Dacă vă e dor de o romanţă, poftiţi: Acasă la Minulescu!

Bucureştiul are doar cinci case memoriale

Într-o capitală europeană, cum şi-a scris Bucureştiul pe “cartea de vizită”, poţi număra casele memoriale pe degetele de la o mână. Vis a vis de intrarea de protocol a Palatului Cotroceni, se află două muzee memoriale ce aparţin unor personalităţi de excepţie ale culturii române.

Pe strada Gh. Marinescu, în dreptul numărului 19, două plăcuţe din marmură, una sprijită pe alta, ca o prietenie complice, indică : "Muzeul Memorial Ion Minulescu-Claudia Millian" şi "Muzeul Memorial „Liviu şi Fanny Rebreanu ".

Deşi obiective culturale de pus în ramă, aceste muzee nu sunt incluse în niciun circuit turistic cultural. Inexplicabil, nu există nici un indicator de “semnalizare” în tot Bucureştiul care să amintească faptul că acestea există undeva, la colţul Cotroceniului, rătăcite în geografia oraşului.

Cât de europeni suntem?

În patrimoniul cultural al metropolei au intrat numai cinci case memoriale. Toate, rodul donaţiilor, fără niciun fel de pretenţii şi cu gesturi modice din partea donatorilor, spune muzeograful Corneliu Lupeş, şeful secţiei Case Memoriale din cadrul Muzeului Literaturii Române.

Casele memoriale ale scriitorilor Tudor Arghezi, George Bacovia şi George Călinescu întregesc itinerariul memorialistic bucureştean.

“În Bucureşti ar trebui să fie tot atâtea muzee de scriitori câţi încap în istoria literaturii. Mulţi dintre ei ar merita să aibă un muzeu mai cu seamă că atât patrimoniul cât şi casele respective, există. Ceea ce lipseşte e dramul de interes Ne plângem deseori că nu existăm în circuitul european al culturii, dar la noi acasă ce facem ca să ne cunoaştem valorile?" mai constată Corneliu Lupeş.

Nici Primăria Municipiului Bucureşti, nici Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, instituţie subordonată municipalităţii, nu au gândit un program de includere a caselor memoriale într-un circuit turistic cultural. Şi atunci, despre ce identitate culturală mai vorbim? ”, se întreabă retoric călăuza noastră în universul boem al onorabililor locatari de la etajul II, din Blocul Profesorilor.

Mai pe româneşte, bunăvoinţa se rătăceşte pe drumul istoric bătut de „tout est pris à la légère”. “Am trimis o adresă, de pildă, către primarul de sector pentru a ne ajuta să amplasăm un indicator stradal către Muzeul Memorial la care nici până azi nu mi-a răspuns. Nu poate muzeul ca instituţie să facă asta. În orice ţară normală ar fi plasată o placă de doi metri, să se vadă din autobuz”, completează Corneliu Lupeş.

Casa - muzeu din fostul “Paris de buzunar”

"În faţă se întinde parcul palatului Cotroceni, în dreapta se află Grădina Botanică, în stânga parcul Bragadiru şi lateral, B-dul Ardealului, prelungit ca un tunel umbros sub boltele unor castani seculari", aşa descria Ion Minulescu, conu’ Minu pentru cei dragi, împrejurimile apartamentului său..

Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu au fost vecini de palier in "blocul profesorilor" din cel mai boem cartier al Bucureştilor. Apartamentele de pe fostul bulevard Cotroceni au fost cumparate de catre poetul Ion Minulescu şi prozatorul Liviu Rebreanu în anul 1934 cu credit de la Casa Corpului Didactic.

De această moştenire culturală are grijă cu migală şi graţie, muzeograful Corneliu Lupeş. După achiziţionarea locuinţei, soţii Minulescu au avut un cămin numai al lor iar fosta adresă de pe Calea Dorobanţi unde erau vecini cu Macedonski şi Delavrancea, a ramas o amintire.

Un muzeu care se recomandă simplu şi firesc: muzeul Minuleştilor pe a carui carte de vizita azi scrie: "Aici a trăit, a gândit, a scris poetul Ion Minulescu plecat din viaţă în 11 aprilie. 1944". Asemenea poeziei sale din "Romanţe...", casa în care a locuit Minulescu este un bazar sentimental, cu decoruri rafinate, luxoase, cu sonorităţi unduite de viori.

