Roiniţa

Se numeşte aşa pentru că o folosesc crescătorii de albine atunci când vor să prindă un roi.

Se mai numeşte: melisă de la grecescul melissa, albină, fiindcă albinele sunt îndrăgostite nebuneşte de florile-i albe sau liliachii. Le atrage fără putinţă de împotrivire nectarul-i, care curge ca o lacrimă mare.

Alte nume: busuiocul-stupului, iarba-albinelor sau iarba-roilor.

Era unul din ingredientele principale ale parfumurilor faraonilor, dar şi unul din cele ale elixirurilor greceşti.

Terapeuţii greci ştiau că melisa poate dărui viaţă lungă şi vigoare tinerească. Herbologii din zilele noastre i-au adeverit puterea extraordinară de a păstra tinere celulele trupului şi de a împiedica formarea radicalilor liberi – adică a moleculelor din sânge care ne îmbătrânesc ţesuturile.

În 1611 un medic necunoscut le-a încredinţat călugarilor carmeliţi dintr-o mănăstire din Paris formula unui elixir ce avea să se cheme “Apa de roiniţă" (Eau de Mélisse des Carmes), elixir care, de atunci, le-a adus prosperitate şi faimă.

Reţeta este cât se poate de simplă: se lasă la macerat, timp de patru zile, în alcool sau în vin alb, roiniţă proaspătă (sau uscată), cam trei sferturi, împreună cu: zeamă de lămâie, scorţişoară, cuişoare, nucşoară, boabe de coriandru şi rădăcină de angelică, toate un sfert din amestec.

Licoarea lor mai alungă şi astăzi oboseala minţii, lehamitea, letargia, melancolia, spaimele, zbuciumul lăuntric şi … face să renască în suflet şi în trup pofta de viaţă.

Oare ceaiul sau supa de roiniţă nu fac acelaşi lucru ? Cu siguranţă da.

Restul … mâine.