Dilema Turciei: Interventia militara in Siria

Desi Parlamentul de la Ankara a autorizat Armata Turciei sa intervina in nordul Siriei impotriva ISIS si trupele terestre, blindatele si elicopterele sunt masate la granita, kurzii sunt in continuare neajutorati la Kobani in confruntarile armate cu fundamentalistii. Un fel de abandon care va domina cu siguranta relatiile dintre kurzi si Turcia in viitor, probabil o ruptura a unei relatii ce nici macar nu se infiripase, intr-o situatie de care Ankara putea profita pentru a detensiona conflictul istoric cu kurzii. Ceea ce se intampla acum la Kobani imi aminteste de atitudinea Armatei Rosii in fata Varsoviei, atunci cand in 1944 sovieticii au asteptat pentru ca rezistenta poloneza (Armata Teritoriala) sa fie covarsita de trupele naziste.

Tot la istorie fac apel cand ma gandesc la atitudinea de astazi a Turciei. In 1919, prin marele vizir Ferid Pasa, in fata reprezentantilor Aliatilor reuniti la Paris, era prezentata pozitia Imperiului Otoman. Sustinand ca, in sud “teritoriile turcesti” se intind pana la Mosul si Diyarbakir, cu parti din Alep pana la Mediterana”. Negocierile postbelice erau in desfasurare de aproximativ 5 luni iar delegatia otomana era ultima care s-a prezentat la discutii. Rezultatul este cunoscut. O intelegere cu Franta in 1921 si apoi Tratatul de la Lausanne din 1923 prin care se stabileau granitele Turciei moderne si se marca diferenta istorica dintre Turcia moderna si Imperiul Otoman.

Am amintit intr-un art articol de neo-otomanism, sau alte circumstante pentru Turcia contemporana dar cu o atitudine similara ca la acele negocieri de pace dificile cu fostul imperiu. Turcia, cu aceasta componenta se afla intr-o zona volatila, intre lumea musulmana si Europa, intre ISIS si aliatii occidentali. Si, din nou, Occidentul se uita cu neincredere spre Ankara, asteptand ca Turcia sa isi asume responsabilitatea in regiune prin masuri imediate si concrete impotriva amenintarii reprezentate de fundamentalistii autopoclamatului Stat Islamic. Atitudinea alunecoasa a Turciei este greu de inteles de catre liderii occidentali si combinatia Ankarei intre o retorica reticenta si una activa ne aduce aminte de aceeasi pozitie prezentata in 1919 de marele vizir de la Istanbul.

Mosul si neo-otomanismul

Zona de nord a Irakului, de la Mosul la Erbil, Kirkuk, Sulaimaniyah, pana la coastele de vest ale Muntilor Zagros (la granita cu Iranul), este macinata de conflicte cu mult timp inainte de “sosirea ISIS”. Regiunea a devenit “patria” unei comunitati mixte formata din kurzi, arabi, turkmeni, yazidii, asiro-chaldeeni, crestini si evrei. Chiar si dupa semnarea Tratatului de la Lausanne, prin care Turcia renunta la dreptul asupra teritoriilor Otomane, Guvernul de la Istanbul (si apoi de la Ankara) a continuat sa revendice regiunea Mosul.

In 2003, cand Parlamentul de la Ankara a respins (cu doar 5 voturi mai putin) deschiderea unui front in nordul Irakului de catre trupele din SUA, Armata Turciei avea o intelegere separata cu fortele americane pentru interventia in comun. Cu efective militare identice (ca numar) pana la paralela de 36 de grade. Refuzul deputatilor turci era sa provoace o noua lovitura de stat a Armatei, un moment de care mi-a vorbit (chiar la Ankara) regretatul general Mihail Popescu, fost sef al SMG. “Radule astia erau pregatiti sa rastoarne puterea si sa dea o lovitura de stat” imi declara cunoscutul general in camera sa de la ultimul etaj al hotelului militar din centrul Ankarei. Totul a fost la un pas… de a patra lovitura de stat a Armatei in Turcia. Intentia a fost sanctionata peste cativa ani prin condamnarea si inchiderea unor generali turci. Din pacate, la acea data nu am putut face publica aceasta informatie. Problema kurda – imi mai declara regretatul general – face parte din Doctrina Militara a Turciei. Sunt sigur ca si atitudinea de azi a Armatei Turciei este o continuare a acestor aspiratii: de a controla teritoriile pana la Mosul si de a elimina orice dorinta de infiintare a unui Stat Kurd independent in nordul Irakului.