Muzeul Minuleştilor, colecţionarul de memorii

Se poate vorbi de un muzeu al Minuleştilor pentru că, atât soţia sa, cât şi fiica, Mioara au lucrat mozaic, pictură, sculptură, l-au secondat pe poet în expoziţii şi în decorarea interiorului, explică Corneliu Lupeş.

De aceea, muzeul este opera colectivă a celor trei membrii ai familiei, fiecare îndrăgostit de arta sa. Venind aici îl întâlnim în primul rând pe omul Minulescu , conu Minu, incorigibilul boem. Vrem să găsim scriitorul, mergem la bibliotecă.

Poeta Claudia Millian era prezentă în viaţa culturală a vremii prin volume de poezii şi spectacole teatrale. Personalitatea ei s-a exprimat in: memorialistică, cronică de artă dramatică, pictură, sculptură şi mozaic.

1947 sau actul de naştere al muzeului, am putea spune, în sensul că locuinţa ce găzduieşte colecţia Ion Minulescu a fost, atunci, deschisă publicului.

Programul de vizitare era duminica, între orele 11 şi 13. Amfitrioanele, soţia şi fiica, primeau vizitatori, erau deopotrivă muzeograf, custode şi ghid; au amenajat o vitrină memorială cu primele ediţii ale operei "fruntaşului simbolist" şi un set de obiecte personale.

Vizitele duminicale s-au primit până când fiica sa, Mioara, se îmbolnăveşte. În anul 1997 Mioara Minulescu donează colecţia muzeului Muzeului Literaturii Române. Patrimoniul a fost permanent îmbogăţit după moartea poetului prin lucrările " fetelor sale" cum le alinta poetul.

Cei trei Minuleşti, ne spune Corneliu Lupeş, nu au locuit într-o casă ci într-un muzeu. Nici un obiect n-a fost mutat de pe vremea când poetul se aşeza la birou şi scria, înconjurat de tablourile şi obiectele sale dragi. Mărtuie stau exponatele aranjate ca pe simeze. În ciuda densităţii şi abundenţei, exponatele- uleiul, peniţa, bronzul, lutul pietrificat, mozaicul - sunt puse în valoare cu rafinament şi bun gust.

Apartamentul din Cotroceni "era o copie vizuală a lumii sale poetice; era o plăcere să-l urmezi dintr-o odaie în alta, purtându-şi pipa în mână, ascultand cum povesteşte, cum leagă amănunte şi amintiri de călătorie de obiecte exotice; poate asta era şi trăsătura caracteristică - amestecul de cosmopolitism cu elementele neaoşe(…)pentru că-i plăcea să fredoneze(…), de la o şansonetă la un cântec popular gen Leliţă din Slatina/cu ochii cât strachina, nota un contemporan.

Colecţia: povestea lor de viaţă

Volubil, îndrăgostit iremediabil de oameni, poetul “iubrilor de porţelan” a legat în timpul vieţii prietenii cu mari artişti, ceea ce i-a atras daruri preţioase din partea lor. “Să nu uităm că Minulescu a fost 20 de ani director în Ministerul Artelor şi Cultelor.

El a revigorat saloanele anuale care se ţineau la Ateneu. Ce pictor după ce îşi expunea tablourile la salon, nu oferea un tablou d-lui director? “, se întreabă muzeograful Corneliu Lupeş. De aceea, apartamentul arăta ca un muzeu încă din vremea când Minuleştii locuiau acolo.

Era plin de lucrările, multe cu dedicaţie, ale pictorilor ce-i erau buni amici. Şi asta pentru că, după cum povesteşte Corneliu Lupeş, casa lor nu era o casă tipică pentru un intelectual al acelei epoci, ci o casă a unor colecţionari. Obiectele de care se înconjurau făceau parte din colecţia vieţii lor.

În vestibulul de la intrare spaţiul, mai puţin generos, este dominat de creion, peniţă, acuarelă , guaşă. Un grupaj de grafică îl reprezintă pe poet, sub prestigioasele semnaturi ale lui Iosif Iser, Jean Steriadi.

