Oamenii muntelui

Locuiesc departe de civilizație, în vârf de munte, acolo unde natura nu este deloc la mâna omului. Ei sunt sălăjenii din cătunele izolate, rămase departe de tot ceea ce înseamnă drumuri asfaltate, rețele electrice sau școli.

Să tot fie vreo două sute de suflete răsfirate prin cătunele Sălajului. Toți cei care au rămas în vârf de munte sunt trecuți de mult de prima tinerețe, dar în pofida condițiilor vitrege nu se plâng și spun că viața lângă pădure i-a făcut mai puternici ca oricând.
Gligore Codrea este unul din acești sălăjeni care trăiesc departe de ochii lume, într-o liniște apăsătoare, o liniște tulburată doar de freamătul pădurii și sălbăticiuni. Omul este fericit pentru că în cătunul Izvoarele a reușit să ducă o viață liniștită, așa cum își dorește. Nu ar pleca pentru nimic în lume de la marginea lumii. Aici nu a găsit doar liniște, ci și oportunitatea de a găsi tot ce îi trebuie din mijlocul naturii. Acum e și mai fericit pentru că i-au venit nepoții în vacanță.

Speră să-i poată învăța să cosească mai ales că a început „Luna fânului”, o perioadă în care iarba este cosită, iar fânul strâns pentru iarnă. În această lună, oamenii din vârf de munte își petrec mai tot timpul pe culmi unde cosesc de dimineața și până noaptea.
E greu, dar frumos! Curios să aflu cum este viața departe de tot ceea ce înseamnă lumea modernă am ajuns în ograda sălăjeanului Gligore Codrea. M-a primit cu brațele deschise deși nu mă cunoaștea. Zâmbește totuși și dându-și clopul pe-o ureche îmi arată radioul vechi de pe lădoi unde seara ascultă Radio România Actualități. Îmi povestește că soția lui a vrut să locuiască în acest colț de lume, dar acum nu regretă.

Are aici tot ce-i trebuie. Îmi povestește că munca începe la 4 dimineața și se încheie noaptea târziu. Acum e timpul cositului și fătă să stea pe gânduri se duce în șură de unde vine cu o coasă mare cât toate zilele. Pornim spre câmp. După o scurtă rugăciune, bărbatul începe să cosească. Deși nu mai e de mult tânăr, sălăjeanul se descurcă bine, cu mult mai bine decât un tânăr de 30 de ani. Printre brazde aflu că viața în vârf de munte nu este deloc ușoară, dar poate fi extrem de frumoasă dacă „omul” știe cum să profite de tot ceea ce îi oferă natura.
La prânz și-a făcut apariția și soția sălăjeanului cu cei doi nepoți veniți să petreacă vacanța în cea mai frumoasă tabără din lume: la bunici. Femeia a luat o furcă pentru a împrăștia iarba astfel încât să se usuce cât mai bine și cât mai repede. Primesc rapid o lecție de adunat fânul.

Timpul trece repede, iar mâinile mă dor. Aerul curat, poate mult prea curat pentru plămânii mei obișnuiți cu praful din oraș, mă fac să mă simt însă minunat. Cei doi îmi spun că a trecut deja o jumătate de secol de când trăiesc în vârful muntelui și sunt fericiți, dar mai ales liniștiți.
Seara se încheie într-un mod cu totul minunat, lângă o felie de pâine de casă, o bucată de clisă afumată, ceapă verde, iar înainte cu un strop din tradiționala pălincă de Sălaj. „Viața poate fi frumoasă oriunde te-ai afla. Trebuie să afli cum să o trăiești!”, îmi spune Gligore Codrea, în timp ce îmi strânge mâna la plecare. Plec, iar pe drum mă tot întreb cum reușesc acești oameni să fie fericiți, departe de tot ceea ce înseamnă o lume modernă. Știu! Simplitatea!