Virtutea în hainele senectuţii

Alergăm fiecare spre ţinta propusă. De regulă, pe plan material. Tindem şi ne dorim mai mult decât avem, dacă nu atât cât voim, destul ca să ne asigure confortul fizic şi psihic dorit. Firesc. Este în firea omului. A tinde la mai mult şi mai bine însemna a avea aspiraţii. Când cele pe care ni le propunem devin împlinite, apar altele născute dintr-un alt bine dorit şi din resorturi intime care uneori scapă înţelegerii. Explicaţiile nu-şi află locul şi nici nu suntem dispuşi să le aprofundăm cât de cât.

Vine însă o vreme, a anilor care brăzdează frunţi şi albeşte tâmple, vremea când toate câte ne vor fi stimulat alergarea nu mai contează. Nici preţul agoniselilor nu mai interesează, şi nici suma amintirile împachetate pentru drumul lung, acel drum niciodată posibil de gândit în dimensiunea lui. E vremea în care fiecare îşi percepe amurgul şi-n care se priveşte pe sine, întovărăşit de contexte, de stări şi situaţii care marcheza trecerea anilor.

În ce mă priveşte, părerile îmi sunt stimulate de întâmplări, experienţe şi de biografii ale unor oameni care au prins, cum se spune veacul. Au trecut de suta de ani. Las la o parte noua scară de valori cu care, am observat, operează toţi senectuţii. Cu totul alta decât în anii "de glorie”. Cu totul alta şi percepţia asupra priorităţilor şi virtuţilor care, normal, trebuie să înoţească drumul spre fiecare ţintă. Exemplul cel mai apropiat şi poate cel mai dens în semnificaţii ni l-a oferit întâlnirea de la Maxut, în apropierea Hîrlăului, cu Maria Viţelaru-Dumitru. O femeie care a intrat în al 105-lea an de viaţă.

Aflasem despre ea de la un oficial al primăriei Deleni, care s-a oferit să mă şi însoţească spre a face cunoştinţă cu ea.

Casa ei e la margine de sat, între alte câteva locuinţe, dar distinctă prin simplitate faţă de celelalte. Cu prispă de jur împrejur şi cu pereţii proaspăt văruiţi, pe care albastrul de chindros era evident. Cu un cuptor (cuptor de vară) dărăpănat şi cu uşa beciului deschisă a părăsire. Noroc de un tânăr găsit ocazional prin preajmă. El ne-a condus la uşa casei şi tot el a ajutat-o pe bătrână să iasă afară şi să stea de vorbă cu noi. Aveam să aflu că se numeşte Lupaşcu şi că este bărbatul nepoatei bătrânei.

Cum tânărul ne-a cerut îngăduinţa de a o pregăti pe bunică, adică să o gătească cât de cât, am tras cu ochiul în jurul casei. Grădină mare, nemuncită, cu mulţi copaci de jur împrejur, inclusiv cu câţiva butuci de vie, semn al unei prosperităţii trecute.

Am şi filosofat în legătură cu soarta celor trudite de mâna unui om, după ce el nu va mai fi fiind. Concluzia n-am apucat să o duc până la capăt pentru că am fost înştiinţat de îndată că "interlocutoarea” mea este gata.

Discuţia s-a legat uşor. 3 septembrie 1907 - data de naştere. Avea 8 ani şi jumătate când a izbucnit primul război mondial. Tatăl îi fusese luat sub arme. Zarvă în sat cât cuprindea la vremea aceea. Bocete, sudalme, vaiete, câini urlând, animale ragând. Atmosferă de spaimă. Când s-a iscat al doilea război, altă stare şi aceeaşi mare jale. Despre toate femeia imi vorbea, ca şi cum toate i se derulau atunci prin faţa ochilor.

Am întrebat-o şi despre sat, despre oameni. "S-au schimbat multe în rău”, îmi zicea, cu părere de rău. Cât despre obiceiurie satului, nunta era atunci la loc de cinste, cu petrecere de sâmbătă până marţi. Dar câte nu mi-a spus, strecurându-mi ideea că regretă că nu are cu cine vorbi, să-i spună ce ştie şi ce păstrează în mintea si inima ei.

Era clar. Eram cineva pentru ea. Iar bucuria ei de a sta de vorba mi se părea atât de evidentă încât spre final n-o puteam opri. Mi-a spus că a urmat o singură clasă la şcoală, iar când a început-o pe a doua a venit razboiul. I-au plăcut legendele, poveştile şi povestirile pe care le ţine minte şi acum şi pe care vrea să le spună cuiva.

O priveam şi-i înţelegeam părerea de rău că e mereu singură, că nu are cu cine vorbi. Mă uitam la ea şi-i admiram buna cuviinţă, plăcerea de a vorbi frumos despre oameni, nu cu ciudă, cu ocară ori dojenitor, ci simplu, doar povestind. Iar când a venit vorba despre secretul longevităţii ei, a spus iarăşi simplu. "Nu am băut, iar de-a făcut-o a fost la petreceri, la nunţi, dar şi atunci cu măsură".

Mi-a vorbit despre multele greutăţi prin care a trecut datorită războiului şi faptului că soarta i-a fost potrivnică, fiind silită să-şi îngroape doi copii într-un an şi că "omul” ei a părăsit-o în urmă cu 27 de ani. A făcut trimitere la acareturi, la boi şi vaci şi porci pe care i-a avut în gospodărie. La via din spatele casei. Toate nu mai sunt. Sunt doar in mintea şi sufletul ei, păstrate cu grijă şi cu mare plăcere. Acum e singură. Ajutată de nepoată.

E însă frumoasă în felui ei de a fi, de a gândi şi de a privi în urmă. Şi mai spun ceva, nicidecum în chip de concluzie: anume că numai virtuţile au ajutat-o pe tuşa Maria să strabată veacul. Cred, acesta-i secretul vieţii ei.