Vatră - Țest - Cuptor

Cum s-a născut cuptorul? Cei vechi l-au construit imitând pântecul unei femei însărcinate.

Știau că într-un asemenea loc … se coace… un copil.
Era simplu, așa cum Soarele, o ipostază a Cerului, Marele Zeu, face să se coacă roadele Gliei în marele ei pântec, tot așa focul coborât din cer, focul ceresc, dublul Soarelui Cer, poate face să se coacă pâinea și carnea tot într-un pântec, cuptorul.

Ei credeau că, așa cum nu poate exista o zi fără soare pe cer, pentru că ar dispărea lumea, tot așa o casă nu poate rămâne fără foc în vatră, pentru că viața ar dispărea din ea.
Mai credeau că focul solar/ceresc se unește în vatră cu Glia (Marea Zeiță sau Marea Mamă) care va naște hrana bună de mâncat, adică coaptă, și dătătoare de viață.

În românește avem trei cuvinte vechi care numesc locul unde se făcea și se mai face foc în casă și în curte: vatră, țest și cuptor.


I.VATRA – DE LA ZEUL FOCULUI LA ZEIȚA OCROTITOARE A CASEI

Vatră provine din rădăcina indo-europeană āter/ātr- care însmna foc…

… de unde, în vechiul Iran, numele zeului focului, Atar…
… de unde, în avestică, limba Avestei, ātarš, foc…
… și, de unde, în limba traco-geților, vatră.

Pe vatră îl găsim în română și în dialectele ei sud-dunărene (de ex. în aromână: vatră) …
… în albaneză: vatër/votër, cu pl. vatra/votra, sau vatrë/votrë…
… dar și în limbile slavilor care l-au împrumutat de la români, în sârbă, cehă, slovacă și poloneză: vatra.

Cu toate că ātarš,foc, este masculin și Atar este zeul focului, în română și în albaneză vatră și vatrë este un feminin.
Un feminin, deși zeii indo-europeni cunoscuți ai focului sunt, toți, bărbați: Agni în India, Agnis la hitiți și Prometeu (Pre-văzătorul) al grecilor.

Probabil pentru că traco-geții n-au alungat-o pe Marea Zeiță a lumii neolitice, ci au transformat-o în ocrotitoarea casei/căminului.

La fel s-au născut și Hestia a grecilor și Vesta a romanilor, zeița fecioară ocrotitoare a vetrei/căminului, a familiei, dar și a belșugului casei.
De ce zeiță fecioară ? Probabil pentru că această divinitate protectoare a casei a luat figura parthenică/ castă a preotesei Marii Zeițe.

Hestia și Vesta provin din rădăcina indo-europeană *ves/ues – : a înnopta, a-și petrece noaptea, de unde, a locui, a sta undeva, a-și construi un cămin.
* Vestis nu însemna altceva decât ședere/așezare, locuire (de unde ἄστυ (astü), oraș/ cetate, în elină), iar Hestia (ἑστία) însemna în elină vatră/cămin, altar și casă.
Cât despre Vesta, trebuie că era numele Marii Zeițe în ipostaza ei de ocrotitoare a unei așezări și a locuitorilor ei și în ipostaza de protectoare a unui trib, neam, popor.

Iat-o pe Hestia:

Zeus, cu svastici pe tunică, ținând fulgerul în mâna stângă și cupa în dreapta, Ganymede, paharnicul zeilor și Hestia petrecând în Olimp alături de Afrodita, Atena, Hermes și Hebe, zeița adolescenței (care nu apar în fotografie). Vas attic (kylix) cu figuri roșii, din perioada arhaică; Museo Nazionale Tarquiniese, Tarquinia, Italia

Detaliu

Demeter și Hestia (cu capul acoperit); vas attic (kylix) cu figuri roșii: primirea lui Herakles în Olimp, aprox. 500 î. Hr., Antikenmuseen, Berlin, Germania

Și iat-o pe Vesta:

Hestia Giustiniani, o marmură celebră, copie romană după un bronz grecesc din 470-460 î. Hr.; Villa Albani, Museo Torlonia, Roma, Italia

Un loc mai mult decât interesant, în care apar Vesta, hierogamia foc-Marea Zeiță și vatra sacră, este cel din Fastele lui Ovidiu (cartea a VI-a):

Vesta și Glia-s la fel: în ele-i focul cel veșnic,
iar glia și vatra înseamnă amândouă totuna: sălașul Zeiței.

Uesta eadem est et terra: subest uigil ignis utrique:
significant sedem terra focusque suam.
***
Și să nu crezi că Vesta-i altceva decât flacăra vie.
Nec tu aliud Uestam quam uiuam intellege flammam;
***
Înainte obiceiul era să se stea, pe lavițe lungi, lângă vatră:
cei vechi credeau că zeii vin să se așeze la masă cu ei.

Ante focos olim scamnis considere longis
mos erat, et mensae credere adesse deos.

Nu întâmplător Ovidiu vorbește despre Vesta și despre Glie (terra) ca și cum ar fi aceeași Zeiță, spunând limpede că ea locuiește… în pământ și în vatră (focus în latină)…
… și nu întâmplător ne spune că flacăra este Zeița însăși, cu alte cuvinte, că flacăra, ipostaza feminină a focului, este hierofania Zeiței, a Vestei, cum ar zice Mircea Eliade….

Și, nu în ultimul rând, Ovidiu ne spune indirect că vatra, locul unde se cocea pâinea, se gătea și se mânca, era locul cel mai sacru din casă, de vreme ce, cei vechi, credeau că zeii coboară ca să stea la masă cu ei.
Cât despre ignis vigil, focul cel veșnic aflat în Zeiță, aici textul poate sugera o hierogamie.
Iar vigil, care înseamnă nemuritor/veșnic, dar și veghetor și ocrotitor, pur și simplu este atributul care exprimă cel mai limpede rolul Vestei.

Din nou, nu întâmplător romanii o mai numeau pe Vesta Maxima Dearum, cea mai mare dintre zeițe.

Templul nou al Vestei (cea a mai rămas din el) din Roma, Italia

Templul ei era rotund, o rotondă ce amintea de „coliba de nuiele cu acoperiș de paie” de care vorbește Ovidiu în Faste (Cartea a VI-a) și, desigur, de „glia rotundă ca o minge”… cu care Vesta este… la fel

.
Să mai spunem că în sanctuarul Vestei din For se aflau și Penații poporului roman (protectorii orașului) și focul sacru de care preotesele ei, fecioarele vestale, aveau grijă, cu prețul vieții, să nu se stingă niciodată, aceasta pentru că templul ei era vatra sacră a Romei.

Templul Vestei din Tivoli, Italia

Templul Vestei din Tivoli, Italia

Vestale – fecioarele care slujeau în Templul Vestei și vegeau ca focul de pe altarul zeiței să nu se stingă niciodată.

Un alt loc interesant este la Cicero (De natura Deorum, 2.27.67-68):

Cât despre numele Vestei, el vine de la greci (căci ei o numesc Estia); puterea ei se întinde asupra altarelor și a vetrelor și pentru că ea este păzitoarea lucrurilor celor mai intime, pe ea o chemăm ultima în toate rugăciunile, la toate sacrificiile.
Puterea zeilor Penați nu-i deloc departe de a ei, iar numele lor vine fie de la penus care înseamnă orice fel de bucate cu care se hrănesc oamenii, fie de la penitus, pentru că locul lor este în cel mai ascuns (cel mai „interior”-n.n.) loc al casei (cămara de alimente-n.n.);

Nam Vestae nomen a Graecis (ea est enim quae ab illis Estia dicitur); vis autem eius ad aras et focos pertinet, itaque in ea dea, quod est rerum custos intumarum, omnis et precatio et sacrificatio extrema est. Nec longe absunt ab hac vi di Penates, sive a penu ducto nomine (est enim omne quo vescuntur homines penus) sive ab eo quod penitus insident.

