Vulcanizarea ca fapt de... viaţă

Era zi însorită, după amiaza, când trebuind să verific presiunea pneurilor de la maşină, am tras imediat pe dreapta, de îndată ce am văzut înscrisul de pe panou - ,,vulcanizare”. Ce-a urmat, a fost simplu. Numai că la roţile maşinii nu s-a aplecat un barbat, cum se întîmplă de obicei, ci o femeie. Tânără, oacheşă, toată numai zîmbet. Pe deasupra, şi elegantă. Purta mănuşi de protecţie.

La una sau la… toate vreţi presiune? La toate, răspund nedumerit de insolita ei prezenţă şi, la rîndu-mi, întrebînd-o cum de se face ca ea să fie acolo? De ce nu, dacă au dispărut barbaţii, îmi replică pe un ton ştrengăresc, pentru ca imediat, cu o altă mină, simţind parcă nevoia unei completări serioase, să adauge: e afacerea mea, de asta sînt aici.

Aşa am aflat că în umă cu 8 ani, după ce a fost şi bucătăreasă şi ospătăriţă şi vînzătoare şi nu mai ştiu ce, femeia s-a hotărât, împreună cu soţul ei, să pună pe picioare o afacere în care să hotărască singuri. Capul a fost ea, iar el cu priceperea, ştiind el ce presupune vulcanizarea, pentru că lucrase cîndva la un astfel de atelier.

Aşa se face că de 8 ani, la intrarea în Iaşi, dinspre Bucium, de îndată ce traversezi pasarela, în zona numită ,,Tamaz” , poţi vedea locul unde este stăpînă Gabriela. Gabriela Diaconu o cheamă, iar ce face, face cu pasiune, cu plăcere şi cu interes. Şi ca afacerea să meargă bine, Gabriela nu doar dictează şi ţine evidenţele, ci lucrează cot la cot cu angajaţii, care angajaţi mai mormăie pe sub mustăţi, la gîndul că nu-şi pot face mendrele în voie. Se vad tot timpul urmăriţi şi în plus, şi sub presiunea ritmului pe care ,,şefa” îl impune.

M-am mirat, i-am admirat spusele şi tonusul optimist şi nu am putu să nu intru în vorbă şi cu un "domn", tocmai coborît dintr-un Jeep, care, probabil, avea nevoie şi el de egalizarea presiunii pneurilor. Gîndeam, luîndu-i în seamă ţinuta vestimentară, că poate fi interlocutorul meu ideal în creionarea portretului femeii care nu-şi refuză activităţi considerate strict bărbăteşti. Dar de unde? Nu reproduc replica lui, şi nici nu-i comentez limbajul. Zic doar, săracu’ om bogat, cu jipan la scară...

Noroc cu alţi doi bărbaţi, ajunşi şi ei acolo tot pe patru roţi, că am avut cu cine schimba cîteva impresii. Întîlneau şi ei prima dată o doamnă lucrînd la vulcanizare, la treburi la care doar bărbaţii se pricep. Vorba vine... Ceea ce facea doamna Gabriela era şi în admiraţia lor.

Dincolo de fapt în sine şi de mirarea unuia sau altuia, un lucru iese în evidenţă la vederea Gabrielei ghemuită acolo, lîngă roata maşinii. Anume că omul dacă vrea reuşeşte, iar ea, ca femeie tînără - are 32 de ani, a reuşit, alături de soţul ei. Crede pe mai departe în afacerea pe care au pus-o la cale, crede în seriozitate şi bună cuviinţă. Le place amâdurora ce fac, vor mai mult, dar îi vor şi pe cei care ajung să le fie angajaţi, să înţeleagă, la rîndul lor, că seriozitatea şi priceperea în muncă sînt pentru oricine o carte de vizită.

Ascultaţi un reportaj realizat de Ştefan Daraban.