Caricatura lui Gruia Păunescu păstrează, alături de multe alte tuşe, figura inconfundabilă a lui Minulescu: poetul refrenurilor triste ce scrie în amintirea "amantelor ce mint", cu ţigara de foi în gură, cu ochelarii cu rame groase, negre cu pălaria cu boruri mari, întoarse, cu lavaliera cu picăţele, cu corpul sau voluminos".

Peretele opus este destinat unui cuier de nuc băiţuit cu poliţă şi placă de protecţie. În faţa acesteia se află două taburete tapiţate şi o banchetă , stil englezesc, transformată în măsuţă. Deasupra cuierului se află portrete în peniţă şi creion care îl reprezintă pe Minulescu şi poartă semnăturile lui Steriadi şi Iser.

Cine cântă la fereastă …

Muzeul are multe feţe nevăzute pentru vizitatorii întâmplători. Un tuş discret dispus pe verticală, cu dedicaţia Lui Minu… cu drag, moş Ştefan .

Descopăr că aparţine pictorului Ştefan Popescu. Îmi amintesc de “Romanţa celor ce se vând” când “Pe la ferestre-şi plimbă vântul/ Tristeţile sfârşitului de vară când privesc lucrarea Cine cântă la fereastră?…Lui Minulescu” sub care, însă, la o privire mai atentă, descifrez semnătura pictorului Th. Pallady.

Într-o nişă a vestibulului se află o ladă de lemn în stil oriental, cu spătar sculptată în filigran a cărei destinaţie era aceea de ladă de lemne.

Nişa în care e aşezată e decorată cu mult bun gust: tablouri şi piese de ceramică policromă încadrată de tablouri ale unui apropiat al autorului Romanţelor : I. Iser.

“Poveştile sunt ca femeile. Nu ştii niciodată pentru ce-ţi plac“.

Livingul are o personalitate a sa: aduce a muzeu de artă organizat sui – generis. Privirile sunt captate din toate unghiurile pentru că fiecare dintre exponate are taina şi povestea lui .

Cu toate că întâlnim o diversitate de stiluri, aglomerarea exponatelor nu dă impresia unui bazar. Atât măsuţele cât şi policioarele sunt încărcate de piese care însă nu fac notă discordantă. Câte o fotografie înrămată a fiecărui membru al familiei e plasată alături de şiraguri de mărgele, statuete de lemn ori piese de ceramică.

Mobilierul se compune din canapea, patru fotolii şi o masă- garnitură în stil italian – două scaune – banchete stil englezesc fotoliu cu mânere stil italian.



Lucrari de artă semnate: Camil Ressu, Miliţa Petraşcu, Victor Brauner, Margareta Sterian, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Dumitru Ghiaţă ori Lucian Grigorescu, îmbogăţesc colecţia.

Livingul e despărţit de sufragerie printr-o draperie brodată, faldată ce culisează pe un cadru. Intrarea e încadrată de câte trei tablouri pe fiecare latură dispuse simetric aşa încât până şi uşile servesc drept simeze.

În living, atmosfera câştigă şi prin lumină: de aici se poate intra în balconul cu perspectivă superbă, spre gradina Palatului Cotroceni.

Casa Minulescu era frecventată de boema artistică, cu toţii buni şi vechi prieteni: I. Iser, Cecilia Crutescu-Stork (prietena Claudiei si a Agahtei Bacovia), Camil Ressu, C. Medrea, N. Darascu, D. Cuclin.

Asa se explică de ce fiecare artist a lăsat aici câte un document, un tablou, o amintire. Semnăturile lor sunt păstrate în portrete, caricaturi ce-l înfăţişează pe cel ce frumos spunea: “Poveştile sunt ca femeile. Nu ştii niciodată pentru ce-ţi plac“.

Din living se trece în camera Mioarei. Deasupra intrării este expus un tablou al lui Ciucurencu, singurul din colecţie,"Natură moartă cu ceas şi flori". Atmosfera intelectuală a camerei care o reprezintă pe scriitoarea şi artista plastică este întregită de un birou ornat cu accesorii rafinate.

Aici este expusă cea mai valoroasă lucrare din Casa Minuleştilor : portretul lui Ion Minulescu pictat de Victor Brauner în 1924 pe un fond decorativ cu păuni, motiv împrumutat de pe o broderie persană.