Un cubiculum (dormitor) decorat cu o frescă de o mare intimitate: cei doi soți într-o scenă de tandrețe; Domus del Larario (sec I. d.C.), Assisi, Italia
Puterea Vestei se întindea și asupra dormitorului matrimonial, ca una care, înaintea Iunonei/Herei ocrotea iubirea soților și veghea ca ei să-și fie credincioși unul altuia și căminului/familiei lor.

La noi vatra era, de asemenea, cel mai sfânt loc al casei, locul de unde venea lumina, căldura și viața de fapt, pentru că focul înseamnă viață.

Aici se așezau colindătorii la Crăciun și la Anul Nou (sărbătorile solstițiului de iarnă)…
… aici era, la începuturi, altarul familiei, al moșilor și strămoșilor…
… aici se cina cu strămoșii la toate marile sărbători…
… aici tămăduitoarele descântau și-și făceau leacurile sau elixirurile…
… și tot la vatră sau pe vatră se făceau toate cele cuvenite la naștere, la nuntă și la moarte (de vreme ce Zeița vetrei era una și aceeași cu Zeița Nașterii-Morții și Renașterii).

Pe de altă parte în vatra satului se ținea sfatul bătrânilor și hora de duminică.

Horă în vatra satului, Rusu Bârgăului

Trebuie că și la noi, înainte de venirea lui Iisus Hristos, exista, lângă vatră, un lararium (altarul larilor, micii zei ocrotitori ai familiei și ai casei) cum aveau romanii.

Lararium, Pompei: focul în vatra înconjurată/păzită de șerpii casei



Vatră restaurată din Casa Vetii, Pompei, Italia.
Era așezată în atrium, un cuvânt care poate proveni din rădăcina *ater-, foc, prin intermediul lui ater, negru (de la pereții înnegriți de fum ?)

Pentru iubitorii de etimologii: Româna este singura limbă romanică în care există cuvântul vatră. Cum i se spune vetrei în celelalte limbi neolatine ? focolare în italiană (din lat. târzie: focularis sau foculare); foyer în franceză: (din focarium/ focarius, al vetrei; v. și focarius, bucătar); lareira (din lararium) sau fogão de sala (din focarium) în portugheză; llar de foc sau llar (din lar, laris, larul) în catalană; hogar (din lat. târzie:focaris) în spaniolă; lareira sau lar sau lume (= foc, din latină: lumen, luminis, lumină) în gallego și caminettu în siciliană. De adăugat că și în italiană există un caminetto (un diminutiv din lat. caminus, cuptor, vatră sau foc, împrumutat din greacă: κάμινος, cuptor, care, la rându-i vine din rădăcina indo-europeană *keu/ku - a aprinde, a arde)… …cum și în franceză și în engleză există cheminée, șemineu sau horn și, respectiv, chimney, cuptor, șemineu, horn. În română avem cămin și cameniță/căminiță (sobă; pe cămin l-am luat din slavă, kamina, iar pe cameniță din maghiară (kementze sau kamenitze, cuptor). Să mai spunem că focus (de unde foc în română, un cuvânt moștenit) însemna în latină: vatră, cămin, casă, familie, cuptor, mașină de încălzit mâncarea și abia în latina târzie, foc… … că matematicianul și astronomul german Johannes Kepler i-a dat lui focus sensul matematic de „punct de convergență”, sens cu care Hobbes l-a introdus în engleză în anul 1650… … și că, în 1796, focus însemna deja în engleză „centrul unei activități”… … de unde, atât de popularul englezism intrat în ultimii 20 de ani în română focus, concentrare pe… și, de unde… a (se) focusa, a se concentra pe…, din to focus ! Să mai adăugăm doar că minunata focaccia, lipie în română, a italienilor vine din focacius („copt în cenușă”), derivat, desigur, din focus, vatră. Cât despre siliște: vatra satului, casă (părintească), loc de baștină, l-am împrumutat din slavă: seliște: selo în slavonă înseamnă sat, de unde selo, sat, în rusă și bulgară; forma seliște/ săliște/siliște … arătând locul... … iar selo se trage din rădăcina indo-europeană *sel-, așezare și locuință, din care provin prin germană, și sală și salon.

