Anii de cumpănă ai educației publice românești 1948-1968-1978

Realităţile sociale şi politice relevate de cercetarea istorică contrazic deseori discursul public militant, electoral şi anticomunist frecvente de treizeci de ani încoace.

Cel puţin, atunci când ne referim la situaţia stării sociale şi a nivelului cultural al maselor, după război noul regim s-a confruntat cu o realitate care nu lăsa loc nici unui dubiu.

Aproape jumătate din poulaţia ţării era neştiutoare de carte, frecvenţa acestora în mediul rural fiind copleşitoare.

Sub aspect economic, nu mulţi erau cei care-şi permiteau o viaţă decentă în condiţiile date din epocă. Ţăranii se clasau pe ultimul loc în ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii unui trai mulţumitor.

Ca în orice parcurs istoric, fiecare regim a produs ajustări sau reforme ori schimbări bune, după cum a produs şi stricăciuni.

Un proces evolutiv comun tuturor seminţiilor de oriunde.

Sistemul de educaţie românesc înainte de război a produs deseori excelenţe, dar în general, absolvenţii au avut un nivel bun şi constant de pregătire ceea ce îi făcea eligibili în aproape toate situaţiile ce reclamau astfel de cerinţe.

În ceea ce priveşte accesibilitatea, sistemul de educaţie interbelic păstra multe discriminări: era gratuit până în clasa a IV-a. Diferenţele dintre oraş şi sat erau destul de vizibile.

Învăţământul public din perioada interbelică nu a prevăzut o operaţiune masivă de alfabetizare a maselor şi nici o calificare superioară pentru muncitorii industriali în relaţie directă cu stadiul de dezvoltare al României de-atunci.

Comuniştii instalaţi la putere cu ajutorul ocupantului străin au considerat că este de datoria lor să încheie un pariu prin care să înlăture aceste stări negative.

Primul pas prin legea învăţământului din 1948 a fost unul greşit. A importat tot ce ţinea de modelul sovietic. De la formă până la organizare şi conţinut.

A eliminat fără prea multă judecată cadrele didactice, elevii şi studenţii care nu împărtăşeau convingerile lor. Un stimulent considerabil şi agresiv a venit din partea exercitării luptei de clasă.

În decurs de 20 de ani, învăţământul din România a ajuns să fie străin românilor şi în egală măsură, să-i înstrăineze.

Noua lege din 1968 a restabilit în bună măsură canonul tradiţional autohton şi racordarea la lumea europeană cu rezerva că ideologia era menţinută, iar critica nu putea depăşi un nivel acceptat.

Chiar şi în aceste condiţii, învăţământul obligatoriu este prelungit de la opt la zece ani. Frecvenţa creşte odată cu construirea de noi imobile şi dependinţe şcolare.

Învăţământul de cultură generală este liberalizat, celui industrial dându-i-se suficientă întindere. Studiul obligatoriu al limbii ruse este abolit, pătrunzând studiul limbilor din sfera de circulaţie occidentală.

Ştiinţele umaniste capătă o tot mai mare importanţă în speranţa că viitoarea generaţie va servi cu mai multă dăruire obiectivele de politică economică şi socială ale partidului unic.

Şcoala generală, liceul şi şcoala post-liceeală generau competenţe pentru varii domenii viitorilor adulţi pentru a înfrunta viaţa, pe când nivelul universitar era menit să se dedice cercetării şi formării elitelor.

Ceea ce n-au prevăzut planificatorii centralismului democratic ai partidului unic (o serie tautologică, după cum observaţi) a fost direcţia şi planurile de acumulare şi dezvoltare neîntâlnite până atunci.

Printr-un salt înainte inspirat din realitatea chineză, liderul partidului a cerut în afară de supraturarea motoarelor de dezvoltare şi o forţă de muncă capabilă să reziste unui astfel de efort prelungit.

Noua politică sau orientare în termenii epocii a produs şi cea de-a treia reformă în învăţământul public.

Încă din 1977 sensul s-a schimbat spre producerea de mase mari de muncitori şi ingineri în dauna învăţământului umanist.

Au dispărut studiul psihologiei, sociologiei, a fost restrâns studiul artelor frumoase, ştiinţelor sociale, filologiei, istoriei, biologiei, a fost micşorat numărul şcolilor pedagogice şi sanitare, au dispărut treptat institutele cu frecvenţa de trei ani şi şcolile post-liceeale.

„Politehnizarea” învăţământului românesc semăna pe alocuri cu metoda de cuantificare din anii ‘50 când era limitat accesul urmaşilor cu dosar personal-problemă.

Receptarea publică a schimbărilor după 1977 a fost dureroasă atât pentru elevi şi studenţi, cât şi pentru părinţi. Meditarea în exces a elevilor şi utilizarea formelor de corupţie a căpătat valenţele colacului salvator pentru mulţi dintre cei care frecventau şcoala în anii ‘80.

Cei 40 de ani de învîţământ românesc au produs într-o bună măsură absolvenţi care au reuşit să supravieţuiască singuri pe piaţa muncii, unii dintre ei fiind atât de bine calificaţi încât au luat fie în epocă calea străinătăţii, fie după 1989, însă constanţa pregătirii a scăzut mult faţă de exigenţele cerute în anii ‘70.

Contribuţii editoriale : dl. prof. Gheorghe Lăzărescu – Colegiul Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti despre valorile învăţământului românesc în calitate de elev şi profesor. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Carmen Idriceanu

Regia de emisie: Ileana Băjenaru şi Victor Mihăescu

AUDIO: "Istorica", ediţia din 18 februarie 2019 (integral: 33' 11'')

Emisiunea „ Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.