Suflet - Spirit - Duh

Etimologia arată că toate trei sunt, la origine, sinonime şi că provin din rădăcini indo-europene care înseamnă „a sufla şi a respira”.

Nu întâmplător, tradiţiile religioase sau spirituale ne învaţă că, atunci când a făcut omul, Creatorul a suflat asupra lui o suflare divină şi l-a… însufleţit, adică i-a dăruit suflet.

Și, nu întâmplător doctrinele secrete, aşa cum spune Socrate, transmit că sufletul este partea divină din om, partea sa nemuritoare, care-i supravieţuieşte după moarte, într-o stare de beatitudine şi atotcunoaştere.

***

Limba română este singura în care există dubletul spirit-duh, primul, din latină, cel de-al doilea, din slavă, sinonime aproape perfecte.

Astfel că noi putem spune că sufletul, spiritul şi duhul omului sunt treimea lui lăuntrică, după chipul Sfintei Treimi: sufletul îi corespunde lui Dumnezeu Tatăl, dătătorul de viaţă, spiritul îi corespunde Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cel Care ne transmite cunoaşterea dumnezeiască, şi duhul îi corespunde Sfântului Duh, cel care… ne înduhovniceşte, adică ne îndumnezeieşte.

La origine, suflet, spirit şi duh provin din rădăcini care, toate, înseamnă… a sufla, a umfla; a respira şi a insufla/a inspira.

Ideea e limpede: toate au ajuns să însemne suflul divin. Viaţa şi mintea lui Dumnezeu coborâte în om.

Sufletul - suflarea lui Dumnezeu

Suflet este un unicat printre limbile moştenitoare ale latinei. Există numai în română şi vine din *sufflitus, apărut în latina populară/târzie, foarte probabil, creştină.

Faptul că sufflitus s-a format din verbul sufflo, sufflare: „a sufla în, asupra, peste” este, poate, un indiciu că e vorba de un cuvânt creat de creştini cu sensul de suflu divin, „suflare a lui Dumnezeu”.

Sufflare este, de altfel, rudă cu afflo, afflare (forma lui mai veche era ad-flare), „a sufla asupra, a insufla, a inspira”, care l-a dat în româneşte pe a afla.

A afla este un cuvânt interesant care te face să te gândeşti la o cunoaştere tainică, la lucruri pe care le descoperi în taină, pe care ţi le şopteşte, ţi le… suflă cineva la ureche, pe care le poartă vântul sau pe care ţi le inspiră sau comunică Dumnezeu, pe căile Lui deseori… ascunse.

Ambele sunt formate pe verbul flo, flare, „a sufla, a creşte şi a umfla”, desprins din rădăcina i.e.*bhel-/bhle- = a creşte, a se umfla.

În română, din suflet au apărut verbele a (se) însufleţi (a învia, a da şi a prinde viaţă) şi a răsufla (răs + sufla, unde răs– este sufixul slav al repetiţiei). Cât despre „a insufla”, el este împrumutat din franceză, insuffler.

În celelalte limbi romanice cuvântul care înseamnă „suflet” nu provine din *sufflitus, ca în română, ci din anima, care în latină însemna: aer, suflu, răsuflare, respiraţie, suflet, viaţă şi care a dat, în italiană, anima, în spaniolă, anima şi alma, în portugheză, alma şi în franceză, âme.

În schimb, în română, anima (care în latină însemna exact ce înseamnă la noi suflet) a dat … inimă.

Cât despre urmaşii lui sufflare în limbile romanice, niciunul nu are vreo legătură cu „sufletul”, ci numai cu „acţiunea de a sufla”. Astfel, în spaniolă există soplar, a sufla, soplo, suflu, soplido, suflare şi soplón/soplona, turnător, denunţător; în franceză există soufller, a sufla, şi soufle, suflu; în italiană există soffiare, a sufla şi soffiamento, acţiunea de a sufla.

În română, suflet are două sinonime, unul intrat în limbă din latină, spirit (spiritus) şi celălalt, intrat din slavă, duh (duhu). Ambele sunt sinonime aproape perfecte, dat fiind că pot fi folosite unul în locul celuilalt.

