Medicina - nevoie urgentă de fonduri şi reformă

Sindicaliştii din Sănătate au început pichetarea instituţiilor publice, nemulţumiţi fiind în primul rând, dar nu numai, de grilele de salarizare din Legea unică.

Zilele trecute, cotidianul francez La Croix publica două reportaje bine documentate consacrate modului în care se integrează medicii români veniţi să lucreze în Franţa, dar şi problemelor pe care plecarea lor le pune sistemului sanitar românesc.

Se poate afirma că fenomenul migraţiei personalului medical nu este de fapt decât o altă formă - extremă şi încă prea puţin luată în seamă de autorităţi - a nemulţumirii care-l împinge să manifesteze.

Motivele plecării medicilor

Medicii pleacă să profeseze in străinătate în primul rând din motive economice, mai precis din cauza salariului mic.

După şase ani de facultate, absolvenţii intrau până de curând în perioada de rezidenţiat cu un salariu de circa 700 lei pe lună, majorat acum la 1100 lei.

La capătul perioadei de cinci-şase ani de rezidenţiat, după susţinerea examenului de medic specialist, salariul lor nu depăşeşte 1300-1400 lei pe lună, adică mai puţin de 350 de euro.

În statele din Europa occidentală, un medic specialist are un salariu iniţial de circa 4000 de euro, adică un salariu de 4-5 ori mai mare decât salariul mediu pe economie din tarile respective, ceea ce este departe de a fi cazul în România, deşi ţara noastră are o nevoie acută de medici.

Reducerea cu 15% a salariilor, şi aşa necorespunzătoare, plătite personalului medical în primele luni din 2010, nu face decât să accentueze acest decalaj.

Să mai adăugam aici că lipsa de consideraţie pentru profesia de medic şi pentru efortul îndelungat de pregătire pe care ea îl presupune are drept consecinţă si o scădere dramatică a atractivităţii studiilor de medicină si implicit a nivelului iniţial de pregătire al celor care pornesc pe drumul greu spre obţinerea diplomei de medic.

Să mai notăm că pregătirea permanentă a tinerilor medici are un cost care în ţara noastră trebuie suportat de aceştia, nu de sistemul sanitar. Cursurile pentru rezidenţi au fost desfiinţate.

Spitalele din România nu au fonduri pentru achiziţionarea celor mai noi lucrări din domeniul medicinii (un tratat de specialitate de nivel internaţional costă, în medie 500 euro, un abonament la o revistă de specialitate internaţională aproximativ 200 euro).

Unii medici studiază în România, dar profesează "afară".

Fonduri sunt necesare şi pentru finanţarea parţială a participării medicilor la manifestări ştiinţifice naţionale sau internaţionale (la care numai taxa de înscriere este, în medie 400-500 euro, variabil în funcţie şi de alte criterii – specialitate, cursuri de pregătire), deşi participarea la asemenea manifestări este o condiţie cerută pentru avansarea în profesie prin ceea ce se cheamă pregătire medicală continuă (cuantificată prin puncte obţinute la astfel de manifestări).

Alte obligaţii financiare cum sunt cele obligatorii (cotizaţia la Colegiul medicilor în vederea practicării profesiei sau asigurarea de malpraxis a cadrelor medicale) sau afilierile la societăţile de specialitate româneşti, eventual şi internaţionale, necesită sume importante pe care personalul medical le achită din salariul individual.

Este poate de menţionat că asigurările de malpraxis, în alte ţări achitate de angajator, în realitate nu asigură nicio protecţie pentru cadrele medicale confruntate cu astfel de situaţii aşa cum apare evident din media.

O altă cauză a plecării personalului medical o reprezintă condiţiile de lucru mult mai grele, în absenţa uneori a unor dotări considerate în alte părţi elementare.

Într-un sondaj ad-hoc realizat zilele trecute reieşea că 90% din viitoarele absolvente ale Scolii de asistente medicale din Piteşti, cu o durată de trei ani, şi-au exprimat intenţia de a se angaja direct în străinătate.

Şi dintre medici, cei care iau calea străinătăţii sunt în primul rând tinerii.