Un ritual cu bătaie spre ceremonial era aranjatul apartamentului. Poetul avea un cult pentru cămin şi pentru înfrumuseţarea lui cu mici marote gospodăreşti. Această trăsătura va fi moştenită şi de Mioara care a perpetuat memoria părinţilor.

Spaţiul era "gândit de tata în cele mai mici amănunte: la fiecare întoarcere din voiaj primele despachetări erau lucrurile cumpărate sau primite: un potir de cristal, o sculptură de lemn, o cupă de argint, o icoană(...) Pentru fiecare cameră făcea mici schiţe pe care ni le arăta; îi plăcea în tot ceea ce privea interiorul casei, să se consulte cu mama.” , aminteşte în memoriile sale, fiica soţilor Minulescu.

Camera Claudiei exprimă o prezenţă caldă şi sensibilă, iar pereţii sunt tapetaţi cu icoane (peste 25 de piese). Cele mai multe provin din Ardeal. Între acestea se detaşază o casetă reprezentând Madona cu Pruncul, în stil rusesc, inscripţionată 1877, 31 iulie.

În "odaia mamei" , cum o numea Mioara, se păstrează fotografii ale familiei în diferite ipostaze. Mobilierul trădează intimitatea şi rafinamentul feminin Aici se află şi două şifoniere de mahon, exemplare singulare în apartament.

În meniu azi: “Poem Lichid distilat de Ion Minulescu”

Piesa lui Minulescu “Nevasta lui Mos Zaharia se recomandă drept “comedie tristă în patru acte şi două tablouri” iar grafica este a lui I. Iser.

Vitrina memorialistică numită şi “muzeul in nuce” păstrează primele ediţii ale cărţilor sale şi decoraţii: Legiunea de Onoare- Republique Francasie, ex-librisul conceput de Mattis Teutsch, eticheta "De vorbă cu cine-mi place". Printre ele tronează havane, medalioane, un ceas de buzunar.

În sufragerie, masa s-a păstrat ca pe timpul vieţii lor, aşezată cochet, mereu gata să-şi primească oaspeţii. Peretele de deasupra servantei este îmbrăcat de o lucrare reprezentând o ilustrare a versetelor din Apocalipsă şi cetatea Ierusalim.

Ni-l imaginăm pe Minulescu în capul mesei, cu spatele la fereastă având-o la dreapta sa pe soţia sa iar la stânga, pe fiica sa.

“Artist al comicului, boemul vorbăreţ, sensibil şi inteligent, îşi prepara diferite mixturi cu “arome lirice”. Băutor pasionat de cafea, Minulescu păstra ritualul cafelei asortată havanei şi gazetei ca pe un moment de destindere.

Prepara cafele şi băuturi personalizate – în diferite combinaţii. Unele te trimiteau direct în bibliotecă, altele stârneau curiozitatea: “ De vorbă cu mine însămi” – “Poem Lichid distilat de Ion Minulescu”.

Sufrageria dă spre terasa. O lumină caldă invadează "simezele". Aici este expus Bustul lui Minulescu, modelat de soţia sa.

Aceleaşi scaune în luminile şi umbrele unui soare care le încălzesc dintr-o toamnă a anilor '34, pe vremea când, amintea Mioara Minulescu, "tata pleca de acasă înaintea noastră şi de la uşă îl auzeam strigând: Vă pup fetelor, am plecat..!"

“Garsoniera lui Bebeluş”

Camera de lucru a poetului sau cum o numea soţia, "Garsoniera lui bebeluş" este decorată cu tablouri, sculpturi, icoane, miniaturi persane. Mare parte din timp perechea locuia în încăperi separate, din raţiuni profesionale.

Biroul în stil doric, biblioteca cu rafturi suspendate, încărcate cu exponate şi cărţi legate în panză sunt documente-mărturii despre viaţa şi arta soţilor Minulescu: acte, manuscrise, corespondenţă, fotografii. Dulăpiorul chinezesc cu două uşi sculptate în floarea soarelui şi struguri, personalizează "odaia tatii", cum o numea Mioara.

Aici, în lumea lui îngustă şi largă, la biroul masiv , aşezat în faţa ferestrei, stapânul casei, numit un “Villon al cafenelei” nota: "Abia la cafeneaua lui Kubler am început să fiu şi eu cineva ...