Planul regional al Turciei

Asa cum aminteste si Reva Bhalla intr-un recent articol publicat de Stratfor, Turcia zilelor noastre priveste spre Siria si Irak intr-o maniera similara cu marele vizir Ferid Pasa. Asa cum el aborda aceasta problematica la Paris, in 1919, cand dorea mentinerea suveranitatii Turciei in regiune. Din punctul de vedere al Ankarei, extinderea influentei Turciei in randul vecinilor musulmani este antidotul la slabirea Irakului si Siriei. Chiar daca nu mai are controlul direct asupra acestor teritorii spera sa il obtina in mod indirect prin “parteneri” alesi cu atentie: ori printr-un grup de forte islamice moderate in Siria sau, cum este cazul Irakului, o combinatie intre factiuni sunite si turcmene, alaturi de o factiune kurda cum este de exemplu Guvernul Regional al Kurdistanului prezidat de Partidul Democratic al Kurdistanului prezidat de Massoud Barzani. In timp ce Statele Unite se concentreaza asupra Statului Islamic, Turcia priveste inapoi in timp.

Cel mai probabil, actuala abordare a Turciei ascunde in spate impunerea unor conditii pentru implicarea directa (si terestra) impotriva fundamentalistilor din Statul Islamic. Ankara incearca probabil sa convinga Statele Unite dar si coalitia de state arabe (care s-au alaturat Washingtonului) ca este inevitabil sa preia administrarea regiunilor amintite. Pornind de la aceasta idee sustinuta de Ankara, toti “jucatorii” trebuie sa se conformeze acestei prioritati, incepand cu inlaturarea conducerii de la Damasc, alawiti sustinuti de Iran, cu o administratie sunita ce va cauta sprijinul Ankarei.

Dilemele Turciei

In acest moment, interventia terestra a Turciei in Kobani si in nordul Siriei, ii va pune fata in fata pe militarii turci cu o forta insurgenta foarte bine echipata. Si, mai mult decat atat, turcii vor fi nevoiti sa lupte de aceeasi parte, umar la umar, cu factiuni separatiste kurde, inclusiv cu membri ai PKK, partid pe care Ankara doreste sa il neutralizeze.

Cu aceeasi dilema se confrunta Turcia in Irak, acolo unde nu doreste sa ii sustina militar pe separatistii kurzi care lupta cu jihadistii din ISIS.

Un alt subiect sensibil: Turcia nu se simte confortabil cu ideea unui Kirkuk aflat in mainile kurzilor irakieni pana cand Ankara nu se asigura ca sunt distruse toate rafinariile si complexurile petroliere ce pot sustine financiar ambitiile de independenta ale kurzilor.

Peste aceste dorinte ale Turciei se suprapun insa si aspiratiile actualului presedinte al Irakului: Jalal Talabani. Prin vocea noului premier de la Bagdad el a cerut imperios ca militarii turci sa nu intre pe teritoriul Irakului. Spre deosebire de Massoud Barzani, reprezentantul Uniunii Patriotice din Kurdistan nu sustine interesele Turciei ci pe cele ale Iranului. In paralel, rezistenta arabilor si turcmenilor din nordul Irakului la presiunea kurzilor continua sa creasca. Un fenomen ce va fi cu siguranta speculat atat de Bagdad cat si de Teheran pentru a submina autoritatea kurzilor in provinciile Kirkuk si Ninive unde deja promit drepturi de energie gratuita si autonomie.

Un joc elaborat

Turcia este un jucator important si cunoaste toate aceste elemente ale luptei, atat pe teren cat si in arena politico-diplomatica regionala dar si internationala. Este un joc elaborat in care Ankara va juca cu atentie fiecare carte de care poate dispune pentru a se impune in zona. Un joc de durata si extrem de elaborat pe care este greu sa il intelegem. Dar care are cu siguranta ca scop diminuarea fortei militare de care kurzii prin luptatorii peshmerga (“cei care infrunta moartea”) au dovedit-o. Pentru a preveni consolidare pozitiei kurzilor intr-o regiune in care Ankara si Teheranul se lupta pentru influenta.

Cu siguranta ca Armata Turciei va interveni terestru. Insa doar in momentul si in conditiile in care aceasta carte importanta va influenta jocul in regiune. Pana atunci, fundamentalistii ISIS si-au arborat deja steagul pe inaltimile din estul orasului Kobani si continua asediul. Primesc zilnic intariri cu trupe si tehnica militara. Lupta continua pe strazi si cartier cu cartier este ocupat de fundamentalisti. Probabil ca vor castiga lupta si controlul orasului si vor ajunge la granita Turciei. Probabil ca, la fel cum a procedat Armata Rosie in fata Varsoviei, trupele turcesti vor interveni dupa ce luptatorii kurzi vor fi invinsi in Kobani.