Bucureșteanca Roxana Lazăr cucerește publicul cititor din Italia

În ultimii ani, tot mai mulți români stabiliți în Italia au prins curajul de a scrie, aceasta și datorită - poate - dorului de acasă sau poate a dorinței de a arăta celor din jur ce înseamnă să fii român, să povestești tuturor despre țara ta, despre o copilărie și o tinerețe sub un regim comunism. Mai mult de atât, unii dintre conaționalii noștri au mers mai departe și s-au înscris la concursuri literare alături de italieni. Așa este Roxana Lazăr, o mamă cu trei copiii, cu un soț italian, care în timpul liber scrie. Și nu în limba română, ci în noua sa limbă - italiană, care într-un fel a devenit ca și limba maternă.

Roxana este o persoană foarte modestă, nu este cunoscută de comunitatea de români din regiunea Lazio, unde locuiește de 20 de ani și aceasta deoarece s-a dedicat în totalitate familie, familie care a susținut-o în această pasiune a ei pentru literatură. Primul cititor este chiar soțul ei, Maurizio Cugini, care cunoaște foarte bine România și care mi-a mărturisit că atunci când ascultă povestirile ei ”închide ochi și își imaginează, vede tot ceea ce se întâmplă”.

Totuși pentru a o cunoaște mai bine pe Roxana, i-am cerut să ne răspundă câtorva întrebări.

Rep.: Ce înseamnă pentru tine obținerea primului loc în cadrul concursului literar național "Lingua Madre" 2017 de la Torino?

Roxana Lazăr: Obținerea primului loc în cadrul unui concurs prestigios precum Concursul Național Lingua Madre (a XII-a ediție) reprezintă un vis frumos devenit realitate, un pic asemănător cu regăsirea pantofului de cristal de către Cenușăreasa. Am participat la acest concurs pentru prima dată sperând ca povestirea mea să fie selecționată pentru antologia Lingua Madre 2017, care va fi publicată în septembrie de către Edizioni Seb27. Este confirmarea faptului că noi, românii, avem talent. Am participat și la alte concursuri literare obținând publicarea povestirilor mele în diverse antologii, dar amploarea și importanța Concursului Național Lingua Madre nu-mi dădea multe șanse de reușită. Așadar, câștigând primul loc, am obținut de fapt mult mai mult decât m-aș fi așteptat vreodată. În puține cuvinte, este o transfuzie de încredere în mine însămi și în capacitatea mea de a da voce românismului.

Rep.: Ai câștigat concursul cu povestirea "Pereții aveau urechi". Este chiar așa, ... pereții au urechi?

Roxana Lazăr: Povestea mea, intitulată “Pereții aveau urechi”, este o poveste autobiografică și este rezultatul imaginației unui copil în vârstă de 10 ani care trăia într-o perioadă de extremă coercițiune. De când am început să înțeleg semnificațiile cuvintelor care îmi erau spuse, am auzit foarte des această expresie verbală: <<Să nu vorbești, pereții au urechi>>. Bunica mea îmi interzicea să povestesc ceea ce auzeam acasă chiar dacă nu era nimic rău. Această interdicție deriva de la capacitatea “celorlalți” de a interpreta în mod greșit sau de a da o variantă proprie a tot ceea ce aflau de la noi și care ar fi putut să intre în contradicție cu principiile perioadei totalitare de atunci. În imaginația mea, pereții aveau într-adevăr urechi, de diverse mărimi, culori, cu cercei sau cu smocuri de păr și cu ceară care ieșea din unele dintre ele. Și toate aceste urechi se regăseau prizoniere în pereții casei noastre în slujba acelora care voiau să știe tot ceea ce noi făceam, vorbeam sau gândeam.

Rep.: Câți concurenți au fost în acest an la Concursul literar național Lingua Madre și știi cumva dacă printre ei mai erau și alți români sau alți migranți?

Roxana Lazăr: Concursul literar național Lingua Madre, inițiat de către doamna Daniela Finocchi, este un concurs dedicat tuturor femeilor migrante în Italia chiar de a doua sau a treia generație, cu o secție particulară dedicată femeilor italiene care au de povestit ceva despre alte femei de origini diverse a celor italiene. În consecință, este o paletă vastă de culori și istorii, de sentimente și emoții, de povestiri din lumea întreagă, văzute prin prisma sensibilă a femeilor. Este un proiect permanent al Regiunii Piemonte și a Salonului Internațional de Carte de la Torino și care funcționează sub auspiciile Centrului pentru Carte și Cultură și sponsorizat de către Ministerul Bunurilor și Activităților Culturale și Turism, Reprezentanța în Italia a Comisiei Europene si We Women For Expo. Dintre sute de participante, poveștile a 55 de scriitoare au fost selecționate pentru a fi publicate în antologia acestui an. Dintre aceste 55, numai zece au fost decretate finaliste, iar locul întâi, anul acesta a fost ocupat de România, reprezentată de mine, Roxana Lazăr. Pe locul doi a fost Croația, iar pe locul trei - Maroc. Poveștile a altor două românce au fost selecționate pentru a fi publicate în această antologie.

