Irak sau Jihadistan?

La câteva zile după capturarea lui Saddam Hussein, am fost în Adhamyia, cartier sunnit unde sunt îngropaţi regii Irakului şi Abu Hanifa, fondatorul uneia dintre cele patru şcoli de jurisprudenţă sunnită.

Adhamyia era ultimul loc în care fusese văzut Saddam înainte de căderea Baghdadului, cu aproape 9 luni mai devreme, şi se ştia că fostul dictator are în continuare mulţi adepţi printre locuitorii cartierului, majoritatea naţionalişti care se opuneau ocupării Irakului de către Statele Unite.

Vestea capturării lui Saddam a declanșat, pe străzile Baghdadului, un vulcan de bucurie.

S-au tras mii de gloanțe în aer, oamenii au ieșit să danseze în stradă, pe Karrada, zonă comercială din centrul orașului, negustorii le ofereau trecătorilor ceai și bomboane.

Auzisem, însă, că în Adhamyia insurgenţii ieşiseră, furioşi, în stradă, şi avuseseră loc lupte între aceştia şi armata americană, sprijinită de Organizaţia Badr, care la vremea respectivă era cea mai numeroasă şi mai bine antrenată miliţie a unui partid religios şiit.

Nimeni nu confirma informaţia, aşa că am mers în Adhamyia să o verific.

Atmosfera în cartier era sumbră.

Oamenii păreau suspicioşi, ostili chiar.

La spital, un medic mi-a spus că, într-adevăr au avut loc ciocniri cu americanii, soldate cu morţi, în zona moscheii.

Pe una dintre străduţele scufundate în vegetaţie, trei bărbaţi meştereau la motorul unei maşini.

Unul dintre ei, încruntat, masiv, neras de mai multe zile, a acceptat să stea de vorbă cu mine.

L-am întrebat dacă în cartier fuseseră şi cei din Badr. “Badr?”.

Tonul bărbatului era neîncrezător şi dispreţuitor: “Dacă vin, le rupem picioarele”.

A părut că îşi aminteşte de microfonul din mâna mea şi a continuat: “Dar, şiiţi sau sunniţi, cu toţii suntem irakieni.”.

Răspunsul pe care acel locuitor al Adhamyiei mi l-a dat la sfârşitul lui 2003, cu trei ani înainte de izbucnirea războiului civil dintre şiiţi şi sunniţi, este relevant pentru ce s-ar putea întâmpla, mai departe, în Irak.

Blitzkrieg sub steagul jihadului

La începutul lunii iunie, statul Islamic din Irak și Levant, cunoscut și după inițialele sale în arabă, Da’iș – والشام العراق في الاسلامية الدولة, al-Daulat al-Islamia fi al-Irak ua al-Sham – a declanşat o ofensivă-fulger în nordul şi centrul Irakului, după ce, în ultimele luni, îşi consolidase poziţiile în vest, unde controlează Fallujah – oraşul unde a izbucnit, în 2003, insurecţia anti-americană – şi părţi din Ramadi, capitală a enormei provincii Al-Anbar.

Da’iş a recurs la tactici de război fulger: mobilitate, viteză, retragere acolo unde a întâlnit o rezistenţă puternică, ocolirea localităţilor în care şansele de succes erau mici.

Dincolo de tactică, există două elemente esenţiale care au dus la succesul fulgerător al jihadiştilor: sprijinul unei părţi a sunniţilor și deruta forţelor de securitate irakiene.

Sunniţii sunt nemulţumiţi de ani de zile de politica lui Nuri al-Maliki, pe care îl acuză că îi marginalizează.

Premierul irakian este un vechi activist al partidului islamist șiit Dawa.

Regimul Baathist al lui Saddam Hussein, dominat de sunniţi, a fost principalul adversar al acestui partid care în anii ’70 a lansat o insurecţie împotriva Baghdadului, iar în anii ’80 un val de atentate teroriste; primul dintre acestea, în 1983, a vizat ambasada Statelor Unite din Beirut.

Ostilitatea lui al-Maliki faţă de sunniţi, ca exponenți ai vechiului regim, a fost temperată de americani cât timp aceştia au avut trupe în Irak, însă a doua zi după retragerea ultimelor unităţi a fost emis un mandat de arestare pe numele vicepreşedintelui Tariq al-Hashemi, sunnitul cu cea mai înaltă funcţie în stat; ulterior, al-Hashemi, care apucase să plece din Baghdad înainte de a fi emis mandatul, a fost condamnat la moarte în contumacie.

