Siria contrastelor

Siria este un miracol de rezistenţă, în condiţiile în care este şi a fost marcată de conflicte interne şi de grave probleme economice la care se adaugă o lipsă acută de resurse naturale.

În pofida tuturor problemelor sale Siria a jucat şi joacă un rol esenţial în regiune prin influenţa şi implicarea sa în Libanul vecin, prin vechea şi durabila prietenie în aparenţă surprinzătoare cu Iranul şi prin rolul esenţial în procesul de pace în Orientul Mijlociu, în condiţiile în care o pace a Siriei cu Israelul ar reprezenta cheia pentru stabilitatea regională, mai ales acum că viitorul politicii externe egiptene faţă de Israel este nesigur.

Mozaicuri siriene

90% din populaţia Siriei este de etnie arabă, 9% - kurzi iar restul armeni, circazieni şi turkomani.

Deşi în aperenţă componenţa etnică predominant arabă pare să dea imaginea unui bloc de stabilitate etnică, problema este că cele 90 de procente arabe sunt marcate de diviziuni sectare care ocupă primul loc în identitatea oamenilor, mai degrabă decât faptul că sunt arabi şi sirieni.

74 la sută dintre sirieni sunt suniţi, iar între aceştia se numără şi kurzii, care însă se definesc etnic deci doar religia în comun nu îi apropie de majoritate.--fb1
Alte 16 procente sunt reprezentate de diverse forme de islam şiit ca alawiţii care adună cam 11-12% din populaţia Siriei (alawita este şi familia Assad ), ismaeliţii şi şiiţii duodecimani.

O categorie specială sunt druzii – o sectă musulmană dificil de catalogat - în literatura de specialitate uneori este considerată mai apropiată de sunism alteori de şiism, dar atât musulmanii suniţi cât şi cei şiiţi îi consideră pe druzi eretici care nu au nicio legătură cu islamul.

Antipatiile şi confictele inter-sectare au fost una dintre sursele permanente de tensiune în Siria şi nu este exclus, dacă protestele de acum iau proporţii, să deraieze de la cererile de reformă şi să arunce Siria într-un conflict intern sângeros, mai ales că istoria a dat fiecărui grup în parte poliţe de plătit.

Aproximativ 10 la sută dintre sirieni sunt creştini.

Deraa – model sirian de combinaţii complicate

Proteste în oraşul sirian Derra. Foto: Reuters.

Chiar zona în care au izbucnit protestele cu epicentrul în oraşul Derra este o sursă de complicaţii din cauza amalgamului local.

Pe de o parte sunt prezenţi druzii care, încurajaţi de Franţa în anii 1920, au avut parte de o largă autonomie locală.

Druzii sirieni ca şi cei libanezi au o istorie de opoziţie la partidul Baath sirian şi în general la familia Assad, deşi din punct de vedere politic druzii au în comun cu partidul Baath socialismul (druzii din Liban de exemplu, au un partid de orientare socialistă, care a fost unul dintre cei mai puternici jucători în războiul civil).

Tot în zona Deraa există o prezenţă solidă a Frăţiei Musulmane siriene aflată în semiclandestinitate.

În plus, Deraa este la doi paşi de graniţa cu Iordania, unde este activă organizaţia considerată teroristă Frontul Iordanian de Actiune Islamica care este într-o relaţie foarte bună de colaborare cu Frăţia Musulmană siriană.

Aşa că, epicentrul protestelor actuale în Siria este în fapt o machetă în mic a complicaţiilor care definesc întreaga ţară.

Răni istorice

Hafez al Assad (stânga), tatăl actualului preşedinte Bashar al-Assad. Foto: Reuters.

Ce putea ţine la un loc un asemenea amalgam sectar?

Ca în multe cazuri în Orientul Mijlociu, răspunsul a fost combinaţia între armată, secularism forţat şi un lider cu mână de fier (Hafez al Assad, tatăl actualului preşedinte) deloc favorabil drepturilor omului văzute ca surse de instabilitate şi recrudescenţă islamistă.