Rep.: Ai terminat deja și urmează să publici și primul tău roman. Cum se numește și care este subiectul pe care-l tratezi?

Roxana Lazăr: Primul meu roman, intitulat “Il male non vuole restare nascosto” - care tradus înseamnă “Răul nu vrea să rămână ascuns” - a primit diverse oferte de publicare pe care, momentan, le studiez și le evaluez pentru a alege opțiunea cea mai bună. Romanul meu, “Il male non vuole restare nascosto”, este un thriller, iar perioada în care se desfășoară este cea a anilor '80, într-un București distrus de noile construcții și de o ideologie restrictivă. Personajul principal este un căpitan al Miliției care încearcă să descopere un prim Serial-Killer al României, care ucide și împrăștie resturi umane prin diverse locuri ale Capitalei. Are anumite infiltrații exoterice pentru că, ce ar fi România fără un pic de mister înconjurător și fără un pic de folclor?

Rep.: O mare parte dintre scriitori români care trăiesc în Italia preferă să scrie în limba română. Ție îți este mai ușor să te exprimi direct în limba italiană?

Roxana Lazăr: La întrebarea dacă mie îmi este mai ușor să mă exprim în limba italiană, trebuie să răspund afirmativ. Este o limbă care permite vehicularea ideilor cu mult mai multă ușurință decât limba română și exprimarea conceptelor fără frica de repetitțe. Sinonimele curg șiroaie, iar marea majoritate a cititorilor mei sunt italieni cărora le-ar deveni extrem de dificil să înțeleagă ceea ce vreau să spun folosind limba română. Dacă aș traduce în italiană un text pe care l-am scris întâi în limba română, o mare parte din farmecul acestui text s-ar pierde. Sau, cel puțin, asta este impresia mea. Am observat că de fiecare dată când traduc din italiană în română sau din română în italiană, ceva se pierde.

Rep.: În România ai mai scris sau te-a stimulat, dacă pot să spun așa, Italia?

Roxana Lazăr: În România m-am dedicat studiului dreptului, iar plăcerea de a scrie o țineam ascunsă. Din când în când începeam să scriu câte un jurnal, dar după ce terminam caietul îl distrugeam. Nu puteam să înlătur acea frică care mi se strecurase pe sub piele, și anume că “pereții au urechi”. Și dacă pereții aveau urechi, atunci era inevitabil să aibă și ochi dispuși să spioneze orice. În schimb, citeam foarte mult, chiar de la cea mai fragedă vârstă. Când am ajuns în Italia, am început să cumpăr cărți care mă ajutau să trec peste durerea îndepărtării de casă. Încetul cu încetul, am achiziționat mii de cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate și care mi-au îmbunătățit stilul în care scriam. Am început să mă delectez ajutându-mi copiii la lecțiile de italiană, scriind compuneri sau povești pentru ei. Acum scriu povestiri pe nerăsuflate, oricui îmi cere să îi scriu. Face foarte bine spiritului, atât al meu, cât și cel al personei căreia îi este destinată povestea. Am scris pentru LetteraturaHorror.it și am fost publicată în trei antologii cu multe povestiri de groază. În acest moment scriu un fantasy care se va desfășura, cum era și de așteptat, în România.

Rep.: Ai plecat din România, de la București, în urmă cu 20 de ani, când erai foarte tânără. Iți lipsește țara natală?

Roxana Lazăr: Am plecat din România când eram foarte tânără, acum 20 de ani dar, în realitate nu m-am îndepărtat prea mult de țara mea. M-am întors pentru susținerea examenelor de admitere în Barou, pentru examenele de definitivat, pentru familia mea care a rămas acolo (mama, fratele și cumnata, nepoțeii și verii, mătușile și unchii). Niciodată un român nu va putea fi dezrădăcinat pentru că pământul roditor al României ne atrage pentru toată viața noastră. Eu am nevoie, din când în când, să mă întorc pe pământul României și să mă reîncarc. Am răspuns în acest fel și la partea a doua a întrebării, explicându-vă de ce țara natală va rămâne pentru totdeauna unicul loc de încărcare spirituală pentru mine. Nimic nu poate șterge dragostea și admirația pe care o am cu privire la dulcea noastră Românie. Dacă este necesar să subliniez ulterior atașamentul față de patria mea, vă pot spune că nu am cerut cetățenia italiană, rămânând fermă pe poziția mea de cetățean român în Italia. Țin să precizez că sunt mândră de a fi româncă.

Rep.: Cei trei copiii ai tăi sunt născuți în Italia și cu toate acestea toți au nume românești și vorbesc și limba română. Chiar și soțul tău, Maurizio, știe limba română. A fost o regulă în casa voastră ca să se vorbească și româna?

