Spanacul - viaţa în stare pură

Spanac vine în româneşte din grecescul spanaki (σπανάκι), dar, de loc, este din Persia, unde i se spunea cea cu spini - isbinâkh (iar în spaniolă: espinaca, de la espina, spin) fiindcă, la începuturi, spanacul avea spini şi pentru că, în Europa, a pătruns prin Spania, mai precis prin Andaluzia, adus de arabi, puţin înainte de anul 1000.


Frunzele-i verzi, înmuiate în culoarea vieţii, sunt delicioase: salată sau piure (făcut la aburi) cu cimbru, ienibahar şi usuroi sau cu pătrunjel, mărar şi lămâie.


Fac unică faimoasa plăcintă mediteraneeană cu spanac. Sau pot deveni o ciulama atotdesfătătoare.

De ce mâncăm spanac ? Pentru că împiedică degenerarea celulelor … mai ales a celulei nervoase … pentru că e foarte bogat în luteină, materia ochiului… pentru că are mult fier şi … pentru că face o sfântă curăţenie în nava minunat alcătuită care suntem.

Un dar ceresc este salata de spanac cu leurdă, untişor, ceapă şi usturoi verde, pătrunjel, mărar şi zeamă de lămâie... alături de piure de arpacaş, în loc de pâine, şi de seminţe de susan proaspăt zdrobite în piuliţă.

Spanacul are două mari secrete: luteina se absoarbe bine dacă-l mâncăm cu ulei, de preferat de măsline … iar fierul-i e prelucrat cum trebuie dacă-l mâncăm împreună cu ceva bogat în vitamina C, cum ar fi sucul de lămâie sau de mandarină, roşia sau ardeiul …

Atenţie: cei ce au pietre la rinichi, artrită, gută sau reumaticii se pot bucura de spanac doar în cantităţi mici şi foarte mici.