent care este starea unui om, atunci când își recunoaște păcatul Domnul Iisus Hristos îl primește și îl iartă. De aceea a venit El în lumea aceasta, să aducă izbăvirea și iertarea. În Ioan 3 : 17 ni se spune: ʺDumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.ʺ

Dacă beția este condamnată de Sf. Scriptură, cu atât mai mult sunt drogurile, care au efecte distrugătoare mult mai mari. De altfel, între cele două există o strânsă legătură. Nu de puține ori, consumul exagerat de alcool duce către drog.

Venirea Mântuitorului și întreaga Sa activitate sunt centrate mai ales pe afirmarea și explicarea poruncii divine a iubirii aproapelui, mergând chiar până la iubirea vrăjmașului. Ori, drogul, în chip agresiv, este tocmai negarea acestei iubiri a aproapelui, falsificarea adevăratului rai și îndepărtarea omului de Dumnezeu spre o lume care nu are o legătură cu Împărăția Acestuia, ci cu lumea răului.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că: ʺAtâta timp cât patimile ne stăpânesc, socotim virtutea istovitoare, grea, cu urcuș anevoios, iar viciul plăcut și foarte dulce; dar dacă ne desprindem puțin de patimi, vedem că viciul este respingător și urât, iar virtutea ușoară și de dorit.ʺ

Consumatorul de droguri este o persoană bolnavă, în primul rând bolnavă în sufletul ei, iar Biserica are obligația de a le întinde mâna celor bolnavi. Însuși Mântuitorul spune că: ʺNu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.ʺ (Matei 9, 12) Și, ca să nu dea loc de interpretări, întărește aceste spuse, zicând imediat: ʺn-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință.ʺ (Matei 9, 13)

Dacă vrem rezultate, dacă vrem să-l scăpăm din ghearele morții, aici trebuie să intervină tactica duhovnicului. Ce simplu ar fi dacă sufletul omului ar avea niște coordonate stricte asemenea matematicii! Spunea frumos un mare teolog al bisericii noastre: ʺOrice om trece prin viața lui pe la răspântia unde se încrucișează cele două căi: a binelui și a răului și unde se hotărăsc viața și plata lui, după calea pe care o urmează.ʺ

Tratând atât distribuirea, cât și consumul de droguri ca păcate, primul fiind mai greu decât cel de-al doilea, biserica are față de aceia care au sub o formă sau alta, legătură cu drogurile, atitudinea pe care Mântuitorul ne-a recomandat-o față de cel păcătos. Răul nu se îndreaptă decât prin căință, iar căința nu înseamnă să-l repeți.

Biserica pune la îndemâna celui aflat în mrejele păcatului căi de îndreptare, de recuperare. În terapia sufletului bolnav, ceea ce oferă Biserica prin Sf. Taine, cu precădere prin Sfânta Taină a Spovedaniei, sunt arme sigure împotriva răului. Este foarte important să se refacă în sufletul unui om care se droghează, invadat de rău, legătura cu Dumnezeu la care este nădejde și salvare din păcat. Se uită adesea că omul a fost zidit spre nemurire. Mâna aceasta întinsă de biserică, de preoți n-ar trebui refuzată, cum se întâmplă de multe ori, dacă vedem în ea, însăși mâna lui Hristos.

Oamenii de astăzi suferă mult și pătimesc multe deoarece vor să fie iubiți și să nu iubească. Dar Domnul a zis: ʺSă vă iubiți unii pe alții.ʺ (Ioan 13, 34), chiar și ʺpe vrăjmașii voștriʺ (Matei 5, 44), nu să cereți iubire de la ceilalți. Deci, iubiți necondiționat, adevărat. Dacă veți face astfel, nu veți mai simți în sufletele voastre decât plinătatea păcii și a bucuriei.

Dintre toate cele care îl privesc pe creștin, el trebuie să se îngrijească cel mai mult de sufletul și de mântuirea lui. Sufletul este cel mai important dintre cele două părți ale omului, este dinspre fire ʺchipulʺ lui Dumnezeu (Facere 1, 27) și este iubit nemărginit de Dumnezeu Cel în Treime.

