Frontul invizibil românesc 1914-1919. Partea I

Invitaţi:dr. Alin Spânu, istoric; dr.Tiberiu Tănase, istoric

Articol de George Popescu, 29 Martie 2016, 00:18

Efortul de război al României în perioada 1914-1919 ar fi fost incomplet fără contribuţia însemnată a celor care lucrau în secret, fără prea multă publicitate şi în orice caz pentru o cauză naţională.

Chiar dacă nu se poate vorbi de un serviciu secret naţional pe deplin integrat aşa cum ne apare în zilele noastre, cei care au lucrat pentru ţara lor şi pentru obiectivele de pe agenda naţională au avut pe lângă insuccese şi multe izbânzi.

Fiecare ţară are serviciul său de informaţi constituit pe baza statutului şi a puterii sale de adaptare şi reformare.

De la primele încercări în domeniu de pe vremea domnitorului A.I. Cuza şi până în preajma primului război mondial, evoluţia spre un serviciu de informaţii naţional a fost cale lungă, deseori întortocheată, fie că unii lideri politici au admis existenţa şi necesitatea acestuia, fie că l-au gândit şi pentru alte scopuri, mai apropiate intereselor lor. Totuşi prin stăruinţa unora, România a beneficiat poate cam târziu de rezultatele muncii acestui serviciu de informaţii.

Preponderent militar, după anul 1908 i s-a adăugat şi o structură civilă reprezentată de Poliţia de Siguranţă. Un serviciu bazat pe o kege care stipula limitele şi obiectivele.

Perioada de neutralitate a fost pentru serviciile de informaţii româneşti o piatră de încercare, o perioadă de maturizare, în care reuşitele alternau cu eşecurile. Invitaţii ediţiei au subliniat aceasta în câteva rânduri.

Cea mai importantă operaţiune a fost subtilizarea valizei diplomatice a ambasadorului Austro-Ungariei la Bucureşti prin care a fost spart cifrul corespondenţei ministeriale. Un succes din care „s-au hrănit” şi viitorii noştri aliaţi din tabăra antantistă.

O altă operaţiune, de mai mari dimensiuni a fost întreprinsă în spiritul războiului, cu caracter defensiv: distrugerea propriei reţele de exploatare a petrolului din Valea Prahovei. O operaţiune condusă de un englez cu sprijin militar autohton. Scoatarea din funcţiune a instalaţiilor de extragere şi rafinare a petrolului a amânat cu câteva luni bune folosirea lor de către inamic după opcuparea unei mari părţi a teritoriului naţional.

Efortul de pe frontul invizibil al primului război mondial din perspectiva românească nu s-a oprit aici. Au fost urmărite şi verificate persoanele străine care ofereau indicii că lucrau împotriva intereselor naţionale, fie că au fost cetăţeni ai statelor riverane, fie că au venit din ţări neutre.

Dosarul Günther a fost receptat ca un succes datorită împrejurărilor pentru contra-spionajul românesc aflat la primele acţiuni, însă a fost valorificat mai târziu după război pentru alte scopuri ce ţineau de rivalităţi politice şi de propagandă.

Şi totuşi importanţa informaţiei strategice nu a fost receptată corect de întregul corp ofiţeresc sau de comandamentul armatei române. Excepţia a fost înregistrată cu prilejul lansării atacului peste Carpaţi şi intrarea noastră în război, la 15 august 1916. Chiar dacă presa vehicula cu iminenţa intrării în război, nu s-a cunoscut data precisă şi direcţiile atacului.

Pe front am beneficiat de informaţii valoroase, însă care n-au putut evita prăbuşirea fontului de sud la Turtucaia şi nici pierderea Capitalei în decembrie 1916. Un reviriment a fost înregistrat odată cu întărirea colaborării pe linie de informaţii cu aliaţi, în special cu francezii prin Misiunea Militară condusă de generalul Berthelot. Din păcate cu aliatul rus această legătură a avut mai multe sincope şi foarte puţine colaborări reuşite.

Avansul iniţial al trupelor române peste Carpaţi, eliberarea oraşelor Braşov şi Sibiu, cât şi pregătirea ofensivei din vara anului 1917 pe frontul din Moldova au fost principalele succese ale tinerelor structuri de informaţii româneşti din perioada primului conflict mondial.

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 28 martie 2016: