De la avvisi la… avvisi. O istorie a presei mondiale*

Pe la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului 14, negustorii florentini sesizaseră că puteau face bani și din informații, nu numai din produse. În marile orașe din vestul Europei acelor vremuri, Barcelona și Bruges, era o cerere mare de informații despre ceea ce se petrecea la Roma, centrul creștinătății, și la Veneția, cel mai important centru comercial european al momentului. De aceste date depindeau reușita unor investiții, acțiuni sau tranzacții. Așa că negustorii din Florența au pus la cale organizarea unei rețele de curieri care duceau periodic depeșe la Barcelona și Bruges.

Renașterea: Nașterea presei

Depeșele pregătite la Florența se numeau avvisi, de regulă două foi de hârtie împăturite în patru, care erau făcute pe baza celor auzite de la călători și chiar și informatori tocmiți și care aveau un anume preț. Este prima consemnare privind vânzarea de informație din Europa, o condiție necesară pentru apariția presei. Și este interesant că ea se petrece în orașul Renașterii și aproximativ în același timp cu debutul acesteia.

În curând, și venețienii au început să se ocupe de redactarea de avvisi. În secolul 16, la Veneția apar novellanti, cei ce scriu avvisi în numele negustorilor sau în nume propriu. Sunt primii „ziariști” și astfel noua îndeletnicire a presei mai bifează o condiție, cea a profesiunii.

„Un avviso începea întotdeauna într-un stil sobru: <Știri din Veneția, 24 martie 1570>. Avvisi sunt vândute în librărie sau prin abonamente în marile oraşe la preţul de doi soldi; or, moneda venețiană de doi soldi se numea gazzetta (pe faţă era gravată o coţofană, gazza în italiană).” Ulterior, gazetele și-au luat numele de aici. Printre novellanti cunoscuți ai vremii se număra de pildă Giovanni Poli din Roma, citit de toţi guvernanţii italieni, dar şi de Filip al II-lea al Spaniei. Dar încă din acea vreme, novellanti duceau o viață profesională periculoasă. Niccolò Franco este executat în 1572 la ordinul papei Pius al V-lea pentru că a îndrăznit să-l critice. Un alt novellanti este executat în 1581 pentru că a scris într-un avviso că starea de sănătate a papei se deteriora.

Moda tipăririi regulate de informații care sunt vândute se răspândește în secolul 17. Iar informația urmează comerțul. Când Amsterdam devine centrul comercial major al Europei, aici se resimte cel mai acut și nevoia de informare a negustorimii. În 1656, Abraham Casteleyn şi soţia lui, Margaretha van Bancken, înființează la Amsterdam săptămânalul Weeckelijcke Courante van Europa („Gazetă săptămânală din Europa”), care există şi în zilele noastre. „Este cel mai vechi ziar din lume care apare şi în prezent.” La Amsterdam erau tipărite și multe alte publicații, care apoi erau exportate clandestin în țările europene cu regimuri mult mai puțin permisive. Primele ziare în înțelesul modern al termenului apar apoi în țările nordice - unde rezistă și astăzi ca instrumente de propagare a informației.

Când guvernul nu mai reglementează…

Un caz aparte este constituit în acest context de presa „insulară” a Europei. În Anglia, conflictul dintre parlament și monarhie se poartă și prin tipărituri. Ambele tabere publică newsletters (aproximativ 30.000) și periodice (aproape opt sute) în care își susțin poziția. Cromwell interzice toate publicațiile, cu două excepții agreate. După restaurația monarhiei Stuarților, Carol al II-lea impune Licensing Act, prin care doar publicațiile aprobate puteau apărea. În 1695, parlamentul nu mai prelungește Licensing Act și în acest fel, „cenzura prealabilă dispare definitiv din Marea Britanie”. Londra ajunge Amsterdamul din punct de vedere al libertății presei.

Apar o sumedenie de ziare, unele cu o frecvență de trei apariții pe săptămână, multe dintre ele antimonarhiste. Curtea regală caută o altă cale de reinstituire a cenzurii, și emite Stamp Act (1712), care impozita ziarele pe numărul de pagini. Pentru a plăti taxe mai mici, patronii apelează la broadsheet, formatul mare de ziar. Tirajul cumulat al ziarelor apărute în Anglia, la o populație de șase milioane, este în 1712 de 70.000 de exemplare.

