Sat Vechi-Sat Nou, înveșnicite la Muzeul Satului

Când in urmă cu 80 de ani Dimitrie Gusti fonda cel mai curat loc al memoriei româneşti - satul din Bucureşti numit astăzi - Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", el decisese în modul cel mai natural , dar și original , că pentru obiectele strânse în complexa sa campanie sociologică, nu rafturile erau potrivite expunerii , ci chiar casele!

Proiectul "Muzeului social" gândit de profesorul Dimitrie Gusti, al cărui plan general a fost realizat de Hari H. Stahl şi Victor Ion Popa în anul 1936, cuprindea un "Pavilion central", un "Muzeu al satului de azi" şi un "Muzeu al satului de mâine".

O istorie vie si o evolutie de 80 de ani . Gazde , alaturi de oaspeţi dragi dr. Paula Popoiu , manager al muzeului, dr.Aurelia Cosma , acad. Razvan Theodorescu , dr. Mihai Dăncuş, sateni din localităţi ce au case în muzeu ( Draguş, Novaci, Pupea, Căpâlna,Fundu Moldovei, Cut,Afumaţi , etc.) şi ,din fonoteca de aur Radio Romania , Hari H.Stahl si Gheorghe Focşa .

AUDIO: Documentar.

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” este denumirea atribuită prin Hotărârea Guvernului României nr. 742/2003, art. 18 lit. instituției ce purta numele de Muzeul Satului, o creație a folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public, pe 17 mai 1936, fiind în prezent una dintre cele mai mari atracții turistice ale Bucureștiului.

Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală.

Viața în mediul rural și obiceiurile rurale au o însemnătate majoră în istoria României. În primele secole ale acestei ere, colonizarea romană a trebuit să aibă un caracter rural, iar înainte de prima jumătate a secolului trecut, XX, mare parte din populația României trăia la sat. Comunitățile rurale erau organizate în așa fel încât să satisfacă toate nevoile zilnice. Hainele erau făcute manual.

Foto: Mihaela Helmis.

Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obișnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost dezasamblate, bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la București unde au fost asamblate la loc pe suprafața muzeului de astăzi aflată pe malul lacului Herăstrău. Cea mai veche casă este construită în secolul al XVII-lea, iar cea mai recentă aparține secolului al XIX-lea. Casele din regiunile de deal și din regiunile de munte sunt deosebite de cele din zona de câmpie prin fundația înaltă, cele de la șes fiind majoritatea cu fundații joase, cele provenite din zonele unde invadau dușmanii des fiind jumătate îngropate în pământ.

În România, ideea creării unui muzeu în aer liber se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziției Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Tzigara-Samurcaș avea să preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din București, înființat de el în 1906, a unor „gospodării autentice și complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”. Proiectul său se va concretiza prin expunerea, în 1909, în acest muzeu, a casei „Ceauru”, adevărata bijuterie arhitectonică în lemn, din zona Gorj. Toate aceste inițiative au constituit premisele întemeierii celor dintâi muzee etnografice în aer liber de la noi: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, de la Cluj, cu specific regional, și Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, cu caracter național.

Ducând mai departe această idee, între anii 1925-1935, Universitatea din București, Catedra de sociologie, a organizat o serie de cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale țării, încheiate de fiecare dată cu o expoziție temporară: 1925 Goicea-Dolj, 1926 Rușețu-Brăila, 1927 Nereju-Vrancea, 1928 Fundu Moldovei, 1929, 1932 Drăguș-Făgăraș, 1930 Runcu-Gorj, 1931 Cornova-Basarabia.

Pe măsura obținerii de noi rezultate în cercetare, prof. Dimitrie Gusti și-a dat seama că expozițiile temporare organizate la seminarul de sociologie aveau un caracter de improvizație care nu serveau la demonstrarea ideilor sale, și a propus organizarea Muzeului Satului Românesc din București.

Foto: Mihalea Helmis.

În România, ideea creării unui muzeu în aer liber se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziției Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Tzigara-Samurcaș avea să preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din București, înființat de el în 1906, a unor „gospodării autentice și complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”. Proiectul său se va concretiza prin expunerea, în 1909, în acest muzeu, a casei „Ceauru”, adevărata bijuterie arhitectonică în lemn, din zona Gorj. Toate aceste inițiative au constituit premisele întemeierii celor dintâi muzee etnografice în aer liber de la noi: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, de la Cluj, cu specific regional, și Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, cu caracter național.

La înfăptuirea și concretizarea acestei idei și-a adus contribuția un grup de mari specialiști care au coordonat cercetările monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni etc..Preocupat de găsirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti și colaboratorii săi apropiați au acceptat propunerea primăriei Municipiului București de a-l organiza în Parcul Național Carol al II-lea (Parcul Herăstrău), pe o suprafață de 4.500 de metri pătrați, la marginea Lacului Băneasa. Lucrările pentru amenajarea terenului au început în luna martie a anului 1936.

Construcțiile selectate în timpul cercetărilor după criteriul reprezentativității, au fost demontate și aduse la București în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcție, au sosit și 130 de meșteri, cunoscători ai tehnicilor tradiționale de lucru, care urmau să refacă monumentele într-un timp record.