Tariq al-Hashemi pledase, în trecut, pentru oprirea procesului de de-baathificare, una dintre prioritățile lui al-Maliki, dar și pentru diferențierea insurgenților în teroriști – grupările jihadiste, afiliate rețelei Al Qaida – și membri ai rezistenței.

În decembrie 2012 a izbucnit un val de proteste în întreaga zonă sunnită a Irakului.

Manifestanţii protestau faţă de folosirea excesivă, de către guvern, a legilor de combatere a terorismului, în baza cărora au fost arestaţi sute de de tineri sunniţi.

Protestele au fost, în general paşnice, însă, în câteva rânduri au avut loc şi violenţe iar forţele de securitate au deschis focul împotriva manifestaţilor.

În aprilie 2013, armata a luat cu asalt oraşul Hawija, din nordul ţării şi câteva zeci de persoane au fost ucise; acesta a fost al treilea moment critic din istoria recentă a Irakului după cel din 2003, de la Fallujah, când americanii au deschis focul împotriva unor protestatari neînarmaţi, ceea ce a dus la declanşarea insurecţiei, şi cel din 2006, de la Samarra, când Al Qaida în Iraq – organizaţia predecesoare a Da’işului – a aruncat în aer o moschee sfântă a şiiţilor şi a declanşat, astfel, războiul civil dintre aceştia şi sunniţi, obiectiv pe care îl urmărea de câţiva ani.

Masacrul de la Hawija a dus imediat la o creştere a violenţelor, care au atins cel mai mare nivel de după războiul civil, şi la accentuarea nemulţumirii sunniţilor.

Al-Maliki a refuzat, însă, în continuare să caute reconcilierea cu sunniţii, iar varianta oficială a Baghdadului a fost că valul de violenţe era cauzat de instabilitatea generată de războiul civil din Siria şi de Statul Islamic din Irak, grupare care în 2013 şi-a extins operaţiunile în Siria şi s-a redenumit “Statul Islamic din Irak şi Levant”.

La începutul lui 2014, însă, a devenit evident că Da’işul beneficia şi de sprijinul unor miliţii tribale, care i-au permis să ocupe Fallujah; la Ramadi, unde o parte dintre triburi au continuat să li se opună jihadiştilor, tentativa acestora de a ocupa în întregime oraşul a eşuat.

Tensiune la un punct de control deţinut de kurzi în apropiere de Jalula, din nordul Irakului. Sursa: captură video youtube.com

În iunie, Statul Islamic a beneficiat din nou de pasivitatea triburilor şi, după cum sugerează tot mai multe rapoarte, de ajutorul unora dintre acestea şi al foştilor baathişti – altfel, adversari ai jihadiştilor.

Ţintele jihadiştilor au fost, inițial, centrele insurecţiei sunnite de acum câţiva ani – Fallujah, Ramadi, Mosul, Tikrit, Baaquba, Samarra și altele – însă obiectivul grupării pare a fi acela de a ocupa întreaga zonă cu populație preponderent sunnită a Irakului – provinciile Al Anbar, Ninive, Salah al-Din, Diyala și, probabil, părți din Kirkuk și localitățile aflate, la sud de Baghdad, în așa-numitul “triunghi sunnit”.

În toată aceste regiuni, populația, chiar dacă nu primește cu brațele deschise jihadiștii, se bucură că a scăpat de forțele de securitate naționale, iar această ostilitate explică, parțial, deruta armatei în primele etape ale ofensivei Frontului Islamic din Irak și Levant.

Salvatorii Baghdadului pot distruge Irakul

După dezmembrarea armatei lui Saddam Hussein, Statele Unite și guvernul irakian au investit enorm pentru refacerea structurilor de securitate: zeci de miliarde de dolari, echipamente, know-how oferit de armata americană care i-a antrenat pe irakieni, a executat misiuni comune cu aceștia și le-a oferit sprijin tactic.

Procesul nu se încheiase, însă, atunci când americanii s-au retras la sfârșitul lui 2011, iar marele eșec a fost acela că nu s-a reușit crearea unei forțe omogene, naționale și ferite de influența politicului.