Iar pentru mântuirea noastră, cel mai important este să ne rugăm neîncetat: ʺRugați-vă neîncetat!ʺ (I Tesaloniceni 5, 17), pentru că, dacă fără credință și fără virtute nu putem să ne mântuim, fără rugăciune nu putem să dobândim nici credința adâncă, nici virtutea adevărată. Credința și virtutea sunt darurile lui Dumnezeu. Deci, darurile acestea nu le primim dacă nu le cerem: ʺCereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide!ʺ (Matei 7, 7). De aceea Ioan Scărarul numește rugăciunea: ʺmaica tuturor virtuțilorʺ. Însuși logosul lui Dumnezeu a mărturisit: ʺToate câte veți cere în rugăciune cu credință, le veți primi.ʺ (Matei 21, 22).

ʺBunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârșită a lui Dumnezeu se folosește de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de sine și a-l mântuiʺ, spunea Sf. Antim din Chios.

Reporter: Şi acum, un cuvânt de încheiere, în prag de Crăciun și de un nou an.

Părintele Stareț Zenovie Grigore: Existența omului fără Hristos și fără Evanghelie, fără biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac.

Astăzi, omenirea trăiește și mai dramatic decât în veacurile XIX și XX tragedia singurătății, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-și regăsi echilibrul vieții interioare și, prin aceasta, să redescopere sensul existenței sale?

Răspunsul nu este și nu poate fi altul, decât Hristos. ʺVeniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.ʺ (Matei 11, 28). Numai trăirea în Hristos umple existența omului.

Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii, ne conduce postul, spovedania, sfânta împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos și călăuză îi avem pe cei care au parcurs același drum: pustnicii din Egipt sau cei din Carpați, cuvioșii din Athos sau cei de la Optina.

Ridicarea la Dumnezeu presupune un adevărat război duhovnicesc cu noi înșine, cu diavolul și cu atracția manifestată de materie asupra trupului material. Sfatul Sfinților Părinți are un deosebit rol de prevenire a păcatului prin alungarea lui încă din faza de ispită, pentru că acceptarea ispitei și săvârșirea păcatului duce în final la apariția patimii, la depărtarea de dragostea dumnezeiască, transformându-se într-un zid despărțitor între om și Dumnezeu.

Vorbind despre ispite, Sf. Marcu Ascetul scrie că: ʺa nu avea experiența momelii răului e propriu firii neschimbabile, nu celei omeneștiʺ, iar Evagrie Ponticul ne descoperă că ʺdintre dracii care se împotrivesc urcușului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei încredințați cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint și cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalți vin după aceștia ca să-i ia în primire de cei răniți de ei, fiind, de plidă, să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-ar fi fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri, pentru bani sau pentru slavă. Și nu putem scăpa de duhul întristării dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Deci, e cu neputință să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniți mai întâi de acele căpetenii ale lor.ʺ

Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi ușor să o facă direct, că așa s-au încununat mulți creștini care au simțit în ei puterea credinței, știind că omul este făcut de Dumnezeu și nu se poate despărți de El. De aceea, gândește ca indirect să-l poată despărți pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l aducă pe om în păcat, păcat de tot felul și, dacă reușește, nu înseamnă că și-a atins obiectivul, ci doar atunci când îi dă o mare întristare: să se considere pierdut și cu neputință de a mai fi iertat de Dumnezeu și, iată, acesta este scopul atins de vrăjmașul.

