Înălţarea Domnului

De Înălţare, Iisus Hristos pleacă dintre oameni pentru a fi mai prezent între ei. Paradoxul acestei părăsiri care devine prezenţă nu poate fi înţeles decât la nivel spiritual.

Iisus Hristos se ridică la cer, dar le spune ucenicilor că va fi mereu cu ei. Creştinii experimentează de atunci această certitudine că, deşi nevăzut, Dumnezeu este prezent în viaţa celui ce-l caută cu credinţă.
Omul îl găseşte pe Iisus Hristos în Tainele Bisericii, îl găseşte în rugăciune şi-i simte prezenţa discretă în mângâierea pe care o primeşte când spune „Doamne ajută!”

De aceea, Înălţarea Domnului este sărbătoarea bucuriei unei regăsiri, şi nu a tristeţii unei despărţiri.

De altfel, în lumea spiritului, marile întâlniri nu sunt la nivelul contactului fizic, vizual. Ele se petrec în acel univers lăuntric, în care omul este ferit de mania de a atinge ceea ce iubeşte.

Sărbătoarea Înălţării acest lucru îl spune: este sus nu cel care are funcţie înaltă, care are putere lumească. Este sus, se înalţă cel care ştie să se coboare în el însuşi. Acolo îl întâlneşte pe Dumnezeu care-i bate la uşă.

Dar această înălţare-coborâre nu poate fi făcută decât urmând dumul lui Hristos – jertfa. Omul are nevoie să sacrifice tot ce-l ţine ţintuit de pământ, tot ce-l înrobeşte.

Înălţarea este o lecţie a libertăţii. De aceea, noi românii îi pomenim de Înălţarea Domnului pe eroi. Ei au probat lecţia personal. Au sacrificat totul pentru libertatea şi demnitatea neamului lor.

Jertfa lor are valoare istorică pentru că a contribuit într-un anumit moment la binele ţării, dar are şi o valoare spirituală, veşnică, aşa cum are orice act nobil, izvorât din iubire.

Înălţarea Domnului este din anul 1923 şi Ziua Naţională de pomenire a eroilor.

Cu o întrerupere în vremea comunismului, sărbătoare eroilor a fost reluată după 1989.

A fost aleasă Înălţarea Domnului, pentru legătura care există între jertfa lui Iisus Hristos, şi jertfa eroilor pentru neam, o jertfă care a făcut posibilă înălţarea şi eliberarea de rău.