Un an de la tragedia din „Colectiv”. Gestionarea situațiilor de urgență.

Am murit, ne-au îngropat și nu ne-au dat un nume!

Lumânări au fost multe anul trecut pe caldarâmul din fața Clubului Colectiv! Poate pentru un popor întreg, care părea că nu mai avea nume, loc și vârstă!.. Era un simplu Adam – sau ”Colectiv” - care nu mai reacționa la nciun stimul! Nu mai ieșea la vot să-și exprime voința, iar Piața Universității își ștersese din simbolistică în negura timpului!.. A fost, însă, un Halloween în flăcări – un real Big Bang pentru o generație și așa văduvită de politici sociale dure, deloc încurajatoare! Câți copii s-au mai născut în ultima vreme în România, câți copii mai are țara aceasta?... Dar tineri?... Și totuși din ei s-a rupt o halcă uriașă și s-a mistuit în foc agresiv! Ce a fost acolo? Ce s-a întâmplat de fapt? Cine a fost de vină? Și mai ales DE CE? Sunt întrebări care își vor găsi poate răspunsurile în anchetele procurorilor, acum în plină desfășurare.

Recent au apărut două noi dosare în cazul Colectiv. Unul vizează sponsorizările date de anumite firme Inspectoratului pentru Situații de Urgență, iar celălalt pe pompierii care se pare că n-au făcut niciun control deși ar fi avut cunoștință de existența unor nereguli la Clubul Colectiv. În urmă cu trei zile, cei doi foști angajați ai ISU care au verificat localul și i-au permis funcționarea deși nu îndeplinea normele de prevenire și stingere a incendiilor au fost trimiși în judecată de procurorii militari.

Ar mai fi două dosare penale pentru ucidere şi vătămare corporală din culpă, ambele construite în jurul morţii a 64 de oameni şi rănirii a altor 112. Până acum, sute de persoane, 11 unităţi sanitare şi alte cinci instituţii s-au constituit parte civilă în proces. Procurorii vor să lămurească și dacă victimele au fost tratate corespunzător în spitale ori au suferit mai mult din cauza intervenţiilor medicale. Până acum au fost audiate 40 de persoane, între care şi victime care au avut sau au în continuare nevoie de ajutor medical. Un alt dosar a ajuns deja la judecători. În total sunt şapte persoane acuzate: cei trei acţionari ai clubului colectiv, patronii companiei de efecte pirotehnice şi doi artificieri. Despăgubirile cerute se ridică la peste 212 milioane de euro şi peste 51 de milioane de lei.

Oricum, s-a împlinit un an! Părinții încă își plâng copiii și prietenii se plâng între ei! Răniții – o parte dintre ei – își continuă tratamtele. Unii chiar în străinătate în spitale, în timp ce alții își ling rănile, în speranța că se vor trezi totuși dintr-un coșmar fără sfârșit! ... Dar, nu! Așa va fi viața lor și nici măcar nu vor putea justifica vreodată toate rănile, pentru că nu știu în realitate ce le-a produs... Să fi fost focul, sau gazul toxic inhalat? Să fi fost pur și simplu buluceala din acele momente când s-au călcat în picioare unii pe alții sau poate - cine știe? – umanitatea din ei care i-a împins ca o dată scăpați să reintre în clubul groazei în încercarea disperată de a-i salva pe ceilalți?....

Cât timp ne vom mai sacrifica?

Mi-aduc aminte că am întrebat un psiholog: dacă s-ar repeta tragedia, oamenii simpli s-ar mai implica? Ar mai încerca să-i salveze pe ceilalți?... Și mi-a răspuns: în astfel de momente, omul dobândește puteri aproape supranaturale. Nu i-a în calcul ce i se poate întâmpla și uneori nici nu gândește; nu are timp să construiască strategii! Acținează! Abia apoi își dă seama ce-a făcut, dacă se află printre cei norocoși să scape.

Și conceptul mi s-a confirmat zilele trecute, când tatăl unui băiat mort după Colectiv mi-a spus: ”Au fost cuprinși în câteva secunde de flăcările alea care au topit carnea de pe ei! Au ieșit afară și-au întins mâna după cei rămași înăuntru! ( mi-a cuprins aantebrațul în încercarea de a-mi explica mai bine sau de a recrea ultimele clipe conștiente ale fiului său, doar Dumnezeu știe cu adevărat de ce! ) Vroiau să-i tragă și au văzut că le alunecă! Rămăseseră, de fapt, cu bucăți de piele, care se dezlipeau de pe ei! Atunci au realizat probabil în ce hal erau!”

Și totuși nu s-au oprit aici! ... Au continuat cu ultimele puteri să se târască unii pe alții afară, în așteptarea salvării care putea să-i ducă la spital sau pe un drum fără întoarcere. Pentru 64 dintre ei, firul vieții s-a frânt în acele zile! Când au ajuns pompierii focul aproape că mistuise totul în jur. Specialiștii în situații de urgență constată astăzi ”la rece” câte greșeli s-au făcut! Au fost fâstâceli nepermise în declanșarea codului roșu pentru intervenție, dar mai ales în privința repartiției salvărilor în teren. S-au făcut apoi analize. Mai multe raportări ale Inspectoratului pentru Situații de Urgență au scos la lumină timpi distincți pentru sosirea mașinilor cu medici, pentru ca în cele din urmă să se conchidă: acestea nu erau dotate cu gps-uri și deci era imposibil de stabilit timpul exact al sosirii lor!

S-a spus apoi că aproape 120 dintre răniți au fost duși din fața localului cu mașini particulare către unitățile sanitare pentru tratamente. Între timp, numărul a suferit se pare modificări – cel puțin așa spun unii martori.

Avem dreptul constituțional la viață!

Că nu știm nici în ziua de astăzi cine este vinovat și că aruncăm o pseudo-vină de fapt de la unul la altul este pura realitate. Problema este că aceiași vinovați sunt lăsați să facă în continuare singurul lucru pe care îl cunosc cu adevărat: ne decimează în continuare. S-a declanșat în zilele acelea o adevărată vânătoare de vrăjitoare. S-au identificat instituții care funcționau fără autorizații conforme de incendiu și au fost puse la zid, amenințate cu suspendarea activității și închiderea spațiului locativ, pentru ca în cele din urmă să se reia expertizele în cele mai multe cazuri și să se schimbe încadrarea la situații de risc! Brusc, clădiri care puteau constitui un pericol pentru oameni, au devenit inofensive! Este, pe de altă parte, adevărat că în România anului 2016, nu poți amputa cultura, turismul și comerțul, închizându-le spațiile unde se manifestă, dar nici nu-ți poți condamna la moarte la nesfârșit oamenii doar pentru că vor să trăiască și să aibă o viață socială.

Cine ar trebui să ne fie sprijin? Judecând după modul în care lucrurile au decurs în ultimii 26 de ani, doar Dumnezeu ne-a fost aproape. Semenii noștri n-au știut ce să facă de cele mai multe ori, s-au bâlbâit pierzând timpi prețioși din viața noastră, nu a altora, sau ne-au părăsit.

Ne uităm acum în jurul nostru și mass-media este plină de fel de fel de declarații despre gestionarea situațiilor de urgență și despre cum trebuie să ne comportăm în situația unei catastrofe.

Haideți să lămurim lucrurile!

Colonelul în retragere, Nicolae Steiner, profesor universitar de medicina dezastrelor a pus punctul pe i în interviul pe care mi l-a acordat! ”În cazul Colectiv, nu a fost o situație de urgență, ci un dezastru, pentru că realitatea de acolo și efectele sale au depășit cu mult capacitatea noastră de gestionare!” Spitalele nu erau pregătite de așa ceva și acest lucru este cât se poate de clar! S-a confirmat chiar în zilele imediat următoare incendiului din Colectiv. Tineri arși care poate ar fi avut șanse la viață au fost opriți să se transfere în Străinătate pe motiv că ”aceeași știință este și aici și acolo!”... Și aceste cuvinte nu sunt inventate de mine, ci auzite de la o tânără a cărei verișoară a murit atunci! În plus, în acea perioadă, au murit ca secerați mai mulți pacienți, unul după altul, infectați în spitale.

”Pacientul ars este cel mai complicat!” – mi-a mai spus medicul Nicolae Steiner. ”Evoluția stării lui este greu de anticipat. Tocmai de aceea ar fi fost nevoie la fața locului de o triere: cei cu șanse mai multe și cei cu mai puține șanse!... NU s-a făcut această triere!”

”Atunci eram ca niște roboței. Îmi aduc aminte foarte puține lucruri. Îmi tot revine însă în ochi medicul care venea la noi cu vești, după modelul: al tău e mai bine, al tău e mai rău și tot așa ... pentru ca la următoarea raportare să fie invers: al tău e mai rău, al tău e mai bine, etc!” și-a amintit cu privirea pironită într-un colț al camerei în care ne aflam tatăl unui băiat de 22 de ani mort în Colectiv – Eugen Iancu. Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreo urmă de lacrimă în ochii acestui bărbat puternic pe parcursul întregului interviu! ... Poate doar o roșeață în ei, care neținută strâns poate ar fi zămislit o lacrimă atunci când mi-a spus cu glasul întretăiat: ”Mai am un copil pentru care va trebui să fac tot ce pot să schimb ceva! În rest, viața asta este total nedreaptă, pentru că normal era ”să mă duc eu”, nu copilul meu de 22 de ani. Chiar locul meu aici nu mai e! Nu văd altceva decât a încerca să schimb ceva!”