Nu trebuie, însă, să vă plecați capul, oricare ar fi păcatul. Recunoașteți-L mai departe pe Dumnezeu ca stăpânul vostru, milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă aveți credință de stâncă. Satana și, poate, slăbiciunea voastră v-au înșelat, dar inima nu v-ați dat-o și numele lui Dumnezeu din voi nu l-ați șters. Așa, păcătoși cum sunteți, Dumnezeu vă va ierta: ʺTe va căuta El, te va găsi, te va îmbrățișa, te va lua pe umerii Lui.ʺ (Matei 18, 13) Voi sunteți datori să vă mărturisiți toate cugetele cele rele la duhovnic și să alungați de la voi ispitele diavolului cu rugăciunea, cu postul, cu smerenia, cu păzirea minții și cu citirea cărților sfinte. ʺVai, dacă, totuși, săgețile ispitelor nu se îndepărtează de la voi, este semn că rădăcinile patimilor sunt vii în mintea voastră, că încă nu v-ați spovedit curat gândurile și au odrăslit păcatul în voi. În acest caz, este nevoie de mai fierbinte rugăciune, cu lacrimi și post, până nu pune păcatul stăpânire pe voi.ʺ (Războiul nevăzut, Sf. Nicodim Aghioritul).

O stare de veselie este o stare de creație, de existență duhovnicească, de cunoaștere și recunoaștere. Starea de veselie vă destinde, vă face să vă întindeți aripile și să zburați. ʺRecomand o nesfârșită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturisește că ești cu Iisus Hristos în inima ta și în respirația ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte…ʺ, spunea cineva atât de frumos. Ar fi bine ca lumea creștină, mai ales, să prețuiască mai mult singurul timp pe care îl avem pentru pregătirea pentru viața de dincolo și ʺsă-și păstreze cu veghere inima, că dintru aceasta pornesc țâșnirile viețiiʺ (Pilda 4, 23) ʺCu nematerialnicie la cel Nematerialnic gândește și vei pricepe.ʺ ʺCând interesele și conștiința se află în luptă, conștiința trebuie să învingă, ca să rămâneți fii ai luminii, fii ai harului.ʺ ʺMulți se plâng că le lipșește harul, însă mai cu dreptate ar fi dacă Iisus s-ar plânge că harul - vai! - lipsește de la mulți.ʺ

Important, pentru fiecare dintre noi, este să fim așa cum vrea Dumnezeu acolo unde trăim, izolați, neștiuți, fie pustnic, fie altar, fie chilie, fie familie. Vrei să-i ajuți pe frații tăi? Trăiește tu o viață așa cum trebuie, suferă și tu cu cel care suferă. Deci, ʺtragedia întregii lumi trebuie plânsă cu propriile noastre păcateʺ, spunea Arhim. Sofronie în cartea ʺDin viață și din Duh”.

Poate, aceasta este cea mai mare piedere a omului contemporan: evitarea trăirii celuilat, fuga de jertfă. Poate că, încă nu este timpul pierdut, poate încă mai putem trăi frumos, trăindu-l pe celălalt în noi. Nu ne-a creat Dumnezeu numai pentru noi înșine, așa cum este menționat în Sf. Scriptură. Dacă vrei să ai această bucurie divină, trăiește și pentru alții. Atunci te poți numi om duhovnicesc! Dar să trăiești cu iubire, să iubești pe frații tăi. Nu aceasta este cea mai mare poruncă a Mântuitorului (Ioan 13, 34)? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învățăturilor sale, ca singura cale spre mântuire - iubirea - și a urmat neuitată și sfâșietoarea Golgotă. Să ne iubim cu adevărat unii pe alții, căci iubirea atrage harul lui Dumnezeu.

Omul nu trebuie să fie tipicar în ce privește dorința de a vă înduhovnici, nu aveți numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Aveți nevoie de o prezență continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste - relația cu Dumnezeu, asta este esența rugăciunii. Pentru că și o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Și o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dumnezeu este ascuns în poruncile sale. Cei care îl caută, îl găsesc pe măsura împlinirii lor. ʺLui Dumnezeu îi trebuie numai inima și îi este de ajunsʺ, dacă ea va sta cât mai grabnic cu evlavie în fața Lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta constă, să ne aflâm întotdeauna cu evlavie, în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii.