Totuşi nu sunt rare cazurile de medici anestezişti sau radiologi cu experienţă mai îndelungată care au plecat să profeseze in străinătate, sau măcar în sistemul privat din ţara noastră, unii dintre aceştia din urmă încheind apoi contracte cu statul care nu era capabil să le asigure un salariu decent atunci când erau angajaţii lui.

Alte cauze ale plecării medicilor sunt blocarea posturilor în spitale, din lipsă de fonduri, deşi acestea suferă de lipsă de personal, precum şi sistemul clientelar de promovare (pe criterii de relaţii, de apartenenţă la un anumit partid politic etc.).

Accentuat de lipsa de fonduri, sistemul clientelar prosperă pe fondul lipsei de competiţie pe criterii de eficienţă şi de merit personal.

Spitalul Saint-Louis, Paris. Francezii investesc masiv în diagnosticarea şi tratarea cancerului. Foto: AFP.

Franţa recrutează medici în România

Pentru a-şi umple locurile vacante din spitale, Franţa s-a decis, la începutul anilor 1990, să facă apel la medici străini.

Fără aceştia, multe unităţi sanitare din Franţa ar înceta să funcţioneze, scria La Croix din 10 martie, sub semnătura lui Pierre Bienvault, care cita declaraţiile unor directori de spitale.

De vreo trei-patru ani, tot mai multe colectivităţi locale sau spitale din Franţa caută medici în Europa de Est, mai ales în ţara noastră.

După aderarea României la Uniunea Europeană, odată cu dobândirea libertăţii de instalare intr-o altă ţară din UE, numărul medicilor români care pleacă să lucreze în Franţa, Marea Britanie, Germania sau Belgia nu a încetat să crească.

După 2007, Ministerul Sănătăţii din România a eliberat circa 9600 de certificate de medic, asistent medical sau farmacist unor cadre care doreau să profeseze în străinătate, scrie La Croix citând un reprezentant al ministerului.

Între 2007 si 2008, peste 1000 de medici români au venit să lucreze în Franţa.

Între cei peste 9 600 de străini înscrişi în ordinul Medicilor din Franţa, românii cu peste 12% au ajuns acum să ocupe locul al doilea, talonându-i îndeaproape pe belgieni care depăşesc 16 procente.

În circa 10% din cazuri, medicii români preiau cabinete pe cont propriu, adesea în localităţi mici.

Cu grade diverse de reuşită, inclusiv din cauza izolării.
Integrarea cea mai uşoară a medicilor români pare să se facă într-o structură spitalicească.

Reporterul ziarului La Croix reproducea cuvintele de laudă auzite pentru eforturile depuse de medicii români: aceştia ajung cu o rapiditate impresionantă să stăpânească limba franceză şi sunt foarte muncitori.

Încă de acum doi ani studenţii la medicină din Cluj cereau condiţii de muncă mai bune. Foto: Mediafax.

Probleme serioase

„Plecarea personalului sanitar începe să pună probleme serioase României, confruntată cu lipsa de practicieni”, constata şi La Croix.

„Problema este gravă”, îl cita ziarul francez pe preşedintele Colegiului medicilor din ţara noastră, Vasile Astărăstoae.

„România este una din ţările cu cel mai mic număr de medici la 1000 de locuitori din Uniunea Europeană, şi anume 1,9, potrivit unei statistici a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Ne confruntăm cu o importantă lipsă de practicieni în regiunile sărace, pentru că la migraţia internaţională se adaugă cea internă spre principalele centre universitare.”

În ciuda contextului amintit, gravitatea fenomenului plecării cadrelor medicale nu pare totuşi sa fie percepută la adevărata ei dimensiune de autorităţi.

Acestea nu ezitau să justifice salariile exorbitante acordate unor responsabili de agenţii din subordinea guvernului sau a ministerelor – responsabili recrutaţi, după cum bine se ştie, pe criterii preponderent politice şi nu profesionale – prin dorinţa ca acestea „să nu plece”.

Dar unde să plece?

Spre firmele private, care nu le vor oferi niciodată asemenea remuneraţii enorme, demne de o societate multinaţională de succes, decât cu riscul de a se expune la faliment?

Să nu plece în străinătate?