Iată câteva modele de vetre, străvechi, vechi și mai noi:

Sanctuarul neolitic de la Parța, jud. Timiș, România: perechea divină a fertilității


Detaliu, vatra sanctuarului


Vatră preistorică din Sa Carcaredda, Museo Archeologico di Nuor, Sardinia




Vatră preistorică din S'Arku 'e, Villagrande Strisaili, Sardinia


O vatră preistorică, veche de 300.000 de ani, în care s-au descoperit, în straturi de cenușă, multe oase de animale carbonizate; peștera Qesem, lângă Tel Aviv, Israel




Vatră dintr-o casă românească tradițională


Vatră dintr-o casă italienească tradițională



Miracolul vetrei (arhiva fotografică a lui Sartori Giacomo, 1918)

II.ȚESTUL ȘI CUPTORUL – PÂNTECUL RODITOR AL ZEIȚEI

1. Țestul – cuptorul cel mic
Numele țestului (testum în latină) vine din carapacea de broască țestoasă, pe care o imită (testa):

Mai precis, țest vine din testu, indeclinabil, sau din testum: un vas de pământ sau un capac în formă de carapace de țestoasă…
… iar țeastă vine din testa (vas de pământ ars; carapacea broaștei țestoase, cochilie, dar și țeastă în latina târzie, care în franceză a ajuns tête și în italiană testa, cap/țeastă).
Cât despre testa, el vine din tersta, pământ ars.

Și totuși, țestul nu imită decât pântecul roditor al Gliei și al femeii…
… și nu întâmplător, la noi, îl făceau doar femeile, în timp ce rosteau meniri de bine și chemau rodnicia asupra casei, asupra lor și asupra familiei.

Țestul este un mic cuptor de lut uscat la soare pe care fetele îl primeau ca zestre.
Tot ele îl și făceau și exista o singură zi într-un an în care-l puteau lucra: la Ropotinul țestelor (Ropotină/Ropotini), o sărbătoare a femeilor, ținută a treia marți după Paște.

Numele sărbătorii pare a fi legat de rabota (работа, robie, muncă forțată, de la rabu în slava veche, de unde rob în română), dacă ne gândim că făcutul țestelor era o clacă…
… și nu de … ropotitul ploii torențiale.

Dar, dincolo de acest nume, sărbătoarea este mult mai veche. Era, probabil una din sărbătorile Anului Nou de primăvară/echinocțiului de primăvară, când se reînnoia totul în casă și în gospodărie.
Forma țestului care sugerează pântecul femeii însărcinate ne arată că ziua anume rânduită pentru facerea lui era una din zilele în care lucra magia fecundității, aducătoare de belșug/bogăție/spor.

Pentru iubitorii de etimologii: cuvântul test, intrat în engleză în sec. XIV, din franceză, numea un mic vas folosit pentru verificarea metalelor prețioase. De aici și sensul modern de examen, sens atestat în engleză în 1590. În test (probabil, la început o oală de pământ, testum-ul romanilor) se topeau metalele prețiose ca să li se vadă/verifica/stabili calitatea.

Țest grecesc provenind dintr-un site neolitic descoperit în anul 1941 de un arheolog german lângă Velestino, Tessalia.

2. Cuptorul – țestul cel mare

În latina târzie, de unde l-am moștenit exista un *coctorium… care a devenit în română… cuptor.
Din familia lui de cuvinte, aceea a gătitului/a coacerii le avem pe: a coace (din coquo = a găti la foc, a coace, a fierbe, a frige, a arde, a topi, a usca)…
… pe copt, din coctum… și pe coptură (din coctura, fierbere; tocană; coacerea fructelor).