Spiritul - principiul existenţei

Spiritus (din radicalul i.e. *peis-/speis- = a sufla) avea, în latină, următoarele sensuri: suflu, suflare, aer, vânt, emanaţie, respiraţie, miros; suflu vital, viaţă; spirit, suflet, inspiraţie, inimă, pasiuni, emoţii, sentimente, nobleţe, sentimente înalte, măreţia sufletului, curaj, mândrie…

… dar, mai ales, sensul de… spirit divin (la Titus Livius întâlnim formula: „spiritu divino tactu”, adică atins de Duhul Sfânt, cum am spune azi).

Verbul din care s-a născut, spiro, spirare, însemna: a sufla, a respira, a fi însufleţit, viu, a trăi.

Şi el şi compuşii lui pe care îi avem în română: a respira, a inspira, a expira, a aspira, a conspira (împrumutaţi), a suspina şi, poate, a spera (moşteniţi) au apărut în sfera respiraţiei, a aerului, de fapt, a principiului vieţii …

… ca şi grecescul pneuma (πνεύμα) creat din verbul pneo (gr.πνέω), a respira, a sufla, a adia (rad. i.e. *pneu-, cu aceleaşi sensuri) … sau ca slavul duh…

… ceea ce arată că spiritul reprezintă principiul însuşi al existenţei.

Notă: verbul „a conspira” merită o explicaţie: la început însemna „a respira împreună, a tinde spre acelaşi scop, a avea aceleaşi năzuinţe” şi a ajuns să însemne „a complota, urzi un complot”.

Duh şi văzduh

Duhu este un cuvânt moştenit de slava veche din radicalul *dheu-, unul dintre cele mai interesante şi mai productive pe care le-a avut misterioasa şi străvechea limbă a indo-europenilor.

Acest radical, foarte bogat în semnificaţii, s-a dezvoltat, de fapt, din imaginea simplă şi sugestivă a vârtejului de vânt care urcă până în tării, vârtej ce va deveni apoi coloana de fum, ridicată din jertfa de carne sau de tămâie, bine mirositoare, sau din rugul funerar.

Tot din imaginea vârtejului s-a desprins şi cea a spectrului - un fum, un abur, ce, părăsind trupul după moarte, urcă purtat, parcă de o adiere de vânt, spre lumea de dincolo.

Şi, nu mai puţin, imaginea spiritului, văzut ca un abur fin in-suflat în om de divinitate - partea sa cea mai subtilă, prin care participă la/se împărtăşeşte din esenţa divină. Ceea ce numim: partea spirituală, gânditoare, cunoscătoare şi clarvăzătoare care are acces la mintea şi la puterea divinităţii.

Sensurile rădăcinii *dheu- sugerează că spiritul/duhul ar fi ceva asemănător aerului, fumului, aburului sau particulelor subtile, ca o pulbere foarte fină, ce se mişcă în cele două direcţii ale axei lumii: în sus, spre cer, ca o urcare/înălţare, când e vorba despre fumul jertfelor, despre spectrul care se ridică din trup, sau, mai, ales, despre gândul pe care îl înalţă rugătorul spre divinitate…

şi, în jos, în omul imaginat ca un vas ce primeşte în el însufleţitorul şi dătătorul de viaţă suflu al Creatorului său.

Ele se pot grupa pe mai multe idei/viziuni:

- cea a vântului şi a turbionului de aer: a sufla, a bate vântul, a fi luat de vânt, a împrăştia, a risipi, a (se) învârti, a (se) roti, a zbura şi vârtej, furtună şi vijelie

- cea a pulberii fine şi a vaporilor: a stropi, a pulveriza, a se evapora şi praf, pulbere, vapori, aburi;

- şi, în sfârşit, cea a fumului

Din aceeaşi rădăcină, în latină, s-a format familia de cuvinte a furiei - furo, furere: a (se) întuneca, a se înnegura, şi furia, de unde furie, în româneşte. Nimic altceva decât „duhul mâniei”.