Majoritatea sirienilor consideră că graniţele Siriei nu au fost niciodată plasate acolo unde ar fi trebuit să fie, de unde o antipatie profundă pentru puterile coloniale şi Israel.

Sirienii consideră că ţara lor ar trebui să cuprindă pe lângă Siria de astăzi, Libanul, Iordania, Israelul, Cisiordania şi Gaza, ca să formeze Siria istorică numită “Bilad al Sham” în traducere ad literam “Regiunea de Nord”.

În plus, pierderea Înălţimilor Golan în favoarea Israelului după războiul din 1967, a lăsat o rană etern necicatrizată pentru sirieni.

Diferenţa dintre Siria din conştiinţa populaţiei şi realitatea decupată de puterile coloniale, a lăsat un permanent sentiment de nemulţumire politică şi populară care a făcut dificil de conturat o identitate statală.

Este motivul pentru care, islamul a avut, ca şi în alte state din regiune, rolul de a oferi o identitatea altfel greu de definit etnic.

De la independenţa din 1946, cei peste 20 de ani care au urmat, Siria a fost un stat slăbit de oscilarea continuă între varii identităţi parţiale care au făcut-o vulnerabilă la influenţe externe.

În special ceea ce speciliştii numesc “revitalizarea islamică” a avut un ecou puternic în Siria majoritar sunită şi s-a tradus printr-o, iniţial, foarte puternică şi influentă ramură siriană de orientare salafită a Frăţiei Musulmane.

Militanţii islamişti din underground

Hafez al Assad (stânga) la o întâlnire cu Hosni Mubarak. Foto: Reuters.

Fraţii musulmani au fost activi în Siria încă dinainte de independenţă iar în anii 1970 şi începutul anilor 80 au exercitat o ameninţare serioasă pentru regimul baathist.

În cazul actualelor proteste, militanţii islamişti pot ieşi din subteran pentru că, aşa cum s-a întâmplat şi în anii 70, de nemulţumirea socială a profitat Frăţia Musulmană siriană care a hărţuit cu atentate regimul baathist, pe atunci condus de Hafez al Assad.

Centrul revoltei de atunci a fost localitatea Hama, o redută a islamului militant sunit.

Totul s-a încheiat cu un masacru de proporţii în 1982, ordonat de Hafez al Assad.

Animozitatea istorica dintre familia Assad şi Frăţia Musulmană este motivată şi de faptul că prima este musulmană alawită, o sectă şiită, iar Frăţia este sunită salafită.

Interesant este că în Siria ca şi în Egipt, cu puţin timp înainte de declanşarea protestelor, dar şi în timpul lor, au fost eliberaţi numeroşi militanţi islamişti.

Nu este clar cine şi de ce a procedat aşa.

În Egipt, o serie de analişti locali liberali spun că au fost elemente din interiorul regimului care au forţat plecarea lui Hosni Mubarak.

În Siria, după ce recent au fost eliberaţi peste 200 de membri ai Frăţiei Musulmane, autorităţile au refuzat să comenteze ştirea.

De Siria depinde pacea

Militari americani în timpul intervenţiei din Irak. Foto: Reuters.

Destinul Siriei a fost şi este marcat şi de relaţia oscilantă cu SUA, trecând de la declaraţii belicoase, de ambele părţi la colaborare pentru a contracara influenţa Al Qaeda în regiune şi chiar pentru a prinde membri ai mişcării, după atentatele din 11 septembrie din SUA.

Siria pare a fi o ghicitoare greu de înţeles pentru Washington, pentru că de cele mai multe ori, reacţiile Damascului au fost imprevizibile.

De exemplu, în cazul intervenţiei în Irak.