Exemple de titluri din acea perioadă: The Daily Courant, primul cotidian din lume, The Tatler, fondat în 1709 de Richard Steele, editor la London Gazette (periodicul oficial al guvernului); ziare de provincie, mai întâi la Exeter, la Norwich, apoi la Bristol. În 1719, același Steele mai întemeiază un ziar, The Plebeian. În 1727 este fondat London Evening Post, unul dintre primele cotidiene de seară, inițial specializat în fapte diverse. În 1730 este creat Daily Advertiser, la început un banal ziar de anunțuri, care devine curând cel mai mare ziar din Londra. În 1731 este lansată Gentleman's Magazine, revistă lunară de 42 de pagini, care se ocupa de literatură și de politică. In 1744, Elizabeth Haywood creează Female Spectator. În 1762, contele de Bute, sfetnic al regelui George al III-lea, lansează Briton, un nou instrument de propagandă regală. În replică, filosoful John Wilkes întemeiază în acelaşi an North Briton, ziar foarte violent antimonarhist, ceea ce determină, pentru o vreme, încarcerarea sa în Turnul Londrei.

Radioul cu știri vechi de o zi

În secolul 20, ziarele capătă pentru prima oară un competitor: radioul. Inițial, acesta a fost utilizat de US Navy pentru a difuza muzică în timpul Primului Război Mondial. Guvernul american obligă US Navy să renunțe la monopol și așa în 1922, în SUA existau 69 de stații de radio private, care difuzau muzică și informații.

Apare însă coaliția ziarelor, care se vedeau concurate de radiouri, dar și coaliția artiștilor, care se temeau pentru concertele și discurile lor. Radiourile trec pe muzică clasică și știri de ieri, grupate în buletine minimaliste. Patronii de radio trebuie să obțină licența de emisie.

În Europa, spre deosebire de SUA, guvernele nu lasă la radioul la îndemâna întreprinzătorilor. Acordă dreptul de emisie unei singure instituții, care devine deținătoarea monopolului. „În Marea Britanie, în aprilie 1920, își face apariţia primul serviciu de radio regulat european, prin intermediul unei stații create de societatea Marconi în Cornwall, care difuza două ore pe zi. În 1922, guvernul britanic creează British Broadcasting Company, singura autorizată să emită, entitate privată care aparţinea în întregime statului şi era finanţată numai din impozite şi subordonată faţă de Post Office. Nu difuza decât piese de teatru, muzică şi programe educative; şi, ca şi în Statele Unite, buletine informative extrem de limitate, la cererea lorzilor presei. În 1927, BBC încetează să mai fie o company de drept privat şi devine o corporation, societate de drept public, întemeiată printr-o cartă regală. Deocamdată are foarte puţini auditori.”

Pe fondul crizei economice, radiourile americane încearcă să își mărească spațiul pentru informații, cu toată opoziția ziarelor. Așa apare în 1934 reglementarea privind Comunicațiile, care consacră acest drept al radioului.

În 1930, BBC continua să fie „prost văzut” de ziariști, muzicieni și actori. Existau în acel an cinci milioane de receptoare. BBC își arogă monopolul și la apariția televiziunii (la mijlocul deceniului trei) și transmite primul său reportaj în direct de la încoronarea lui George al VI-lea, în 1937. Dar progresele televiziunii erau modeste; în 1939, BBC emitea în media patru ore de televiziune pe zi pentru 15.000 de receptoare „instalate mai ales în baruri și restaurante pentru a retransmite evenimentele sportive”.

În timpul războiului, radioul britanic devine „un instrument de propagandă: în 1940, John Reith, părintele BBC-ului, este numit ministru al Informației.” Pentru el, „informațiile sînt soldații de elită ai propagandei” și totul trebuie spus într-un registru valorizant; BBC acoperă Bătălia Angliei cu ziarişti trimişi în zona de coastă cu maşini echipate. „Pe 13 iunie 1940, un ziarist descria în direct o luptă aeriană între RAF şi Luftwaffe. În octombrie 1940, sediul BBC se numără printre țintele a ceea ce a fost numit The Blitz. Între 1939 şi 1945 efectivele BBC-ului cresc de la 1635 la peste 4000 de persoane, iar la sfârșitul războiului BBC difuzează în 32 de limbi.”