Întotdeauna, rugăciunea trebuie să fie unită cu postul. Însuși Hristos a spus că: ʺAcest neam de draci nu iese decât cu rugăciune și postʺ, iar despre apostoli: ʺRugându-se și postind i-au încredințat pe ei Domnului, în care crezuserăʺ. Și iarăși, apostolul spune: ʺSă nu vă lipsiți unul de altul decât numai pentru rugăciune și post.ʺ

ʺHristos ne-a arătat că rugăciunea noastră este nefolositoare dacă nu însoțim rugăciunea cu fapte; ne-a mai arătat apoi că nu trebuie să ne întemeiem numai pe puterile noastre, ci să cerem și ajutorul lui Dumnezeu, aducând, însă, și faptele noastre. Și Domnul ne-a învățat necontenit și una și alta.ʺ (Omilii la Facere, Omilia XXX).

Deasemenea, să nu uitați că rugăciunea ajunge, prin milostenie, puternică și înaripată. Că spune Sf. Scriptură: ʺRugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu.ʺ Și că ʺDumnezeu caută rugăciunea din cuget bun, nu din strigăt puternic.ʺ (Cuvânt la Fericitul Avraam, III). Deci: ʺÎnflăcărați-vă sufletul prin rugăciune!ʺ (Faptele Apostolilor), ʺCăci nimic nu este întocmai ca rugăciunea. Cu rugăciunea, pe cele ce sunt cu neputință le face cu putință; pe cele anevoiase, le face lesnicioase.ʺ (Din volumul ʺDin ospățul stăpânuluiʺ).

ʺPe cât poți, ia aminte, roagă-te și încredințează-te lui Dumnezeu, iar El te va ajuta în orice greutate. Simplifică-ți viața prin încrederea desăvârșită în Dumnezeu, ca să te eliberezi de stres și de nelinișteʺ, ne îndeamnă Sf. Paisie Aghioritul. Domnul, care și-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, ne dorește desăvârșiți în virtute, în iubire, în lipsa de răutate. De aceea, vă spune: ʺFiți dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este!ʺ (Matei 5, 48). Nu ne spune să ajungem la culmea virtuții, precum Sf. Ioan Botezătorul, precum Sf. Ilie și Patriarhul Avraam și alții, ci ne îndeamnă să fim desăvârșiți precum Dumnezeu.

Ispitele de tot felul ale lumii moderne își pun pecetea asupra devenirii omului contemporan, trăitor în realitățile acestor vremuri. De aceea este nevoie, mai mult ca oricând, să alergăm la duhovnicii noștri, să le cerem cuvânt de învățătură și sfat pentru a putea ieși din hățișurile pline de capcane ale acestei lumi. Doar ei, duhovnicii experimentați, ne pot oferi povețe cu temei scripturistic. Acolo, în Sfânta Scriptură, găsim răspunsul la toate provocările lumii contemporane. Și asta pentru că: ʺLa început a fost Cuvântul și Cuvântul era de la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântulʺ.

Cu gândul că aceste puține cuvinte vor ajunge la mulți credincioși din țară și din străinătate, îi îndemn să se îndrepte spre acest așezământ de spiritualitate românească numit Mănăstirea Nechit, unde vor găsi liștea, își vor purifica sufletul, își vor întări trupul, urmare a slujbelor înălțătoare, a locurilor mirifice din luminișul de pădure al Nechitului, unde vor fi primiți cu dragoste și căldură.

Tuturor credincioșilor le doresc spiritul întru credincioșie pe care îl inspiră aceste locuri, să iubească drumul spre locul consacrat rugăciunii, biserica lui Hristos, să își crească pruncii în frică de Dumnezeu și în lumina învățăturilor scripturistice. Le doresc să se lase călăuziți de lumina dumnezeiască neînpuținată și să facă să rodească învățăturile părinților și ale duhovnicilor, iar în suflet să poarte, oriunde îi vor duce pașii, iubirea pentru valorile umane perene: Sfânta Tradiție, credința în Dumnezeu, spiritul românesc!

Închei cu două epistole ale Sf. Apostol Pavel către Romani și Tesaloniceni, actualizate cu vremurile pe care le trăim.