Mobilizarea pentru salvarea de vieți – la jumătate de preț

Vedem cu ochii noștri ce se întâmplă în cazul intervențiilor de urgență. Sunt uneori lucruri pe care nu le înțelegem și pe care noi credem că le-am fi putut face altcumva daca ni s-ar fi cerut părerea, sau dacă am fi contat în toată această ecuație de gestionare a situațiilor-limită! Amănuntele însă le constată și ni le pot explica specialiștii. De exemplu, în cazul Colectiv, colonelul Nicolae Steiner spune că ”întârzierile la declanșarea intervenției au fost date de procedurile deosebit de anchilozate ale dispecerilor de la 112, care fie nu înțelegeau, fie erau obligați să pună foarte multe întrebări. La un moment dat, însă, peste ele a intervenit cineva si acel cineva era șeful de tură de la pompieri care a grăbit foarte mult intervenția! Problema cea mai mare a fost la locul dezastrului, pentru că nimeni nu s-a așteptat la un număr așa de mare de victime, de diferite grade.”

Și acum, ce ar fi trebuit să se întâmple mai departe?... ”Un plan de acțiune într-o atare situație ar fi trebuit să ducă la instalarea căpătului de lanț medical până la spitalele care au primit victime. Or, acolo, a fost cam încâlcită treaba! Ca dovadă că au fost spitale supra-aglomerate și altele care nu au primit deloc, cum a fost Spitalul de Urgență, care avea o secție de arși, sau Spitalul Floreasca unde secția era închisă și nimeni nu a vrut să explice de ce, pentru că o secție de genul ăsta se face foarte greu și este foarte necesară!”

Aflu în același interviu că la CODUL ROȘU se acționează cu toate forțele avute la dispoziție și în caz de nevoie se pot solicita și din județele învecinate. Colonelul Steiner îmi dă și exemplu atacului armat de astă vară din Germania, unde pentru un singur trăgător care a făcut victime în plin centrul orașului Munchen, a venit în ajutor poliția austriacă, iar cea din Cehia era pregătită să intervină, ori de astfel de cooperări internaționale noi nu am avut parte niciodată.

”La o privire mai atentă, se poate observa că în cazul Colectiv, nu toate elementele care au participat, au participat cu adevărat! De exemplu, erau foarte mulți polițiști, dar care nu dirijau nimic. Ei ar fi trebuit să asigure culoarele, accesul și ieșirea ambulanțelor! ... mai constată colonelul Nicolae Steiner.

”Noi putem spune că din punct de vedere teoretic, o criză este vârful unei situații de urgență dar nu debutează cu criza, așadar așa-numitele ”celule de criză” constituite la nivel local sau central în momente limită sunt improprii. Inițial, actul normativ care reglementează situațiile de urgență – ordonanța de urgență, numărul 21 - a debutat cu un alt titlu și cu un alt scop.... Pentru managementul situațiilor de criză din România!... Dar în prezent, nu există legiferat managementul situațiilor de criză în țara noastră!... Situația de criză se gestionează altfel: cu alți oameni, alte echipamente, care nu există și așa mai departe!... ”

Într-o situație de urgență se impune deci constituirea unei celule de urgență, care ar trebui coordonată în funcție de gravitate de Inspectoratul Județean pentru Situații de Urgență, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență sau Departamentul pentru Situații de Urgență!

”Această celulă la nivelul orașelor se numește punctul de comandă pentru situații de urgență, însă e greu de văzut pentru că e ascuns bine!”, glumește colonelul Steiner... ”- De ce este ascuns? Îl întreb.” ” – Ei, pentru că inițial a fost punctul de comandă al orașului pentru protecție civilă și care în situații de război trebuie să asigure conducerea intervenției și de-aia e protejat!”

Salvarea noastră este secret de stat

Și ajungem la ce ne doare cel mai mult în aceste momente: România are nevoie de o procedură pentru gestionarea situațiilor de urgență! Chiar și președintele Klaus Iohannis cerea în urmă cu aproape două săptămâni după incidentul cu ursul împușcat la Sibiu fără a se încerca măcar anestezierea lui, o procedură clară și simplî pentru situațiile de urgență! Mai mult, șeful statului spunea atunci că se impune desemnarea și definirea factorilor care ar trebui să se implice în acțiunile de salvare și-și punea întrebarea: ”până când autoritățile române se vor lăsa surprinse?”

Ei bine, o astfel de procedură există, dar nu este accesibilă oricui! ”Aici, cred că ar trebui să se ia o decizie la nivel central pentru ca planificarea pentru situații de urgență să fie complet scoasă din sfera secretă! În multe dintre țări, aceste planuri sunt nesecrete... Și dacă veți avea curiozitatea să vă uitați pe Internet la planul Statelor Unite ale Americii îl veți găsi publicat! Are și el aspecte secrete, care nu sunt publicabile, dar cea mai mare parte a lui este cât se poate de publică!”

Apare desigur întrebarea: ce pot face oamenii în această situație, pentru că până la urmă ei sunt expuși. Colonelul Steiner consideră că cetățenii ar trebui instruiți cum să se apere ei și eventual cum să acorde primul ajutor altora! Potrivit unei legi nescrise, populația este pregătită să acorde primul ajutor de Crucea Roșie, însă cadrul normativ al statului stabilește Inspectoratul pentru Situații de Urgență pentru acest rol.

”Fără-ndoială că și procedurile au importanța lor – completează Nicolae Steiner – dar să știți că nivelul cel mai acceptabil de procedură este ca Badea Ion de pe stradă să poată să o priceapă în caz de nevoie, dar dacă este secretă cum mai ajunge Badea Ion la procedură?!...”

Concret, potrivit unei proceduri – să-i spunem a bunului simț, pentru că nu avem acces la cea a Statului Român – în noaptea aceea cu incendiul de la Colectiv se puteau face foarte puține lucuri. În primul rând salvarea victimelor și apoi stingerea focului. Or, când eșalonul de intervenție a ajuns la fața locului, incendiul era aproape stins!...

Și pentru o mai bună înțelegere, procedura în sine este o înșiruire de activități, care au drept scop rezolvarea unei situații! ... Aceasta ar fi explicația în termeni destul de generici, desigur! Cât de bine s-a pus ea în practică, sau cât de bine ar fi putut să fie pusă în practică, rămân niște enigme chiar și în ziua de astăzi pentru profesorul Steiner. ”În primul rând, din cauza rapidității procesului, nu s-au putut scoate toate elementele lanțului de ajutor medical. La locul faptei, triajul răniților s-a făcut cam ex-machina. NU a fost o acțiune coordonată, condusă și dirijată pentru separarea pacienților cu șanse de supraviețuire de cei fără șanse de supraviețuire. Practic, toți erau într-o stare de șoc vizibilă, toți erau arși mai mult sau mai puțin; unii cu arsuri pe căile respiratorii care erau destul de lipsiți de șanse și oameni în stare foarte gravă care necesitau o evacuare rapidă către spital.”

Aici, din nou apare o dilemă între concepțiile definite pe pplan mondial în astfel de situații. Încă este o contradicție între specialiști, pentru că sunt două principii foarte importante. Unul spune ”stay and play”, adică resuscitarea la fața locului și stabilizarea pe cât posibil a pacientului, plus transportul lui către spital în condiții cât mai bune. O atare strategie ar fi justificată – consideră medicul Nicolae Steiner – dar în fața unei avalanșe de acest gen – mai apreciază el – ar trebui aplicată cealaltă! În engleză se numește ”scoop and run”, adică ambalaj și expediție! Cu alte cuvinte, pacientul pansat să nu se infecteze și apoi transferați la spital.

La fața locului, însă - completează Nicolae Steiner – intervenția a fost condusă inițial foarte bine, dacă luăm în considerare gravitatea situației și numărul de victime.

Incendiul este doar una dintre situațiile de urgență! ...

La o analiză rece, putem să observăm însă că incendiul este doar una dintre situațiile de urgență. Discut și despre acest lucru cu profesorul Nicolae Steiner. La întrebarea dacă România este pregătită pentru depășirea unei astfel de catastrofe, el îmi face o paralelă cu ceea ce s-a întâmplat în anul 1977.

” Dacă în 1977, în București, cel puțin, puterea executivă era concentrată într-o singură mână, acum sunt o droiae de executivi care se calcă pe picioare. Eu știu dacă e bine?!... Din punct de vedere al unei intervenții, este normal să fie un singur comandant. Nu va fi!... În al doilea rând, comandantul ăla de atunci avea la dispoziție ordinul cu care scotea ce-avea nevoie. Erau destule instituții și întreprinderi de construcții în București – în perioada aia se lucra intens la metrou! – deci, utilaje care să golească, să degajeje locurile unde s-au prăbușit clădirile erau asigurate. Eu, personal, am participat la două din aceste acțiuni: la blocul Nestor și la blocul unde a murit Toma Caragiu!”