Pentru iubitorii de etimologii: Coquo provine din rădăcina indo-europeană *pekw- = a găti, din care au ajuns până la noi: to cook și kitchen, cuisine (fr. bucătărie) sau cocina (spaniolă, bucătărie), dar și cuhnie (prin kuhnja din ucraineană). Totuși, de unde vin bucătar și bucătărie în română ? Din *buccata, îmbucătură, în latina târzie. Surorile românei numesc cuptorul după latinescul furnus (cuptor, derivat din formus, cald): forno, italiană; four, franceză; horno, spaniolă; forn, catalană… … și nu numai ele, ci și greaca: φούρνος/furnos,de la același furnus. Să mai spunem că furnus/fornus s-a născut din rădăcina indo-europeană *gwher- care a dat în greacă θερμός/thermos (cald, de unde prefixul termo-) și în engleză warm, cald… … și că exista în latină și o zeiță a cuptoarelor, Fornax (de la fornax-acis, un feminin (!) care înseamnă cuptor sau furnal pentru metale) celebrată la Fornacalia, pe la mijlocul lui februarie, luna celor plecați din lumea celor vii… … când se mânca far, grâul vechi, italic, prăjit în cuptor, probabil în onoarea moșilor și strămoșilor, a celor aflați deja în sânul Gliei.

O zeiță a cuptoarelor, Fornax, ne arată că și cuptorul metalurgului este tot o imagine a pântecului Zeiței…
… și că metalurgul însuși este inițiatul ei, un mag, alchimistul de mai târziu, care lucrează cu cele cinci elemente: foc, aer, apă, pământ și aer care-l ascultă și-l ajută să prefacă metalul în vase, unelte sau arme.

Am ales câteva fragmente din studiul SECRETELE METALURGIEI, din Cosmologie și alchimie babiloniană a lui Mircea Eliade, care s-a ocupat de această temă.

„Originea meteorică a metalelor le acordă, firesc, nenumărate virtuţi magice.

Metalele, fie că veneau de-a dreptul din Cer (prin meteori), fie că erau descoperite în sînul Pămîntului - erau îmbibate cu forţe magice.

De aceea, nu oricine putea lucra cu ele.

Ritualele metalurgice… aveau o funcţie magică bine precizată. De altfel, nu numai în culturile mesopotamiene se întîlnesc asemenea credinţe în legătură cu metalurgia.
În China şi India, cazanele de topit minereul şi „iniţiaţii" cunoscători ai ritualelor, păstrau în jurul lor o zonă sacră, alimentată şi păzită de forţe magice.

Un text al lui Senancherib … lasă să se înţeleagă că din cele mai vechi timpuri exista o castă specială – ghicitori, vrăjitori, sacerdoţi - care se ocupa cu lucrările metalurgice, şi care păstrau un „secret" ce nu se transmitea decît oral, „secret" îmbibat de magie.
Acelaşi lucru şi în Egipt, unde „operaţiunile metalurgice şi tehnice erau în strînsă legătură cu practicile sacerdotale" ; (…)

Relaţiile dintre „topitorie" şi „vrăjitorie" s-au păstrat pînă în ziua de astăzi în anumite culturi populare asiatice.
Cei care lucrează cu metalele sînt în atingere cu forţe misterioase şi primejdioase.
Magia metalului este tot atît de eficientă,fie că e de origine meteorică, fie că e scos din pămînt.
In cel dintîi caz, metalul e încărcat cu toată virtutea Cerului din al cărui firmament s-a rupt.
În al doilea caz, minereul e smuls înainte de vreme din matricea Mamei Pămînt şi această operaţie, aproape ginecologică, este extrem de periculoasă prin forţele magice pe care le descarcă.(…)

În America de Nord Vest, bunăoară, fierarii sînt apreciaţi ; tradiţia meşteşugului lor e secretă, şi se transmite numai membrilor familiei.
In Africa dimpotrivă, fierarii sînt cînd respectaţi, cînd dispreţuiţi ; în amîndouă cazurile, însă, sunt consideraţi ca un grup de oameni misterioşi, aproape confundaţi cu vrăjitorii. (…)

Mina a fost considerată întotdeauna … o matrice vie, în care minereurile se zămislesc şi cresc întocmai ca într-un pîntec. (…)
De aceea, credinţele în legătură cu metalurgia şi „secretul" cazanelor de topit, pe care le întîlnim, alterate, în tradiţiile chineze, indiene şi mesopotamiene - ne întîmpină şi în tradiţiile elenice.