Sunniții priveau forțele de securitate cu suspiciune, mai ales că, în multe cazuri, acestea, formate preponderent din șiiți, își afișau în mod deschis, cu steaguri și postere, adeziunea față de ayatollahi.

Funcțiile în armată au început să fie oferite pe criterii politice, confesionale, etnice și chiar și pe bani, nu pe merit; pregătirea noilor militari a avut și ea, de suferit.

La momentul lansării ofensivei Da’ișului, forțele de securitate irakiene, de câteva zeci de ori mai numeroase decât jihadiștii, s-au găsit în orașe cu populația ostilă, conduse de ofițeri incapabili care, în multe cazuri le-au abandonat, în fața unui inamic feroce, bine organizat și mult mai bine motivat.

Militarii și-au aruncat armele și uniformele și au dispărut, însă este puțin probabil ca acest scenariu să se repete dacă jihadiștii vor încerca să intre și în zonele șiite.

Echipament militar abandonat de soldaţi.Sursa: captură video youtube.com

Aici populația susține forțele de securitate, aici sunt de protejat locurile sfinte ale șiiților, unde sunt îngropați șase dintre cei 12 imami și a fost ocultat cel de-al șaptelea, Mehdi: Najaf și Kerbala, în inima regiunii șiite, Kadhimiya, în Baghdad, și Samarra, la nord de capitală.

Cea mai complicată situație este, de departe, cea a Samarrei, oraș a cărui populație este predominant sunnită, dar de o importanță uriașă și pentru șiiți, care îl asociază cu Mehdi, un echivalent musulman al lui Mesia; de altfel, ofensiva Da’ișului a fost stopată la Samarra și guvernul intenționează să își lanseze contraofensiva pornind de acolo.

Și tot în zona șiită, alături de forțele de securitate luptă milițiile partidelor religioase: fanatice, disciplinate, antrenate de forțele speciale iraniene, experimentate din perioada insurecției anti-americane și, mai recent, ca urmare a participării la războiul civil sirian, alături de forțele lui Bashar al Assad.

Milițiile religioase sunt un adversar serios pentru insurgenții sunniți conduși de Statul Islamic din Irak și Levant, probabil singurul capabil să oprească înaintarea jihadiștilor către zonele șiite sau către Baghdad.

Folosirea milițiilor poate crește, însă, exponențial, riscul de război civil.

Sunniții irakieni le-au privit cu suspiciune și ostilitate de la bun început, iar aceste suspiciuni le-au fost confirmate în perioada războiului civil, 2006 – 2007, când extremiștii din aceste miliții s-au arătat la fel de brutali ca jihadiștii: au executat sumar mii de civili, au comis atentate cu bombă, au asasinat politicieni rivali.

Dacă milițiile șiite ar intra, împreună cu forțele de securitate, în orașe sunnite ca Fallujah și Tikrit, sau chiar în cartierul Adhamyia din Baghdad, populația s-ar mobiliza “să le rupă picioarele”, cum mi s-a spus în urmă cu 11 ani, iar conflictul nu ar mai fi unul între jihadiști și miliții/statul irakian, ci s-ar transforma într-un război civil între sunniți și șiiți.

Irakul s-ar rupe de-a lungul liniilor de demarcație ale acestor două confesiuni; kurzii, care au propriile interese, vor căuta să izoleze, pentru a le proteja, teritoriile unde au populație majoritară și țara s-ar împărți, de facto, într-un stat sunnit, unul șiit și unul kurd, aflate în conflict.

Triburile trebuie să aleagă între Irak și Jihadistan

Primul conflict dintre un jihadist și un irakian de care am auzit a avut loc acum mai bine de zece ani, undeva în Al Anbar.

Jihadistul, un luptător străin din gruparea lui Abu Musab al-Zarqawi – care ulterior s-a transformat în Al Qaida în Irak și, după aceea, în Statul Islamic din Irak și Levant – a făcut o criză de nervi când l-a văzut pe irakian rugându-se la un mormânt; cultul morților, văzut ca o formă de idolatrie, este strict interzis în varianta de islam radical a jihadiștilor, însă normal într-o țară ca Irakul, unde islamul practicat de sunniți este unul moderat, iar influențele sufismului sunt destul de mari.

Conflictul a degenerat iar, în cele din urmă, irakianul l-a ucis pe jihadist.