O cronologie detaliată

Toate datele și informațiile de mai sus sunt prezentate pe larg în cartea Istoriile mass-mediei. De la semnalele cu fum la rețelele de socializare și dincolo de ele, editura Polirom, 2022. Autorul, eseistul francez Jacques Attali, reface într-o cronologie comentată aproape toată istoria de secole a presei - așa cum indică și subtitlul. Instructivă este de pildă și sinteza privind prăbușirea media (înțeleasă după definiția din 1969 a universitarului canadian Marshall McLuhan ca ansamblu al publicațiilor tipărite, radioului și televiziunii) din anii 2000 - 2020. La fel, sunt interesante și încercările de a desluși în ce direcție o va lua presa, sub impactul devastator al rețelelor de socializare. Aici aș remarca observația autorului privind „reîntoarcerea la avvisi”, sub forma canalelor online prin care novellanti de azi încearcă să își vândă marfa. Salutară este și perspectiva cărții, care nu este eurocentrică, ci înglobează și experiența altor culturi în această direcție.

La un asemenea volum de informație și la un astfel de ritm de prezentare, este normal, desigur, să se strecoare și inexactități. Unele sunt formale, ca de exemplu utilizarea termenului Marea Britanie în loc de Anglia (vezi mai sus citatul privind renunțarea din 1695 la Licensing Act de către parlamentul „din Marea Britanie”; or, uniunea dintre Anglia și Scoția, care a fondat Marea Britanie, va avea loc abia peste doisprezece ani, în 1707). Sau numărul de angajați BBC la sfârșitul războiului, care nu era de patru mii de oameni, cum scrie Attali, ci de peste 11.000; după cum numărul de transmisiuni în limbi străine nu era 32, ci 45. Alte scăpări sunt însă mai greu de justificat, exceptând eventuala scuză a întocmirii rapide a acestui timeline de dimensiuni impresionante. Astfel, în menționarea primelor ziare englezești cu influență majoră, Attali a inclus, cum am văzut, Female Spectator, dar nu și pe Spectator însuși. Eseurile editorului acestei publicații, Joseph Addison, alături de cele mai timpurii ale lui Daniel Defoe, ale deja pomenitului Richard Steele și mai ales cele ulterioare ale lui David Hume au jucat un rol major în modelarea opiniei publice în sensul unei conștiințe politice „britanice”, și din acest motiv este greu de înțeles de ce tocmai Spectator nu a fost amintit. Din cronologia pe care autorul o face presei britanice lipsește, cred, un moment semnificativ, cel al grevei generale din Marea Britanie, din mai 1926, atunci când niciun ziar nu se mai tipărea, iar BBC-ul a preluat, cu o redacție improvizată de zece oameni condusă de John Reith, rolul de a informa populația de desfășurarea evenimentelor. În sfârșit, rămânând în același spațiu, este discutabil să spui că în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, BBC a devenit „un instrument de propagandă al guvernului britanic”. Cum ar fi catalogat în acest caz Reichsrundfunksgesellschaft condus nemijlocit de Goebbels? Sau radioul moscovit aservit guvernului sovietic? Diferențele sunt majore și privesc exact propaganda. În 1942, în timpul succeselor militare japoneze, la BBC se putea auzi un comentariu privind nemulțumirile „multor britanici față de strategia noastră din Extremul Orient”; la radioul german, până aproape de final, sunt numai relatări despre succesele Wehrmachtului. Tot atunci, după cum arăta ulterior Leon Blum, liderul socialist francez, care și-a petrecut cea mai mare parte a războiului într-un lagăr de concentrare nazist, BBC le permitea francezilor să își exprime pe post nemulțumirile față de politica guvernului britanic. Discuția ar putea continua prin prezentarea dezbaterii din cadrul establishment-ului politic de la Londra privind rolul BBC-ului în timpul războiului și reticența politicienilor - cu toată antipatia lui Churchill față de BBC, iscată de la episodul amintit al grevei din 1926 - de a trece radioul în subordinea guvernului. Dar deja aceasta ar însemna depășirea încadrărilor pe care cartea lui Jacques Attali și le-a asumat - și pe care de altfel, în termenii unei cronologii de date, oameni și evenimente, și le-a și respectat.

___________

*Jacques Attali, Istoriile mass-mediei. De la semnalele cu fum la rețelele de socializare și dincolo de ele, editura Polirom, 2022, traducere de Magda Jeanrenaud, 352 de pagini, format 15 x 23 cm.