Muzeul Satului a fost conceput ca un muzeu social și nu ca unul etnografic. Dimitrie Gusti a declarat:

„El [muzeul] este în stare să oglindească mai bine decât orice altceva bogăția și varietatea de viață țărănească, ideile de atâtea ori adânci, de stil arhitectonic țărănesc, marea știință a adaptării la mediu și a prelucrării mediului, originalitatea în împodobire și siguranța instinctivă sau chibzuită a folosirii spațiului mai larg pentru oameni, vite și lucruri; arta și tehnica românească de la brazdă își dau mâna.”

În discursul inaugural, Dimitrie Gusti precizează că nu i-au fost sursă de inspirație muzeele în aer liber din țările nordice. Muzeele din Skansen, Bigdo, Lillehammer erau, după părerea sa, prea romantice și etnografice, preocupate mai mult de piesele muzeale și mai puțin de problemele omului contemporan, de mediul și faptele acestuia. Noul muzeu trebuia „să placă nu numai ochiului, ci și să înfățișeze lucruri adevarate”, el fiind, în viziunea sa „un muzeu sociologic al satului românesc de azi”, „un sat-muzeu”, sinteză a tuturor satelor din întreaga Românie. Totodată, după cum preciza Henry H. Stahl, muzeul urma să-și exercite și funcția de principal mijloc „... de acțiune al pedagogiei sociale”.

În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, Bucovinei și a unei părți a Ținutului Herței și Bucovinei în Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureștiului a hotărât ca în unele gospodării din muzeu să fie găzduite familii de refugiați bucovineni și basarăbeni.

Adăpostirea refugiaților în muzeu a avut un impact negativ asupra patrimoniului și a scopurilor pentru care a fost creat, ceea ce a determinat solicitarea eliberarării construcțiilor în 1942. După terminarea războiului, în anul 1948, este numit director Gheorghe Focșa, participant la cercetările monografice, fost asistent al profesorului Dimitrie Gusti. Numirea lui marchează începerea unei noi etape în dezvoltarea muzeului și transformarea definitivă a acestuia dintr-un muzeu sociologic într-unul etnografic. Din anul 1948, au reînceput cercetările de teren pentru refacerea și realizarea muzeului etnografic în aer liber pe principii științifice.

Au fost organizate campanii de cercetare în cele mai importante zone etnografice ale țării, în vederea completării expoziției cu monumente reprezentative, a recompunerii interioarelor deteriorate și a creșterii patrimoniului. Se poate afirma că după ani de activitate, muzeul s-a dezvoltat considerabil, a devenit una din cel mai importante și reprezentative instituții culturale din București și din țară. Mai mult, Muzeul Satului a fost luat ca model de multe țări care începeau să organizeze după război muzee în aer liber.

Perioada cuprinsă între anii 1950-1970 a fost benefică: s-a constituit un corp de specialiști, s-au efectuat campanii ample de cercetare pe teren soldate cu identificarea de noi monumente și cresterea patrimoniului, s-a început organizarea evidenței științifice, au fost publicate ghiduri și lucrări de specialitate etc.. În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului și de Artă Populară al R. S. R.. El va funcționa ca atare până în martie 1990.

A urmat o perioadă dificilă, care a durat până în anul 1990 când, Muzeul Satului s-a aflat din nou în dificultate, din cauza ideii conducerii României, că satul reprezintă un stadiu de înapoiere și, ca atare, Muzeul trebuie desființat. Din fericire, un număr însemnat de oameni de cultură, specialiști din diferite domenii și chiar politicieni, precum și personalul muzeului, au făcut tot ceea ce le-a stat în putere pentru a tergiversa desființarea.

Anul 1990 marchează o nouă etapă în dezvoltarea Muzeului Satului caracterizată prin extinderea teritoriului, efectuarea de restaurări masive, completarea patrimoniului cu noi monumente valoroase, organizarea de expoziții, publicarea de studii etc..

Într-un incendiu care a avut loc pe 5 septembrie 1997 au fost distruse gospodării din totalul de 42 ale muzeului. Atunci au ars gospodării din secolele XVI-XVIII din satele Berbești-Maramureș (secolul XVIII), Șurdești-Maramureș (secol XVIII), Chereluș-Arad (secol XVIII), Drăguș-Brașov șiDumitra-Alba (ambele secolul XVI).

Campaniile de cercetare și achiziții din ultimii ani au dus la creșterea patrimoniului din expoziția in aer liber și din colecții. În prezent, expoziția permanentă cuprinde peste 300 de monumente.

Atmosfera se aseamănă mai mult cu cea a unui parc natural decât cu cea a unui muzeu, fiind reconstruite aproximativ toate elementele ce puteau aduce aminte de vremurile de demult și de atmosfera pitorească.

Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti" s-a extins recent cu o aripă nouă, care are 30 de obiective, pe o suprafață de peste 3 hectare. Noua aripă este rezultatul unui proiect în valoare de 2 milioane de euro care a fost lansat în 2007. În majoritatea cazurilor au fost strămutate gospodării întregi, cu tot cu anexe sau ateliere meșteșugărești. case care au aparţinut unor gospodari, dar şi clădiri care au avut cândva funcţionalitate publică.

Din ultima categorie a fost adus un canton de drum, de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Aici locuiau muncitorii care aveau în responsabilitate întreţinerea drumului, pe o anumită porţiune din arealul românesc. Alaturi de Casa de la Afumaţi , de biserica din Turea sau de casa evreiască , se află în muzeu şi Hanul Galben din Bucureşti, amplasat odinioară la intersecţia străzilor de azi, Banu Manta şi Doctor Felix, refăcut după planurile originale. Şi povestea merge mai departe.