Ioan-Aurel Pop: Românii au luat-o înaintea istoriei

24 ianuarie 1859 este ziua când s-au împlinit aspirațiile naționale ale revoluționarilor de la 1848, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al Țării Românești, după ce pe 5 ianuarie a fost ales la Iași domnitor al Moldovei. Zeci de mii de persoane sunt așteptate astăzi la evenimentele organizate în toată țara de Ziua Unirii Principatelor Române. Manifestări publice vor avea loc în București, Iași, Cluj și Focșani. Despre semnificația istorică a datei de 24 ianuarie discutăm acum cu invitatul "Apelului matinal" - profesor universitar Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. Bună dimineața!

Sărut mâna! Bună dimineața!

Mulți au spus că Mica Unire este un termen nepotrivit pentru a descrie aceste acest eveniment, pentru că primul pas important a fost făcut atunci, la 24 ianuarie 1859, în așteptarea momentului reîntregirii. De ce este important acest moment?

E foarte important, și nici eu nu sunt de acord cu denumirea de Mica Unire. Unirea nu e mică sau mare. Unirea noastră există. Am avut un program de țară formulat la 1848 de oameni învățați, în conformitate cu voința națiunii române. Acest program are trei puncte - 1859, 1877 și 1918. În fiecare din aceste momente s-au împlinit unirile care au condus la Unirea din 1918. Ele sunt etape ale planului de țară pe care atunci nu numai că l-am formulat, dar l-am și îndeplinit. Cuza e un exponent al acestui program. Dumneavoastră ați spus că intelectualii au gândit și au pregătit Unirea, ceea ce este foarte adevărat, dar unirea era și în sufletele românilor. Să știți că Moș Ion Roată nu e o legendă; Moș Ion Roată este o realitate. Ion Roată și alți țărani au fost prezenți în adunările ad-hoc și, indiferent câte carte știau sau nu știau, au fost conștienți de faptul că noi vorbim aceeași limbă și la nord, și la sud de Milcov, că suntem un singur popor, că avem aceleași tradiții, aceeași religie și că ar fi bine să fim împreună, fiindcă unirea face puterea.

Dar ce nu știm despre decizia istorică a personalităților vremii care au permis Unirea?

Nu știm sigur, întotdeauna ne bâlbâim și credem că unirea au făcut-o marile puteri sau războiul Crimeei; vedeți asocierea cu ziua de astăzi. De aceea unii zic că istoria se repetă. Dar nu se repetă întocmai, că și acum avem un război legat de Crimeea la granițele noastre. Nu! Unirea au făcut-o românii, profitând de împrejurările internaționale favorabile. De altfel, atunci nici n-aveam cum să ne facem soarta singuri, că nu eram complet independenți la 1859, și am știut să folosim rivalitățile dintre marile puteri și sprijinul puterilor occidentale, mai ales sprijinul Franței. Românii, însă, au avut un rol fundamental, după părerea mea, pentru că au aplicat politica faptului împlinit. Alegerea asta despre care vorbeaţi, la 5 ianuarie la Iași și la 24 ianuarie la București, n-a fost întâmplătoare. A fost un plan bine gândit pentru ca Unirea să aibă loc, fiindcă marile puteri voiau o țară care să se cheme Principalele Unite ale Moldovei și Țării Românești, cu două capitale, două guverne, două parlamente. Ce fel de unire era aceea? Or, românii au luat-o înaintea istoriei, voite de străini, și și-au făcut destinul. De aceea, politica faptului împlinit a fost aplicată și ulterior și a funcționat. Vreau să spun că, pe lângă împrejurările internaționale, a contat foarte mult voința națională, Cuza fiind un exponent al acestei voințe.

Dar oare cum a fost primită în Europa de atunci decizia Unirii Principatelor Române?

