“Gheorghiu Dej, deţinuţii politici şi americanii”

Cine s-a gândit oare - înainte de intrarea în război - că România va avea o uriaşă populaţie penitenciară la finalul celei de-a doua conflagraţii mondiale ? Pe motive politice. Că va ajunge în tabăra unuia dintre învingători şi obligată să-şi schimbe radical tot sistemul în care funcţionase până atunci ?

Cum nici din cei închişi, fie din vremea guvernării Antonescu sau a celei comuniste, au fost puţini cei care s-au gândit că vor fi eliberaţi din temniţe şi colonii de muncă.

Foto: bilet de graţiere, 1964.

După Geneva ‘55 şi decizia celor două supraputeri - SUA şi URSS - de a adopta principiul co-existenţei paşnice, condiţiile politice şi sociale s-au schimbat simţitor, atât pentru cei din Vest, cât şi pentru cei din Est, însă nu deasupra logicii Războiului Rece. Înfruntarea continua în plan ideologic, propagandistic şi în confruntări locale sprijinite de cele două tabere, evitând a se ajunge la un nou conflict mondial.

Foto Dinu Lazăr: un deţinut politic eliberat, la malul mării.(1964)

Economic, Occidentul nu a stat pe loc, cum nici în Blocul de Est nu s-a stagnat. Reconstrucţia ţărilor europene s-a făcut principii diferite şi cu rezultate diferite. România s-a angrenat şi ea în această miscare de reconstrucţie, anii ‘60 ai secolului trecut găsind-o într-o acţiune de căpătare a unei distanţări faţă de “marele frate de la Răsărit”.

Foto : placă memorială pentru deţinuţii politici de la închisoarea Piteşti

România dorea să-şi impună propria sa viziune în materie de reconstrucţie a unui stat socialist, de cele mai multe ori în contradicţie cu planurile Moscovei. Fără prezenţă militară sovietică în interior, fără consilieri şi întreprinderi mixte sovietice, cu un grad de libertate mult mai mare în politica externă.

Pentru planurile regimului Gheorghiu Dej această nouă orientare avea nevoie de ajutor. Tehnologic şi financiar. Din moment ce Estul nu i-l acorda, toate privirile s-au îndreptat către Vest. Treptat contactele politice şi diplomatice cu Occidentul s-au înteţit. Pentru a primi bani şi tehnologie, Bucureştiului i s-a cerut printre altele să elibereze deţinuţii politici din închisori şi colonii de muncă.

Foto: interior al închisorii Râmnicu Sărat

Gheorghiu Dej şi apropiaţii săi s-au gândit la dimensiunea acestei concesii nu înainte de a fi convinşi că o reeducare a deţinuţilor i-ar fi plasat pe aceştia într-o postură necombatantă odată cu eliberarea.

Un proces care a fost considerat un succes de către autorităţi, iar, deţinuţii au susţinut că nici pe departe nu s-a materializat în felul dorit de iniţiatori. Reeducarea non-violentă - faţă de prima reeducare, cea de la Piteşti, Gherla, Aiud şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, un sofisticat joc al cruzimii omeneşti încheiată cu pierderi de vieţi omeneşti şi schilodirea deţinuţilor - a constat între anii 1962-1964 într-un exerciţiu de intoxicare propagandistică privind realizările şi succesele noului regim politic din România. Unii s-au alăturat acestui demers, au semnat hârtii prin care recunoşteau superioritatea partidului-stat, alţii au refuzat.

Foto: vedere exterioară a penitenciarului Aiud

Americanii blocaseră în băncile lor bunuri şi valori de 50 de milioane de dolari ce aparţineau României. O situaţie ce data de la 6 martie 1945. Cincizeci de milioane de dolari cu valoarea de atunci ar face astăzi câteva miliarde bune de dolari. O piesă importantă pentru guvernul de la Bucureşti într-o mare lipsă de devize.

Statele Unite au folosit acest mijloc în favoarea lor, dar s-a dovedit că a fost şi în favoarea celor din închisori. N-au lipsit controversele în cadrul Biroului Politic pentru cine era pregătită graţierea: pentru toţi deţinuţii politici sau numai pentru o parte din aceştia. Punctul de vedere al lui Gheorghiu Dej urmat de Ion Gheorghe Maurer - prim ministru, Emil Bodnăraş, Alexandru Bârlădeanu şi alţii a fost mai stăruitor să accepte cererea americană pentru o eliberare a tuturor deţinuţilor şi nu condiţionată în funcţie de gravitatea faptelor îmbrăţişată de ministrul de interne (1952-1968), Alexandru Drăghici.

Foto: Teohari Georgescu şi gen. Alexandru Drăghici, foşti miniştri de interne din timpul "obsedantului deceniu"

În perioada 1962-1964 au fost emise mai multe decrete de graţiere, ultimul fiind datat 24 iulie 1964 prin care se punea capăt detenţiei politice după “obsedantul deceniu”. În august 1964 a fost eliberat şi ultimul deţinut politic.

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 20 iulie 2015:

Viaţa acestora de după eliberarea din închisoare nu a fost defel uşoară. Cei care fuseseră obligaţi să-şi întrerupă studiile au primit permisiunea ca în următorii doi ani să le continuue, însă antecendentele lor politice au contat pentru regim în toată perioada până la căderea acestuia în anul 1989. Credem că mărturiile prezente şi în această ediţie vor putea să vă ajute să vă faceţi o opinie asupra destinului unui fost deţinut politic în România, după anul 1964.

Foto: prof. Radu Ciuceanu la 20 de ani (foto la arestare în 1948) şi la 85 de ani la Academia Română.

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST (colţul din dreapta).

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : http://www.romania-actualitati.ro/Categorii/istorica-55