Şcoala... colindătorilor

Cînd auzi de cutare preot că şi-a deschis o afacere, că este şi fermier cu acte în regulă, că are maşinile şi tractoarele lui, inclusiv întinderea unor ogoare de zeci şi chiar sute de hectare, mai că-ţi vine să spui că omul dedicat, zice-se, păstoririi credincioşilor şi-a descoperit tîrziu vocaţia. Dacă mai afli că, la vremea păşunatului, un altul, s-ar spune, tot cu har pentru cele sfinte, se dezbracă de sutană şi trece la mulsul oilor, la fel, încerci o explicaţie cît de cît lămuritoare. Ca să nu mai vorbim de alţii, ajunşi adminstratori de iazuri cu peşte, crescători de tăuraşi ori aspiranţi la diverse dregătorii.

Cîndva am adus, chiar, un elogiu, inventivilor slujitori ai bisericii care, urmînd exemplul lui Popa Tanda, pun umărul să scoată satul din amorţeală şi neputinţă, oferindu-se de ajutor pentru cei aflaţi în păstorire.

Temă grea, dar nicidecum de moment, mai ales că intră în joc si schimbarea mentalităţii posibilului Popa Tanda de azi, adică nu pilda pentru sat să-i fie crezul, ci propria lui agoniseală, propria lui stare. De aici şi grija ca altul să fie rostul rîndurilor de faţă.

M-am trezit ademenit, cu cîtva timp în urmă, de ştirea că, la Iaşi, pe strada Toma Cozma, preotul paroh Mihai Mărgineanu a pus la dispoziţia celor interesaţi parte din curtea bisericii pentru a se organiza un tîrg de produse tradiţionale. Un loc în care fiecare producător să vină cu ceea ce-i prisoseşte în spţiile special amenajate, spre ale oferi doritorilor bucate alese. Am şi făcut un reportaj pe această temă, cu oameni veniţi din toată ţara, inclusiv din Maramureş şi zona Sibiului – crescători de animale şi realizatori de produse tradiţionale.

Mai nou însă, mi-a fost dat să aud ca la aceeaşi biserică funcţioneză o Şcoală a colindelor romaneşti, cu mici şi mari pe post de învăţăcei.

Aşa am dat curs gîndului de a vedea despre ce este vorba, iar ce am văzut a fost impresionant. Copii de gradiniţă, atent urmăriţi de mămici, tătici, bunicuţe şi bunici, făceau să răsune de colinde înalturile bisericii, sub supravegherea şi îndrumarea unei tinere, toată numai zîmbet pentru cei care erau numai ochi şi urechi la vocea şi mişcările ei dirijorale.

Reluări de fraze muzicale, încurajări şi îndemnuri pentru un nou început, urmate de felicitări pentru fiecare reuşită. Pe scăunele erau cei mici, iar însoţitorii lor pe margine. Între ei şi preotul Mihai Mărgineanu. Era acolo şi privea cu admiraţie la ce se întîmplă.

L-am abordat, iar el cu admiraţie mi-a vorbit despre strădania de a-şi apropia oamenii, tinerii în special, de a face ceva pentru ei. Şcoala pentru învăţarea colindelor nu este doar pentru cei mici, a spus parintele. O a doua serie urma celei la care asistam. Urmau tinerii, elevi, studenţi, dar şi persoane în vîrstă – oameni care trăiau bucuia de a cînta colindele traditionale şi de a fi împreună.

Tot părintele Mărgineanu mi-a spus că pe timpul verii biserica găzduieşte un curs de canto şi că biserica are un cor denumit grupul Psalm, ale cărui evoluţii sînt foarte apreciate. Cursul nu este doar prilej de descoperire a frumuseţii cîntărilor bisericeşti, ci a muzicii, în general, inclusiv a muzicii uşoare, iar întrunirile în sine – devin una cite una ocazii pentru oameni de a fi împreună şi de a se bucura împreună. Aceasta este misiunea preotului paroh şi a bisercii, a conchis părintele.

Mi-am luat rămas bun tocmai cînd cei mari începuseră lecţia lor de colinde.

Gîndul însă mi-a rămas acolo, la cei dornici să înveţe frumusetile Craciunului prin colind. Mi-a ramas la preotul Mihai Mărgineanu, admirabil în vocatia lui, modul în care înţelege să-şi îndeplinească misiunea.