N-a fost primită bine. Cuza a avut nevoie de timp, după ce a fost ales și la București, ca să obțină recunoașterea dublei alegeri. Dar, cu ajutorul unor diplomați foarte serioși, atunci aveam o categorie de diplomați care umblaseră prin Europa, ştiau limbi străine, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, toți s-au pus în serviciul Unirii, au mers în marile capitale și au convins marile puteri să recunoască Unirea. La început, dubla alegere. Prima etapă a fost să-l recunoască pe Cuza domn și la București și la Iași, și l-au recunoscut. E drept că unele numai pe timpul vieții lui Cuza au recunoscut Unirea, dar a mers. Pe urmă, recunoașterea Unirii propriu-zise. Alexandru Ioan Cuza în primii doi ani a luptat ca să unifice instituțiile și abia în 1862 s-a întrunit primul guvern unic al României, prima adunare la București și așa mai departe. El a mers pe etape, împreună cu Mihail Kogălniceanu și categoria aceea specială de revoluționari de la 1848, care au știut ce fac, repet, aveau în mintea lor un plan extraordinar, și, până la urmă, marile puteri, fiind puse în fapt, în fața realității, au recunoscut noul stat numit România. Au înlocuit peste tot numele de valah și Valahia cu român și România, așa cum a cerut Cuza, şi România a devenit deja un pion pe scena internațională. Spun un pion pentru că încă nu eram complet independenți, dar a venit și independența curând.

Dar care a fost rolul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și mai ales cum era personalitatea acestuia?

Cuza a avut o șansă extraordinară, pentru că nu făcea parte din vechea categorie a boierilor de viță și nici din vechile dinastii ale țării. Eu îl numesc un self-made man, un om făcut prin el însuși, cam cum era Abraham Lincoln, contemporanul lui, și în Statele Unite acela care a unit nordul cu sudul. Ei, Cuza a avut înțelepciunea să unească nordul nostru, Moldova, cu sudul nostru, Țara Românească, stabilind realități alternative. Dacă el era domn moldovean, capitala țării a fost la București. După aceea, prima universitate s-a făcut în Moldova, tot pentru compensare, la Iași, unde era o mare tradiție academică de învățământ, a doua - la București, și tot așa. Primul ministru a fost moldovean, fiindcă era o frustrare în Moldova, știți, Iașii vechilor zidiri se puneau acum pe plan secund, Bucureștiul devenea capitala țării. O parte din funcțiile publice administrative de la Iași se pierdeau. N-a fost foarte lin procesul, dar Cuza a fost un om înțelept. Unii au avut impresia că era născut să fie domn și înțelepciunea lui a mers până la capăt. Când a văzut că nu mai e dorit, că sunt alte idealuri, alte idei în fruntea țării, a plecat; și, la plecare, în 1866, a avut puterea să spună: să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine - ceea ce reprezintă un realism extraordinar. Eu am făcut un calcul și, în șapte ani de domnie, Cuza a făcut reforme cât alții în 30-40 de ani. Repet, nu singur. A avut lângă el niște oameni inteligenți care l-au ajutat. A comis și greșeli, și personal și și în plan public. Dar nu greșelile lui l-au pierdut, cum a zis Kogălniceanu, ci, până la urmă, faptele lui cele bune.

Cât de bine este reflectat acest moment în manualele de istorie de astăzi din școală? Până la urmă, ce ar trebui să învețe cei tineri, ce să rețină?

Da, eu nu sunt prea mulțumit de manualele actuale, nici de structura istoriei, că eu sunt din cei de modă veche și cred că istoria trebuie făcută din cele mai vechi timpuri până astăzi, nu fragmentată în istorii, pe bucăți, cum zic eu. Dar momentul e reflectat. Printre altele, fără insistență, să vedeți, astăzi este și Ziua Educației, o zi declarată de unii mai mari decât noi, e ziua internațională a educației. Păi, Alexandru Ioan Cuza ne-a făcut educație, prin reforma școlară el a creat cele trei cicluri de învățământ: primar, secundar, superior. Ne-a creat primele două universități, licee importante în toate județele, a dat burse elevilor și studenților, inclusiv celor din Transilvania și din Bucovina. Iată cum se potrivește acest lucru. Manualele nu potrivesc aceste lucruri, în acest moment. Cuza a fost și un european, un vizionar. El a făcut, tot ce a făcut în timpul domniei a făcut în conivență, în corespondență cu idealurile de eliberare a popoarelor și de formare a statelor naționale, idealuri pe care le urmăreau și polonezii, și bulgarii, și cehii, și slovacii, și sârbii. Toți aveau aceste gânduri: de diminuare a dominației internaționale a marilor puteri, eventual de destrămare a marilor puteri, de construcție a statelor naționale. Cuza a fost în rând cu acei conducători vizionari care au făcut Europa națiunilor.