Faţă de Paris, unde urmase Facultatea de Drept , Bucureştii erau pentru mine un fel de teren virgin pe care îl puteam cultiva după placul meu. N-aveam decât să arunc în vânt o mână de seminţe selecţionate şi recolta ar fi fost gata.." Cafeneaua nu este în lirica sa doar o scenă, un loc public al şuetei şi expunerii, ci un loc de reprezentare a destinelor şi biografiilor.

Nu degeaba a petrecut patru ani în cafenelele de pe malul Senei , glumeşte ghidul nostru, a tocat cu folos averea tatălui său, a învăţat franţuzeşte perfect de la poeţii simbolişti în vogă. După care s-a mutat în cafenelele de pe malul Dâmboviţei, aminteşte . Poetul Romanţelor “dădea tonul modei în oraşul născut dintr-un târg. Îşi lua costume noi -nouţe pe care le purta întâi în casă, le patina şi apoi ieşea pe Calea Victoriei să le afişeze.

"Cu toate ca tata se culca după miezul nopţii îi plăcea să lucreze în special seara, târziu, când zgomotul străzii şi al casei se potoleau, dar nu înainte de a sta de vorbă, seară de seară, cu mama”.

Colocviile aveau loc la el în odaie, amintesc memoriile Mioarei. Apoi, “se scula dimineaţă, pe la orele şase, îşi lua halatul albastru cu bobiţe roşii, papucii şi păşind în vârful picioarelor pâs, pâs.., pleca din camera lui, trecea prin camera mamei şi a mea cu paşi pe care şi i-ar fi dorit vătuiti, se îndrepta către fereastra din stânga holului unde era, şi încă este, aşezat termometrul".

Camera mai găzduieşte picturi semnate C. Ressu, N. Tonitza, caricaturi de Iser, un tuş de Theodor Pallady, un vechi portret al poetului de D. E. Galanis - pictor grec (Ion Minulescu pe un scaun înalt cântând la chitară - Paris, 1903) lucrări de Ziffer, Traian Cornescu (Mioara Minulescu la opt ani) şi Claudia Millian, un ulei care o reprezintă pe mama Alexandrina, mama poetului.

Stampe japoneze, miniaturi persane, icoane româneşti unele sticlă, altele pe lemn, colorează spaţiul intim al poetului care a scris poate, cele mai frumoase romanţe ale toamnei:”Toamna-mi bate/Pentru cea din urmă oară-n geam?/"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame..."

Poetul histrion, ultimul rol

Muzeul păstrează un aer familiar şi autentic. Explică Corneliu Lupeş: “Nu am mişcat lucrurile de la locul lor. De ce ? Simplu şi firesc. Îmi vine în minte mereu un răspuns al lui Beligan: “ Cum se face maestre ca spectacolele dvs. de pe vremuri, cu Sică Alexandrescu au rămas de referinţă?” Iar el , în cunoscutul ton, răspunde: “ Ei, noi nu am vrut să fim mai deştepti decât Caragiale. Noi, tot aşa, nu am vrut să fim mai deştepţi decât Minulescu şi nu am mutat nici un obiect de la locul lui”.

Personaj pitoresc, locvace, îndrăgostit iremediabil de oameni, Minulescu a fost un poet -histrion .

El îşi interpreta propriile poeme atunci când urma să le recite. O făcea cu naturaleţe şi sinceritate, aşa cum scria în "Strofe pentru toată lumea”:

"Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine/ Dar fiindcă azi mi te dai toată/ Am să te iert - e vechi păcatul/ Şi nu eşti prima vinovată!...".

Indiferent de temă - iubirea sau nostalgia -era în stare să joace orice rol, inclusiv pe al său propriu într-un mod graţios precum a fost chiar viaţa sa:

“Inimitabil, Conu Minu îşi cânta poemele, mimându-le, dându-le un carcater teatral. Cine nu a avut nororcul de a -l vedea pe Minulescu în asemenea ipostază, înseamnă că nu l-a cunoscut”, mai spune gazda.

Dacă vă e dor de lirica sa şi nu v-aţi făcut încă un itinerariu de vacanţă, treceţi pe traseu şi casa -muzeu cu parfum ante şi postbelic. Programul de vizitare e ca la Luvru: de marţi până duminică, 10-18. Luni: închis.