Excesele Al Qaida – decapitări, execuții în masă și, mai ales, teribilele atentate sinucigașe cărora le-au căzut victime, de-a lungul anilor, zeci de mii de civili – i-au deranjat chiar și pe irakienii care au sprijinit insurecția anti-americană; zeci de persoane cu care am stat de vorbă, de-a lungul anilor, fie ei sunniți sau șiiți, oficiali sau civili, mi-au spus, ferm convinși, că “un irakian nu ar face niciodată așa ceva”, că Al Qaida este formată doar din luptători străini.

Situația a început să se schimbe, însă, după câțiva ani.

Al Qaida a început să controleze localități întregi, unde a proclamat ¬sharia, însă în viziunea sa extremă, care le impune femeilor să stea în casă, interzice muzica, fumatul, dansul, chiar și – această regulă ridicolă a fost impusă, în urmă cu câțiva ani, la Baaquba – amestecarea roșiilor și castraveților într-o pungă transparentă.

Mai grav decât impunerea acestor reguli, Al Qaida a început să recruteze tineri irakieni.

S-a întâmplat ca întâlniri ale liderilor tribali să fie vizate de atentate sinucigașe comise chiar de membri ai triburilor.

Efectele unei explozii pe străzile din Mosul. Sursa: captură video youtube.com

Rezistența laică, naționalistă, a devenit ținta jihadiștilor, iar oamenii au început să dispară.

Era deja prea mult; șeicii au acceptat oferta americanilor, care le-au dat bani pentru a forma miliții tribale pro-guvernamentale și, în câteva luni, războiul civil din Irak se încheiase iar Al Qaida fusese înfrântă.

Au urmat câțiva ani de relativă stabilitate și poate că gruparea ar fi fost eliminată dacă al-Maliki nu ar fi făcut atâtea greșeli.

Milițiile tribale sunnite – “Fiii Irakului” – au fost desființate.

Sunniții au devenit ținta unor politici de discriminare.

Al Qaida din Irak a avut timp să se reorganizeze, a profitat de haosul din Siria și de nemulțumirile sunniților din Irak, și a renăscut, mai puternică și mai periculoasă decât a fost vreodată orice grupare aparținând rețelei teroriste fondate de Usama bin Laden.

Jihadiștii Statului Islamic din Irak și Levant sunt mai aproape ca oricând de a-și forma un stat; atenție, nu este vorba de un califat, întrucât, tehnic, este foarte greu să fie format din nou califatul, ci de un emirat – teritoriu condus de un comandant militar, emirul, deci aflat în conflict, ceea ce spune multe despre planurile viitoare ale jihadiștilor.

Pe de altă, Da’ișul a început să repete greșelile care i-au cauzat înfrângerea în Irak, în urmă cu câțiva ani.

În Siria a intrat în conflict nu doar cu rebelii moderați, laici, ci și cu islamiști, inclusiv cu Frontul al-Nusra, care face parte din rețeaua Al Qaida.

De altfel, excesele comise de Da’iș în Siria l-au determinat chiar și pe liderul și ideologul Al Qaida, Ayman al-Zawahiri, să se delimiteze de grupare și să o excludă din rețeaua teroristă.

Până acum, în Irak, Statul Islamic nu a intrat în conflict și cu alte grupări ale rezistenței sau cu miliții tribale, cu care se pare că există un nivel de cooperare.

Da’iș și-a anunțat, însă, deja regulile în Mosul și în alte orașe pe care le controlează, iar un nou conflict cu sunniții moderați ar putea fi inevitabil.

Baghdadul, însă, trebuie să îi încurajeze pe sunniți să i se alăture: să le ofere un rol în guvernarea țării și o parte mai semnificativă din veniturile aduse de petrol.

Al-Maliki, compromise în ochii sunniților, trebuie să plece și să fie înlocuit cu un moderat, chiar și șiit, care nu este atât de influențat de Teheran și de liderii religioși.

Cea mai importantă condiție pentru evitarea unui război civil ar fi ca milițiile șiite să nu apuce să intre în zonele controlate de sunniți.

Dacă aceste câteva condiții ar fi îndeplinite, atunci triburile ar putea decide, din nou, să lupte alături de forțele guvernamentale împotriva Statului Islamic din Irak și Levant.

Irakul ar avea, atunci, șansa, să își păstreze integritatea, în loc ca jumătate din teritoriul său să ajungă în Jihadistanul lui Abu Bakr al-Baghdadi.