Sau familia fumului:fumo,fumare, a scoate fum, a fumega şi fumus, de unde, în româneşte, fum.

În greacă, „rădăcina duhului”, *dheu-, a dat cele mai interesante noţiuni: thyo (θύω), a jertfi, thysia (θυσία) şi thyma (θύμα), jertfă sau ardere, thymiao (θυμιάω), a tămâia şi thymiama (θυμίαμα),tămâie, theos (θεός), zeul, divinitatea căreia i se ard/aduc jertfele, thanatos (θάνατος), moartea, văzută, poate, ca o descompunere, o împrăştiere a „pulberii” trupului şi o exhalare a sufletului, thnitos (θνητός), muritorul şi …

… poate cel mai celebru dintre toate, thymos (θυμός), duhul sau totalitatea trăirilor interioare, a emoţiilor şi a pornirilor, bune sau rele: sufletul, pathos-ul, curajul, teama, mânia, deseori iraţională, şi chiar însăşi partea iraţională a omului, impetuozitatea, înflăcărarea, elanul vital, bucuria descătuşată şi dorinţa aprinsă şi, nu în ultimul rând, tot ce se leagă de gândire şi de inimă.

Acest thymos, care însemna la Homer deopotrivă sufletul/viaţa care se ridică ca un abur şi iese din oasele celui mort, nebunia războinică şi pornirile iraţionale sau chiar gândirea însăşi, este echivalentul duhului din slavă.

Duhu însemna în slava comună: suflu, respiraţie, miros, exhalaţie, parfum, vapori, spirit, suflet; dar, talent, geniu, har; esenţă, umoare, gust, umor, caracter; spirite, parfumuri, miruri. Verbul lui este duhati: a respira, a răsufla, a emana un miros.

Din familia slavă a duhului avem în română: dihanie, adică vietate sau creatură, deşi, în slavă, însemna mai ales: suflare, răsuflare, respiraţie, suflu sau suspin.

Îl mai avem pe a duhni, care în slavă însemna: a respira, a sufla, a mirosi a …

… dar avem şi termenii teologici duhovnic („duhovnicu”, traducerea lui pnevmaticos/ πνευματικος din gr., părinte spiritual, duhovnic) şi duhovnicesc, adică al duhului, care e ceva mai mult decât… spiritual, fiindcă şi duh în română, pentru creştinii ortodocşi, este ceva mai mult decât spirit.

Îi mai avem şi pe:

-a se odihni/hodini, din slavul otdîhati, cu prefixul otu/oto al desprinderii/detaşării/ opririi dintr-o activitate şi …

-văzduh (din slavul vozduhu:aer, eter, atmosferă, vânt, unde prefixul „voz” îi corespunde prefixului latinesc „re” intensiv).

Spuneam că duh în română este ceva mai mult decât spirit. De ce, dacă ne gândim că sunt sinonime aproape perfecte ?

Pentru că duhul şi, mai ales, Duhul Sfânt, s-au impus în română prin slava veche bisericească, adică slavona, care a fost, aproape un mileniu, la noi, limba liturghiei şi a Bibliei.

Şi, ca limbă a Bibliei, slavona cunoaşte toate semnificaţiile pe care duh le are în Vechiul şi în Noul Testament, semnificaţii cu care acest arhicuvânt a intrat în română.

***

E posibil ca în limba de substrat, a strămoşilor noştri, să fi existat un echivalent al lui *sufflitus din latină, devenit suflet, lucru care ar explica de ce româna este singura limbă romanică care l-a păstrat.

Şi, de asemenea, este posibil, aşa cum ne învaţă tradiţiile religioase şi spirituale, ca rugăciunea şi meditaţia, însoţite de un anume ritm al respiraţiei, cum este, de pildă, Rugăciunea Inimii, să ne conducă, cel mai repede, spre Dumnezeu. Pentru că, rugăciunea, astfel, se contopeşte cu însăşi suflarea de viaţă pe care El ne-a dat-o.