Voluntari şi prizonieri români din Marele Război

Din 500 de mii de combatanţi români aflaţi în tabăra Puterilor Centrale, aproape 170 de mii au căzut prizonieri.

Este o formulă eufemistică, întrucât, românii ardeleni, bucovineni şi bănăţeni au urmărit înadins să ajungă prizonieri pentru a nu fi obligaţi să lupte în slujba unui stat străin de neamul şi obiceiurile sale.

Desigur că mulţi dintre aceştia au crezut în necesitatea lor funcţională de militari pentru o întrebuinţare rapidă şi plină de succes în cadrul Armatei Române.

România, însă s-a declarat neutră la începutul primului război mondial, după cum a făcut-o şi pentru următorul.

Pentru o perioadă relativ scurtă de timp.

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 4 noiembrie 2013:

În aceste condiţii, era dificil de explicat celor care aproape se predaseră forţelor militare ale Antantei, de ce guvernul de la Bucureşti nu priveşte cu mai multă atenţie şi simpatie gestul lor.

Spre deosebire de vederile guvernului român limitate drastic de poziţia de neangajare militară a ţării, opinia publică din România s-a arătat mult mai entuziasmată şi mai concentrată pe problema prizonierilor români proveniţi din Transilvania şi Bucovina.

Cu toate acestea, încă, din primele luni ale conflictului, prizonierii români, în special ofiţeri, au cheltuit multă energie pentru a convinge autorităţile ruse – în această ţară se găseau 120 de mii de prizonieri români – să îi echipeze şi trimită ca voluntari pentru frontul românesc.

Năzuinţele prizonierilor români s-au năruit repede, însă consecvenţa cu care au înaintat memorii şi cereri pentru participarea la război este mai mult decât salutară.
Memorialistica postbelică o reconfirmă fără dubii.

Transferul prizonierilor de război români din Transilvania şi Bucovina , înrolaţi în armata austro-ungară şi deţinuţi în Rusia a reuşit în mică măsură.

Obstacolul cel mai important se regăsea în tipul de relaţii între guvernele român şi rus, cât şi în comanda militară a celor doi aliaţi.

Apoi şi interesele erau divergente.

România nu a făcut un secret din dorinţa de a-şi împlini un ideal naţional suprapus pe un obiectiv politic, unirea cu Ţara a provinciilor locuite de conaţionali, pe când Rusia ar fi fost foarte încurcată de noua conjunctură geo-strategică a unui aliat ce urma să-şi crească puterea prin dublarea teritoriului şi a populaţiei.

Panslavismul exercitat de Rusia ca o protectoare a ţărilor ortodoxe din peninsula Balcanică până la strâmtorile Mării Negre a funcţionat ca politică de stat pe timpul dinastiei Romanovilor.

În consecinţă, prizonierul ardelean sau bucovinean în Rusia se găsea fără prea multe posibilităţi de a fi recunoscut ca un prieten şi nu ca un adversar.

Şi orientarea pro-germană a ofiţerilor ruşi, cât şi a administraţiei civile a constituit o piedică în acordarea unui tratament bun românilor.

Aceştia din urmă au fost solicitaţi în beneficiul marilor latifundiari ruşi să presteze muncă fizică industrială, agricolă, forestieră sau în mine , în locul ţăranilor ruşi mobilizaţi pe frontul de Răsărit.

Hrana precară, condiţiile de deţinere, lipsa medicamentelor primare şi flagelul tifosului exantematic, alături de clima deosebit de aspră au făcut ca sute de români să-şi piardă viaţa în prizonierat.

Prizonierii de război, în general pe fronturile primului război mondial nu s-au bucurat de obligaţiile ce reveneau statului captor prin Convenţia de la Haga din anul 1907.
Primul război mondial a fost într-o mică măsură cavaleresc şi mai mult un masacru, ca dealtfel orice conflagraţie mondială.

Spre sfârşitul anului 1917, autorităţile româneşti au devenit mult mai active în privinţa situaţiei prizonierilor ardeleni şi bucovineni din Rusia, dar şi din Italia – 30 de mii de oameni şi Franţa – în jur de o mie – şi au organizat un Corp al voluntarilor români format din trei regimente la Hârlău, în interiorul ţării.

O mică parte dintre aceştia a fost introdusă pe front, la Mărăşeşti. Întârzierea integrării prizonierilor români în armata naţională a fost cauzată şi de condiţiile obiective de pe front, a încheierii păcii separate de la Buftea între România şi Puterile Centrale, practic ţara fiind scoasă din conflict.

O a doua remobilizare a foştilor prizonieri după semnarea Armistiţiului între părţile beligerante – 11 noiembrie 1918 – n- a avut succesul scontat.

În aceeaşi termeni s-a adjudecat şi situaţia priozonierilor din Italia şi Franţa, doar puţini dintre aceştia au luptat efectiv în componenţa noilor armate adoptive. Şi din America, unii români, de data aceasta , voluntari s-au înrolat în forţele militare ale Statelor Unite când au debarcat în Europa.

Mulţi prizonieri transilvăneni şi bucovineni au luptat alături de voluntarii cehi şi slovaci, dar şi poloni, în Rusia - după lovitura de stat bolşevică - de partea adversarilor comuniştilor, conduşi de amiralul Kolceak, până în părţile răsăritene ale Siberiei, chiar până la Vladivostok, de unde supravieţuitorii s-au îmbarcat pentru repatriere.

În această parte de Rusie, au rămas multe morminte ale voluntarilor români, foşti prizonieri de război.

Contribuţii editoriale : d-na Bianca Mărmureanu, cercetător, Arhivele Naţionale cu un decupaj din presa vremii despre situaţia voluntarilor români. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Începând cu această ediţie, emisiunea Istorica se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare pe Internet la adresa : www.romania-actualitati.ro