Aceste experințe l-au făcut să tragă și niște concluzii personale, care nu au nimic de-a face cu ”procedura”... ”Orice ți s-ar spune la cutremur dacă ieși pe scară – unii au scăpat, alții au murit!... Unii s-au oprit în deschiderea ușilor și au murit și alții au scăpat! ...

Ar mai fi ceva de precizat în acest caz: construcțiile care s-au făcut după 1990, nu prea respectă P100, adică anihilarea prin construcție a riscului seismic. Pentru București, de exemplu, ar trebui ca imobilul nou construit să reziste la măcar 8 grade pe scare Richter.

La noi, încă nu e înrădăcinată mentalitatea de a lucra pe proceduri!

Pentru a putea ajunge la rezultate mulțumitoare în situațiile de eurgență, este nevoie de proceduri. O singură procedură nu este suficientă. Ea se concepe ca atare și apoi este adaptată la situație. De mute ori, în funcție de complexitatea realității se pot crea mai multe ramificații ale aceleiași proceduri, pentru gestionarea ei pe porțiuni!

Experții americani în proceduri de urgență sunt adepții unor proceduri foarte clare și simple, care să poată fi accesibile și să ajungă la orice om de rând pentru a putea fi în cele din urmă aplicată cu usurință! La noi, deocamdată, trebuie schimbată deopotrivă mentalitatea liderilor și a oamenilor de rând. Indiferent că vrem să acceptăm sau nu gândirea și atitudinea în ambele cazuri sunt asemăntoare! Nimeni nu prea dă în brânci să schimbe ceva în această țară, iar oamenii de rând în mâna cărora stă de fapt puterea într-un stat de drept, așteaptă din partea altora! Nu se știe exact cine sunt acești alții, dar este cert că NU SUNT EU!

În rest, în orice operațiune de salvare, Niclae Steiner observă că procedura devine ”un moft” și fiecare acționează după propriile convingeri. ”Ei bine, sunt o serie de principii de organizare a locului de intervenție care nu prea s-a respectat nicăieri, inclusiv la Colectiv. Eu, când eram în Ministerul Sănătății am făcut propunerea să facem niște echipe mobile de triaj și evacuare. Era foarte interesantă treaba! Propunerea a fost și aprobată, dar după aia, plecând eu din minister, plecând ministrul tot din minister a rămas ca în tren!”

Accidentul din Munții Apuseni – erori în lanț

Mai sunt două luni și ceva până când se vor împlini 3 ani de la accidentul din Munții Apuseni. Un avion cu medici s-a prăbușit atunci! După impact și-au pierdut viața pilotul și o studentă. Restul pasagerilor au fost scăpați abia după câteva ore! Au existat și la acel moment – dacă vă aduceți aminte – niște neconcordanțe! S-a spus că la nivel central nu s-au putut decripta coordonatele de pe gps transmise de unul dintre medici. Apoi, au existat foarte multe argumente pentru faptul că zborul nu fusese urmărit de Romatsa, adică Autoritatea specializată în Monitorizarea Zborurilor! ... Și în cele din urmă, salvarea a venit de la un grup de localnici care s-au orientat tot ca pe vremuri după însemnele de pe copaci!

Profesorul Nicolae Steiner avertizează însă că există un program care poate converti datele de pe gps într-un format care poate fi decriptat de instituțiile specializate de la noi. În plus, localizarea avionului prăbușit nu s-a putut face, întrucât antena pentru localizare de la mare distanță fusese avariată. Mai rămânea posibilitatea localizării sale cu ajutorul Centrului de Urmărire a Zborurilor de la Moscova de care aparținem – mi-a mai explicat Nicolae Steiner – ”dar nu se știe din ce motiv centrul nu a fost alertat!”...

Este clar! ... Analizate lucid, aceste situații par rezolvabile, dar se pare că în realitate au fost destul de greu de gestionat! Motivele acestor dificultăți ar fi probabil foarte multe! Prima – existența unei proceduri pentru situațiile de urgență inaccesibilă salvaților și potențialilor salvatori civili! A doua - lipsa de experiență în situații limită! A treia – slaba coordonare în teren și adesea nerespectarea unor reguli clare în privința organizării suprafeței de interes! A patra – dificultăți în conturarea unui plan pe termen mediu și lung de acțiune pentru diminuarea efectelor! și în sfârșit, a cincea identificată de mine – puținele acțiuni preventive, menite să reducă de la bun început eventualele efecte ale unei situații grave!