Roxana Lazăr: Copiii mei sunt italieni, dar au nume românești: Silvia, Vlad Bogdan și Laura Aurora. Vorbesc românește și se consideră mai mult români decât italieni. Soțul meu, Maurizio, vorbește foarte bine românește, chiar dacă din când în când mai încurcă puțin câte ceva. Este foarte interesat de actualitatea din România și este un abonat al presei românești. Este normalitate pentru noi să vorbim în ambele limbi acasă, dar nu a fost niciodată o regulă. Nu am impus copiilor să învețe limba română, pentru ei fiind o plăcere.

Rep.: Care este scriitorul tău preferat?

Roxana Lazăr: Care este scriitorul meu preferat? Este o întrebare foarte grea, poate cea mai dificilă din tot acest șir de întrebări. Trecând de la Dostoievski la Balzac, Bulgakov, Sadoveanu și Marin Preda, printre autorii români preferați rămâne Liviu Rebreanu. Dintre autorii contemporani, citesc aproape orice, dar prefer Carlos Ruiz Zafon și John Ajvide Lindqvist. Îmi plac foarte mult Stephen King, Ken Follet, Patricia Cornwell. Edgar Alan Poe și H.P.Lovecraft au fost o adevărată revelație. Și m-am reținut în a inșira o lungă listă de autori.

Rep.: Ai un model în viață?

Roxana Lazăr: Modelul vieții mele este bunica mea care, în pofida greutăților, a reușit să rămână fermă pe poziție, nesupunându-se nici formelor de guvern și nici politicii. Era o fire liberă, extrem de inteligentă și care avea un răspuns pentru orice întrebare. Era farul meu în nopțile furtunoase ale vieții și sprijinul necondiționat pe care mi-l oferea, m-a ajutat să devin femeia completă care sunt acum.

Rep.: Preferi, cauți și cărți in limba română ca să citești?

Roxana Lazăr: De fiecare dată când mă duc în România îmi încarc valiza cu cărți românești. Ador librăriile și consider cărțile ca și un tezaur inestimabil. Recitesc cu plăcere autorii copilăriei mele, dar caut autori români care să mă entuziasmeze. Mă bucur de fiecare dată când văd o nouă lansare de carte a unui autor român și susțin cu toate puterile mele inițiativele editoriale. Una dintre marile mele dorințe ar fi să deschid o librărie românească aici, la Roma.

Rep.: În cei 20 de ani de cand trăiești în Italia, te-ai simțit vreodată discriminată?

Roxana Lazăr: Italia este o țară foarte primitoare, dar, cu toate acestea, de câteva ori am fost victimă a xenofobiei. În acele episoade pe care prefer să nu mi le reamintesc, mi s-a propus chiar să mă reîntorc pe meleagurile natale. De multe ori vorbesc cu concetățeni care au avut aceleași experiențe negative.

Rep.: Soțul tău iubește foarte mult România. Este și datorită ție?

Roxana Lazăr: Soțul meu iubește România, pentru că România este o țară pe care este imposibil să nu o iubești. Adoră peisajele, persoanele, tradițiile, folclorul. Poate că am jucat și eu un rol important în creșterea iubirii față de România, dacă se poate spune așa, pentru că i-am destăinuit multe aspecte care la o privire superficială a unui simplu turist sau om de afaceri străin, ar fi fugit.

Rep.: Acasă, aici, la Tivoli, gătești numai mâncăruri italiene?

Roxana Lazăr: Aici trebuie să fac o mică precizare: eu locuiesc la Roma, în direcția Tivoli. A fost o greșeală a mea, pentru că de fiecare dată când sunt întrebată unde locuiesc în Roma eu spun: înspre Tivoli luându-mă după indicațiile autostrăzii. Aici, la Roma, gătesc atât mâncăruri italiene (lasagne, paste, carciofi alla Giudia, fettuccine al ragù, spaghetti alla carbonara și bucatini all'amatriciana), cât și bucate românești. Am chiar butoaie cu varză murată și fac multe sarmale. Sunt nelipsite condimentele românești, iar ciorbele noastre, presărate cu leuștean, încălzesc zilele de iarnă. Tocana sau zacusca este aproape nelipsită și duminica facem mici și bem bere. În loc de panna (smântâna naturală) noi folosim smântână românească.

Rep.: Toți avem într-un sertăraș din sufletul nostru o dorință ascunsă. A ta care ar fi?

Roxana Lazăr: Dorința ascunsă în sertărașul sufletului meu este pe cât de simplă pe atât de complicată. Aș vrea să locuiesc într-o casă mică, departe de oraș, în mijlocul naturii, pe un munte neprihănit de modernitate. Acolo să am o mică livadă de pomi fructiferi, un mic lac cu pești și câteva animăluțe. Acel loc de poveste să fie sursa mea de inspirație zilnică, iar timpul să îl petrec așternând sute, mii de pagini cu povestiri mai mult sau mai puțin adevărate, mai mult sau mai puțin inventate, dar care să fie povestiri de succes, care să facă înconjurul lumii. Aceasta este dorința mea cea mai ascunsă.