În mod evident, firmele străine nu se prea înghesuie nici ele să recruteze asemenea cadre, extrem de oneroase, mai ales dacă privim lucrurile şi prin prisma eficienţei, notoriu scăzute, a administraţiei din România, tot mai politizată.

Nu am auzit până acum de vreun târg organizat la Bucureşti pentru recrutarea de funcţionari români din administraţia publică pentru posturi în străinătate.

În schimb, târgurile organizate la Bucureşti pentru recrutarea de personal medical român pentru a lucra peste hotare sunt cele mai mari din întreaga Europă de Est.

Pe piaţa personalului medical există o concurenţă măcar europeană şi a considera că statul poate reglementa situaţia ca pe vremea când frontierele erau ermetic închise este o gravă eroare de care atunci când ne vom da seama s-ar putea să fie prea târziu.

Aşa cum evidenţia analiza politicilor de sănătate si farmaceutice din ţara noastră publicată de Societatea Academică din România în noiembrie 2009, este nevoie de o finanţare adecvata a sistemului de sănătate din România pentru a putea spera să ajungem la standarde occidentale, dar creşterea alocărilor trebuie sa se facă ţinând cont şi de nevoia de a reforma sistemul în ansamblul său.

Altminteri, există riscul ca resursele suplimentare să se irosească.

„Criza a deschis ocazia unei rediscutări a reformelor necesare din sistemul sanitar românesc în ansamblul său. În prezent, sistemul de sănătate publică din România este cu 30-40 de ani în urma Europei, nereformat şi ineficient. Din păcate, deocamdată măsurile luate de guvernanţi privesc aproape exclusiv cârpeli de moment, însă din politicile haotice, impredictibile şi arbitrare, nimeni nu câştigă pe termen lung, nici pacienţii, nici medicii, nici producătorii sau distribuitorii de medicamente şi nici farmaciştii. Soluţiile pentru reformarea sistemului nu sunt nici simple, nici nu pot fi luate de pe o zi pe alta, însă trebuie începute dacă vrem să avem în viitor un sistem sanitar la standarde decente.” se mai arată în studiul Societăţii Academice din România.

O ambulanţă pentru sistemul sanitar.

Subfinanţare cronică

Deşi sănătatea a fost declarată prioritate naţională de toate partidele politice aflate la guvernare în ultimii ani, sistemul românesc de sănătate suferă de subfinanţare cronică, iar indicatorii stării de sănătate rămân mult inferiori celor din alte ţări, în ciuda progreselor realizate, rezultă dintr-o analiză publicată în noiembrie 2009 de Societatea Academică din România.

Potrivit datelor OMS, ponderea cheltuielilor publice cu sănătatea în produsul intern brut de 4,2% in 2008 situa ţara noastră la nivelul ţărilor sărace şi, bine înţeles, sub media europeană de 8,6 %.

E drept că în 1998, rata respectivă era în România mult mai scăzută, şi anume 2,7 %.

După ce bugetul afectat sănătăţii în 2009 a scăzut cu aproape 20% faţă de 2009, situaţia pe 2010 este si mai dificilă întrucât o parte din sumele alocate acestui an au fost cheltuite încă de anul trecut.

În ce priveşte starea de sănătate a populaţiei, potrivit datelor celor mai recente, speranţa medie de viaţă era în România de 73,5 ani, faţă de 80,3 ani în cele 15 state care constituiau Uniunea Europeana înaintea aderării ţărilor din Europa de Est.

De semnalat totuşi că în 1998, speranţa medie de viaţă era în ţara noastră de numai 69,9 ani.

Nivelul actual din România al speranţei medii de viaţă corespunde cu cel înregistrat de Norvegia şi Danemarca înainte de 1970 sau de Italia în 1988, arată raportul SAR.

Cu o mortalitate infantilă de 11 la 1000 de născuţi vii, România se situează încă mult sub media de 4,6 la mie a Uniunii Europene în configuraţia ei actuală şi foarte departe de ratele de 2,8, 3,1 şi 3,6 la 1000 de născuţi vii atinse în Slovenia, Cehia sau Franţa.

Diferenţe importante se constată încă şi în ce priveşte alţi indicatori precum decesele cauzate de cancerul de col uterin, incidenţa tuberculozei sau a îmbolnăvirilor din infecţii sau infestare cu paraziţi.