Cultul personalităţii lui I.V. Stalin în România

Cultul personalităţii este un instrument propagandistic sau un ansamblu de măsuri ale unui aparat de propagandă ce a ilustrat diverse perioade ale timpului. Nu ar fi ceva nou nici pentru Egiptul antic sau pentru Persia şi nici pentru imperiul lui Alexandru Macedon, însă precizia şi detaliul ce-l însoţesc în secolul al XX-lea desăvârşeşte un tip de protecţie acordat autocratului.

Sunt suficiente dovezi că lauda şi supra-îngroşarea calităţilor unui lider al partidului unic fie al uneia sau alteia dintre extremele câmpului politic au legături cu psihologia individului, a personajului politic, cu psihologia politică întrebuinţată la nivelul cel mai înalt al deciziei. De asemenea poate fi încadrată şi ca un efect al dizarmoniei psihice.

Iosif Vissarionovici Stalin a întruchipat pentru românii trăitori ai obsedantului deceniu cumulul celor mai aspre şi incurabile defecte, însă e de remarcat precizia cu care acţiona maşinăria propagandistică a Blocului de Est aflat în confruntarea cu Occidentul, în reprezentările Războiului Rece.

Noua putere comunistă de la Bucureşti a primit necondiţionat această provocare ce curând s-a transformat într-un mod de existenţă, în condiţiile date de Conferinţa de pace de la Paris şi înţelegerile dintre Marile Puteri, impuse ţării noastre.

Mai puţin ca o scuză, comuniştii români, cel puţin în primul deceniu de după război au întreţinut cu suportul sovieticilor legitimitatea ca partid unic şi lupta pentru câştigarea obedienţei maselor.

Oamenii de rând mai cunoscuseră tentative ale proslăvirii persoanei Conducătorului şi în timpul regimului de autoritate regală al lui Carol al II-lea, al generalullui, viitorului mareşal Ion Antonescu, dar nici Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceauşescu nu au fost excepţii, fiecăruia dintre cei patru fiindu-le necesare nuanţările.

Cei mai mulţi oameni au privit cultul persoanei lui Stalin ca pe ceva dat, fiind mai puţin exteriorizaţi şi mai mult preocupaţi de propria existenţă, propria supravieţuire. Aceasta nu-i culpabilizează în mod unitar şi general. Voinţa liderilor a avut mai întotdeauna câştig de cauză în astfel de dispute.

Regimul Gheorghiu Dej a avut două momente de puseu ale personalităţii liderului său. În anii 1951 şi 1961, când părea că întreaga naţiune îl sărbătoreşte pe liderul român, primul pentru a marca diferenţele dintre Dej şi grupul moscovit, încă se dădeau lupte grele pentru supremaţia în partid, celălalt pentru a arăta celor mai mulţi, aflaţi în afara perimetrului carceral că noua orientare politică , respectiv distanţarea graduală faţă de sovietici şi practicile lor de conducere în spaţiul Europei de Est este reală şi în beneficiul tuturor.

5 septembrie 1951 : Hotărârea Consiliului de Miniştri în 13 puncte prevedea cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a lui Gheorghiu Dej o agendă pentru sărbătorit: adunări solemne la toate nivelurile, angajamente şi promisiuni luate de cetăţeni, publicarea de cărţi omagiale, culegeri de texte şi studii, biografii oficiale, reprezentări în arta timpului, realist-socialistă.

De asemenea se acordau ordine şi medalii, numele conducătorului apărea în administraţia teritoriului – regiunea Stalin, cu oraşul omonim, Braşov – I.V.Stalin, Poiana Braşov devenea Poiana Stalin, fabrici şi artere de circulaţie primeau numele liderului, fie de la Moscova, fie de la Bucureşti.

Lista era completată de organizarea unor spectacole grandioase. În anul 1961 la o altă aniversare, exponenţii partidului unic în materie de propagandă se lăudau cu obţinerea voluntară a 2. 319 993 de semnături din partea tinerilor români ca omagiu adus liderului de partid şi de stat.

Este adevărat că Gheorghiu Dej a încercat anul următor – 1952 - după neutralizarea grupului moscovit (A. Pauker, V. Luca, T. Georgescu) să minimalizeze expunerea sa prin cultul propriei persoane, grandoarea sărbătoririi şi menţionărilor sale şi ale celorlalţi lideri ai PMR fiind permise la vârste rotunde (50, 60,70 şi 80 de ani).

O altă cauză a diminuării cultului persoanei lui Gheorghiu Dej a constituit-o prezentarea Raportului secret al lui N.S.Hruşciov la cel de-al XX-lea Congres al PCUS şi presupusa reformare comandată a statelor din Europa Răsăriteană.

Cât despre cultul lui I.V. Stalin acesta s-a prăbuşit literalmente la moartea sa. Anul 1956 a pus capăt multor credinţe şi mituri ale comuniştlor din Blocul de Est în corelaţie cu izbucnirea revoltelor din Polonia şi Ungaria.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 4 martie 2013:

Contribuţii editoriale : dl. prof. univ. dr. Stelian Tănase – Universitatea Bucureşti despre istoricul statuii lui I.V. Stalin din Bucureşti. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Consultant ştiinţific: dr. Olga Sandu

Ne puteţi scrie la istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare şi de la adresa de Internet : www.romania-actualitati.ro