Legendele despre primele cunoştinţe metalurgice considerate la început tehnici sacre, au ajuns în Elada prin Asia Mică, mai precis prin Phrigia, şi insulele răsăritene.
Dactylii, Cabirii, Corybanţii, Cureţii, Telchinii etc. - toţi aceştia au fost la obîrşie duhuri metalurgice.
Cabirii, ca şi Dactylii, sînt numiţi „meşteri ai cazanelor" , „puternici prin foc" , şi cultul lor - rituri în care prezenţa metalelor e semnificativă - s-a răspîndit cu timpul în întreaga lume mediteraneana, ajungînd pînă în Egipt.
Dactylii, care au dus în Creta şi Troada cele dintîi „secrete ale metalurgiei", erau preoţii zeiţei Cybela.

Această zeiţă, considerată mai tîrziu divinitate a munţilor, a fost la început zeiţa minelor şi a metalelor, avîndu-şi sălaşul înlăuntrul munţilor.

Şi nu este lipsit de semnificaţie faptul că tocmai una din zeiţele-Mame, în jurul căreia s-au creat mai tîrziu (cînd a devenit divinitate a Munţilor) „misterele" morţii şi învierii lui Attis - tocmai această zeiţă Cybela „inspiră" şi „revelează" oamenilor misterele metalurgiei.

Cybela a fost şi ea - alături de alte mari zeiţe, Ishtar, Isis, Ashtarteea, Demeter - o „inspiratoare" şi o călăuzitoare a omului pe drumul nemuririi.

Moartea şi învierea lui Attis, a cărui mister l-a împlinit întîi Cybela, a „inspirat" pe oameni; ritualul împlinit de Cybela le-a slujit drept model pentru tehnica propriei lor învieri .
De aceea într-un depozit neolitic pe care profesorul Mosso l-a dezgropat la Paestos, s-au găsit alături de imaginile de lut ale zeiţei Mame şi scoice petunculus, o mare bucată de fier magnetic, mineral care pare a nu se găsi în Creta.

Sir Arthur Evans, din a cărui monumentală lucrare împrumutăm informaţia de faţă, reproduce (p. 47, fig. 1 2, 6 a şi fig. 1 3, 3) imaginea Marei Zeiţe neolitice, şi după felul rudimentar cum e lucrată înţelegem că ne aflăm în faţa unor credinţe extrem de vechi”.

***

Cuptorul, de la imaginea pântecului până la imaginea casei:

Cuptor preistoric, satul neolitic Draganest Olt, România


Cuptor dacic, peștera Polovragi, jud. Gorj, România



Cuptor ţărănesc din expoziția „De la grâu la pâine”, Curtişoara, Muzeului Judeţean Gorj, România


Cuptor țărănesc în Arges, România, 1860, gravură după un desen de A. Lancelot



Femei construind un cuptor, sec. V î. Hr., Beoția, Grecia



Cuptor tradițional grecesc/armânesc (de fapt, cuptorul neolitic), Agrabelo, Grecia; un cuptor pe care îl construiesc femeile (aici în ultima etapă de construcție)


Cuptor tradițional proaspăt terminat, Agrabelo, Grecia



Cuptor tradițional din Paraguay


Cuptorul brutăriei lui Modestus și pietrele de moară, Pompei

Vatra, țestul, cuptorul sunt locuri care au adăpostit... uniunea sacră a focului ceresc/solar cu Glia, un foc dătător de lumină și căldură, în jurul căruia s-a construit casa, spațiul, prin excelență, al locuirii.



LUCRĂRI CONSULTATE
Mircea Eliade Cosmologie și alchimie babiloniană, Ed. Moldova, Iași 1991
Vladimir Orel, Albanian Etymological Dictionary Brill, Leiden, Boston, Koln 1998
Max Vasmer (Макс Фасмер), Dictionnaire étymologique de la langue russe ( Этимологический словарь русского языка), 1986
Gergely Dankovszky, Magyaricae linguae lexicon critico-etymologicum
Web-siteul: Old photographs from Romania
Web-siteul: Revista Știință și Tehnică, 28.01.2014, autor Adrian Nicolae,
Web-siteul: Il Popolo Shardana - La cultura, la civiltà, le conquiste
Web-siteul: Editura Infarom www.infarom.ro
www.etymonline.com