Deşi Siria şi Irakul lui Saddam împărtăşeau aceeaşi formulă politică cu partide de orientare socialistă, la putere, era evident că deşi formaţiunea siriană şi cea irakiană împărţeau acelaşi nume – Baath - antipatia s-a instalat încă de la început într-o luptă pentru hegemonie locală, care a strâns prietenia Sirie cu Iranul, duşmanul de moarte al Irakului lui Saddam.

Aşa că pentru americani a fost greu de înţeles de ce Damascul a fost împotriva intervenţiei în Irak, care, până la urmă a eliminat un competitor problematic – Saddam Hussein.

Dar la Damasc, unul din marile motive de îngrijorare a fost numărul uriaş de refugiaţi irakieni cu care s-a confruntat Siria imediat după izbucnirea conflictului în Irak, refugiaţi care, în ochii autorităţilor siriene, pe lângă dificultăţile economice evidente punea şi problema unor posibile surse suplimentare de instabilitate.

În ce priveşte procesul de pace în Orientul Mijlociu şi în relaţie cu Israelul, Henry Kissinger a pus Siria alături de Egipt ca pilon regional, spunând că arabii nu pot merge la război fără Egipt şi nu pot face pace fără Siria.

Lucru evident în condiţiile în care, de exemplu, în anii 70 şi 80, Hafez al Assad, tatăl actualului preşedinte, în timp ce în plan intern strivea orice urmă de militantism islamic, în exterior susţinea o multitudine de grupări militante islamiste, în special mişcări concurente Organizaţiei Pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat, mişcări care erau clar împotriva dialogului cu Israelul.

Fiul său, Bashar al Assad, a slăbit legăturile cu astfel de mişcări, deşi Damascul este încă locul de adăpost pentru o serie de lideri ai Hamas.

Cartea de joc libaneză

Liderul libanez al Hezbollah, Sayyed Hassan Nasrallah, se adresează simpatizanţilor. Foto: Reuters.

Vorbele lui Henry Kissinger rămân valabile şi pentru rolul Siriei în Libanul vecin, care nu a încetat să fie văzut la Damasc, lucru nerecunoscut oficial, ca parte istorică din Siria.

Damascul s-a implicat activ în războiul civil din Liban, a făcut pe rând alianţe efemere cu toate taberele libaneze, la un moment dat inclusiv cu druzii.

Cea mai durabilă susţinere a oferit-o Hezbollahului libanez, alături de aliatul tradiţional al Siriei – Iranul.

Însă relaţia cu Hezbollahul, descrisă în presa occidentală şi de către oficialii europeni şi americani ca fiind foarte strînsă, nu este în realitate lipsită de tensiuni, în special pentru că în timp Hezbollahul a căpătat o siguranţă şi stabilitate unice în peisajul mişcărilor islamiste, date de susţinerea populaţiei şiite libaneze.

Hezbollahul are în continuare nevoie de bunăvoinţa Siriei, în special pe post de canal deschis pentru arme din Iran, dar mişcarea şiită libaneză a început, încă dinainte de războiul cu Israelul din 2006, să manifeste o independenţă a deciziilor politice care a creat nu de puţine ori fricţiuni între liderul Hassan Nasrallah şi Damasc.

Chiar şi după încheierea războiului civil din Liban, Siria şi-a menţinut prezenţa militară dând impresia că este de neclintit de pe teritoriul libanez.

Retragerea a fost determinată în 2005 sub presiuni internaţionale formidabile mobilizate de asasinarea fostului premier libanez Rafiq Hariri.

ONU a demarat o anchetă care indică serviciile secrete siriene ca organizatoare ale atentatului în care a murit Hariri.

Damascul a negat ferm acuzaţiile.

Ancheta este încă în curs, dar pare să treneze, fiind reamintită ca pârghie în jocul diplomatic în care, pentru SUA şi comunitatea internaţională, Siria oscilează între a fi posibil partener de dialog şi inamic public.