Romani 12

1. Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.

2. Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.

3. Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia.

4. Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au toate aceeași slujbă,

5. tot așa si noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.

6. Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei să-l întrebuințeze după măsura credinței lui.

7. Cine este chemat la o slujbă să se țină de slujba lui. Cine învață pe alții să se țină de învățătură.

8. Cine îmbărbătează pe alții să se țină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inima largă. Cine cârmuiește să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie.

9. Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groaza de rău, și lipiți-vă tare de bine.

10. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.

11. În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul. Slujiți Domnului.

12. Bucurați-vă în nădejde. Fiți răbdători în necaz. Stăruiți în rugăciune.

13. Ajutați pe sfinți când sunt în nevoie. Fiți primitori de oaspeți.

14. Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc: binecuvântați, și nu blestemați.

15. Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng.

16. Aveți aceleași simțăminte unii față de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți.

17. Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Urmăriți ce este bine, înaintea tuturor oamenilor.

18. Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.

19. Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: "Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplati", zice Domnul.

20. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui."

21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul prin bine.

1 Tesaloniceni 5

1. Cât despre vremuri și soroace, n-aveți trebuință să vi se scrie, fraților.

2. Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea.

3. Când vor zice: "Pace și liniște!", atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată; și nu va fi chip de scăpare.

4. Dar voi, fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț.

5. Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului.

6. De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să veghem și să fim treji.

7. Căci, cei ce dorm, dorm noaptea; și, cei ce se îmbată, se îmbată noaptea.

8. Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoșa credinței și a dragostei și să avem drept coif nădejdea mântuirii.

9. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Iisus Hristos,

10. care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreuna cu El.

11. De aceea mângâiați-vă și întăriți-vă unii pe alții, cum și faceți în adevăr.

12. Vă rugăm, fraților, să priviți bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul și care vă sfătuiesc.

13. Să-i prețuiți foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiți în pace între voi.

14. Vă rugăm, de asemenea, fraților, să mustrați pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătați pe cei deznădăjduiți; să sprijiniți pe cei slabi, să fiți răbdători cu toți.

15. Luați seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău; ci căutați totdeauna să faceți ce este bine atât între voi, cât și față de toți.

16. Bucurați-vă întotdeauna.

17. Rugați-vă neîncetat.

18. Multumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, cu privire la voi.

19. Nu stingeți Duhul.

20. Nu disprețuiți prorociile.

21. Ci cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun.

22. Feriți-vă de orice se pare rău.

23. Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos.

24. Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta.

25. Fraților, rugați-vă pentru noi.

26. Spuneți sănătate tuturor fraților, cu o sărutare sfântă.

27. În Domnul, vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraților.

28. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toți! Amin.

Către poporul creștin ortodox român de pretutindeni,

Astăzi, speranța sub lumina stelei se arată, pacea prin cântec de îngeri pe pământ coboară și, Iubirea făgăduită nouă de la începuturi în peșteră se naște.

Betleeme, pregătește-te, cetate a Sionului, cântă, bucură-te pustie, care ai vestit de mai înainte bucuria că steaua merge înainte în Betleem, vestind pe Hristos, Cel ce vine să Se nască și peștera primește Cel întru totul neîncăput, iar ieslea se împodobește, ca să primească viața cea veșnică. Acestuia toți sa-I cântăm și să-I strigăm: Mântuiește sufletele noastre, Iisuse Dumnezeule, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi.

La slăvitul praznic al Nașterii Domnului, soborul Mănăstirii Nechit în frunte cu Starețul acesteia cu smerenie rugăm pe Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze începutul și curgerea anului cu harul iubirii Sale de oameni, să vă dăruiască sănătate și îndestulare sufletească și trupească, tot binele cel de mântuire aducător și întru toate bună sporire spre povățuirea turmei cuvântătoare pe calea mântuirii.

La mulți și binecuvântați ani!

Al vostru către Domnul rugător și de tot binele doritor,

Arhim. Zenovie Grigore, Starețul Sfintei Mănăstiri Nechit, România.