Izvorul tămăduirii

Sărbătoarea din Vinerea Săptămânii luminate are în centrul ei apa sau mai precis două izvoare. De aici vine şi numele - Izvorul tămăduirii.

Primul izvor este unul fizic, localizat în timp şi spaţiu, dar cu care oamenii au luat contact în mod miraculos. În secolul al V-lea, împăratul bizantin Leon I a întâlnit într-o pădure de lângă Constantinopol un orb rătăcit , care i-a cerut apă de băut.

Împăratul neavând cu el apă a plecat în căutarea unui izvor, iar în căutarea lui i s-a întâmplat un lucru minunat. Maica Domnului i s-a arătat şi i-a indicat locul unde va găsi un izvor cu apă bună de băut. I-a dat orbului să bea şi minune: orbul a început să vadă.

Împăratul Leon a poruncit ca pe locul izvorului tămăduirii să se construiască o mănăstire închinată Maicii Domnului. Mănăstirea există şi astăzi la Istanbul, vechiul Constantinopol, şi păstrează la subsolul bisericii izvorul cu apă vindecătoare. În incinta mănăstirii sunt înmormântaţi ultimii patriarhi ecumenici Atenagoras şi Dimitrios trecut la Domnul în anul 1991.

Celălalt izvor de care este legată sărbătoarea Izvorul Tămăduirii este unul spiritual – e izvorul mântuirii, al tămăduirii esenţiale.

Desigur că el este Iisus Hristos, Dumnezeu făcut om pentru a-i mântui pe oameni. Intrarea lui Dumnezeu în lume s-a făcut, însă, printr-un personaj, pe care umanitatea, l-a oferit ca răspuns de acceptare a dorinţei lui Dumnezeu de a mântui lumea.

Acest personaj este Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, numită în literatura liturgică „izvorul mântuirii”.

Ea este sursa plină de dragoste şi ascultare din care Fiul lui Dumnezeu a luat în sine umanitatea noastră pentru a o uni cu dumnezeirea şi pentru a o sfinţi.
Maica Domnului este astfel un izvor de viaţă pentru noi toţi pentru că l-a născut pe Iisus Hristos – calea adevărul şi viaţa, dar este un izvor de viaţă şi pentru Dumnezeu, pentru că El intră în viaţa noastră a oamenilor doar după ce Fecioara Maria consimte prin cuvintele spuse în momentul Buneivestiri: „fie mie după cuvântul Tău.” Ea dă viaţă umană lui Dumnezeu.

De aceea rugăciunile sărbătorii se îndreaptă către Maica Domnului, iar la finalul slujbei se oficiază Sfinţirea mică a apei.

Credincioşii iau aghiasmă, această apă care primeşte în ea puterea lui Dumnezeu, ceva din viaţa şi Sfinţenia lui. Această putere face ca apa sfinţită să rămână nestricată în timp, şi să fie sursă de sfinţire pentru cei care o beau cu credinţă.