„ Securitatea, o monografie reală”. Partea a II-a

O instituţie a statului totalitar al cărui nume a fost cel mai des invocat. De la înfiinţare şi până la dizolvarea sa în structurile Ministerului Apărării Naţionale, în decembrie 1989.

O instituţie ce a fost condamnată in corpore şi care a suscitat dezbateri aprinse, vii, în ultimul sfert de veac.

Indiferent de regim politic şi social, statul supravieţuieşte şi pe baza acestor instituţii de forţă sau represive. Fie că acestea se găsesc în America, ţările scandinave, Germania , Rusia sau România. Ele încorporează şi trăsăturile tipului de democraţie al statului respectiv, cât şi mijloacele de control.

Instituţia care apăra regimul totalitar a avut două funcţii ce se între-pătrundeau. Funcţia de colectare şi redistribuire a informaţiilor clasificate sau secrete şi funcţia represivă ce asigura continuitatea regimului atât în interior, cât şi contracararea acţiunilor din afară întreprinse de adversari.

În primii 12 ani de funcţionare ai Securităţii caracterul represiv al instituţiei a predominat şi a fost pus în acord cu linia politică a partidului unic.

În acest răstimp, Securitatea a trecut de la sintagma „a Poporului” - destul de improprie, fiindcă nu reprezenta o majoritate a poporului – la „ a Statului”, mai aproape de realitate şi conformă cu ordinele pe care le primea.

Până în anul 1952 la ruptura produsă la nivelul conducerii PMR, între comuniştii naţionali şi cei moscoviţi, Securitatea a încercat să acţioneze şi deseori i-a reuşit peste capul liderilor de partid.

Odată cu instalarea lui Alexandru Drăghici în funcţia de ministru de Interne, după episodica metamorfozare în ministerul Securităţii Statului, legalitatea de tip socialist a fost cerută insistent ca mijloc de control şi direcţionare a acţiunilor instituţiei.

Aceasta însemna că nu s-a renunţat dintr-o dată la metodele dure din anchetă, gen, bătăi, torturare uneori, pedepse peste rând, arestări abuzive ca şi reţineri la fel de abuzive, fără prezentarea acuzaţiilor ori prezenţa avocaţilor apărării, complicitatea Securitate – Justiţia militară, aşa după cum toate acestea deveniseră aproape o lingua franca până la ministeriatul lui Drăghici.

Securitatea dominată de consilieri sovietici şi şefi alogeni a înfăptuit în închisori procesul de reeducare, de a obţine din deţinuţi – oameni anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi – omul nou, complet supus noului regim, în stare inertă pentru un eventual protest fie acesta şi politic. O reeducare în două reprize, cu particularităţi diferite.

După anul 1960, temuta instituţie se îndreaptă încet către scopul său real, de a culege şi distribui informaţia secretă liderilor de stat, care mai înainte de aceasta erau şi lideri ai partidului unic.

Accelerarea desprinderii de sovietici după 1958, dar mai ales după 1964 s-a concretizat şi prin eliberarea tuturor deţinuţilor politici şi trecerea de la un regim de teroare la unul de destindere şi prevedere în ceea ce priveşte mijloacele şi acţiunile Securităţii Statului.

Şi personalul se schimbă. Apar oameni educaţi, cu şcoală, fie din circuitul de învăţământ propriu, fie din spaţiul civil, fără constrângere, însă stimulaţi de noua perspectivă de a lucra în interesul ţării lor şi recompensaţi pe măsură.

Ulterior, liderul partidului unic deschizând planurile economice de acumulare şi dezvoltare ale ţării a repartizat Securităţii şi paza banilor investiţi. Fonduri de la buget şi împrumuturi masive de pe piaţa occidentală. După o deschidere politică a urmat o deschidere economică.

Tot Securitatea a fost cea însărcinată să aducă în ţară prin mijloacele specifice - a se citi, spionaj – soluţiile tehnice la multe şi serioase probleme iscate de înteţirea politicilor Războiului Rece.

Ca stat, în plan internaţional, România s-a distanţat nepermis de mult în accepţiunea celorlalţi parteneri din pactul de la Varşovia de principiile solidarităţii sovietice, mutarea afacerilor României către Occident fără avizul Moscovei au născut serioase îndoieli asupra gradului de loialitate al acesteia, unul dintre rezultate fiind că spionajul „frăţesc” a devenit activ şi intens, iar Securitatea a fost obligată să riposteze prin crearea unei unităţi de contra-spionaj ce se ocupa în totalitate de URSS şi aliaţii săi.

Nicolae Ceauşescu cerea Securităţii linişte în ţară şi contribuţii în bani şi inventică din afară. În acelaşi timp se cerea aproape obsesiv păstrarea secretului de stat şi a celui de serviciu pe fondul înmulţirii contactelor economice dintre firmele româneşti şi cele străine din Vestul Europei.

De cele mai multe ori aici, nu mai era vorba de ideologie sau politică, ci de afaceri, din care se urmărea ca statul român să iasă în câştig.

Unul dintre succesele răsunătoare în epocă ale Securităţii a fost fabricarea pe baza documentaţiei şi a materiei prime, a diamantelor sintetice, producţia realizată în ţară şi exportată situând România pe al patrulea loc mondial.

Între 1970 şi 1980 conform invitaţilor ediţiei, se poate concluziona că a fost perioada de glorie a instituţiei prin contribuţia adusă la devoltarea economică a ţării.

Desigur că au mai fost şi scandaluri sau dezertări – defecţiuni cum sunt numite în limbajul serviciilor secrete – că nu totul a funcţionat ca la carte sau că scăzuse vigilenţa asupra devierilor de la linie a unor cetăţeni sau protestul politic ar fi fost admis. Securitatea a rămas până la final sub controlul partidului unic şi a acţionat în funcţie de ordinele liderilor săi într-o conjunctură politică dată.

AUDIO : emisiunea „Istorica”, ediţia din 8 mai 2017

Regia de montaj : Eugenia Ivanov

Regia de emisie : Dana Burcea şi Raluca Goga

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST (colţul din dreapta).

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro