Sărbătorile de altădată la Radio România

Cu nostalgia Crăciunului, am deschis filele colbuite ale conferinţelor radiofonice din perioada interbelică, păstrate in Arhiva Radioului. În ele am găsit o lume vie, colorată, plină de strigătele copiilor pe uliţă la colindat. Oameni veseli, animaţi de spiritul sărbătorilor …

Pentru toţi am ales câteva ilustrate din Crăciunul radiofonic de altădată.

Pentru că Sărbătorile de Crăciun sunt în primul rând o bucurie a tuturor copiilor am ales conferinţa scriitorului Damian Stănoiu prin care povesteşte la Radio în anul1935 datinile şi atmosfera care învăluiau Crăciunul în lumea satului:

"Când eram copil, cuvântul Crăciun însemna pentru mine porcul tăiat, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt : şorici, muşchi la frigare, urechi, cârnaţi, sarmale, piftii şi coca prăjită în untură şi mâncată sub numele de scovergi.

Îmi aminteam de existenţa acestei mari sărbători creştineşti în seara Sfântului Apostol Filip, când lăsăm sec cu părinţii şi cu fraţii mei. Ştiam atunci că nu voi mai pune limbă pe mâncări de dulce decât tocmai în ziua de Crăciun. Exact peste şase săptămâni( … ) şi mă obişnuiam că nu avem încotro. Pe vremea accea se ţineau posturile la ţara cu aceeaşi sfinţenie cu care… nu se ţin astăzi la oraş. Şi postul Crăciunului era cel mai greu pentru mine.

În ajunul Crăciunului, teroarea postului lua proporţiile unei adevărate tragedii. Să vezi porcul cu focul în spinare, apoi să te uiţi cum icneste aburul în soriciul rumen şi plesnit de flăcări şi să înghiţi în sec ; să priveşti la moşu Ion cum spintecă pe răposatul, cum îi scoate muşchii, rinichii, ficaţii, bosagii - să se întrebuinţeze bunătate de jar din gură sobei că să prăjeşti mamaliga.

Din porcul de Crăciun, oamenii în vârstă nu gustă până nu dau de poamana ceea ce înseamnă că porcul constituie o jertfă în cinstea morţilor, fapt ce se constată şi la strămoşii noştrii păgâni care sacrificau un porc zeului casei.

În seara Crăciunului, femeile din satul meu obişnuiesc să umple burtanul fundoiului şi maţul cel gros, destinate o parte prânzului de a două zi şi altă parte a fi împărţite la vecini. Tot în aceeaşi seară se transformau şi maţele subţiri în cârnaţi sau trandafiri.

Când eram mai mic, îmi da mama crâmpeie de maţe rupte şi-mi umpleam singur trandafirii mei. Iar când m-am făcut mai mare, mă punea să toc carne cu bardă ori să pisez usturoiul cu făcăleţul de mămăligă. Ardeiul îl pisa tata mai devreme. Sosea în sfârşit noaptea de Crăciun.

Dacă nu aş fi crezut spusele bunichii şi ale mamei, că postul e orânduit de Dumnezeu, şi că cine nu-l ţine nu are noroc în viaţă şi nici parte de Rai pe lumea cealaltă, mi-ar fi fost imposibil să închid ochii când ştiam că peste un ceas- două tot satul o să miroasă a friptură de porc.

Dar aşa, mă închinăm liniştit, poate mai cu sfială că de obiceiu, şi adormeam numai decât. Altfel nu aveam voie să iau aghiasma -mare înainte de - a mă înfrupta din pielea şi din urechile lui Ghiţă. Masa de prânz se aşeza după ce se întorcea mama de la Biserică şi după ce se împărţea pe la vecini şi pe la neamurile apropiate, bucăţele de friptură şi portioare de caltaboşi.

Cu colindă nu prea am umblat. Eram încă de pe atunci, refractar colectivităţii. Dar de vre-o două ori tot cred că m-am dus. Îmi aduc aminte cum odată ...aveam atunci 6 ani şi jumătate … m-am înhăitat cu doi veri, cu doi vecini, cu o verişoară, şi am plecat după bolindeţi. Aşa li se spune în satul meu colaceilor în formă de opt neispravit pe care gospodinele îi pregătesc pentru colindători.

Afară era moină. Parcă acum cad fulgii de zăpada mari şi mici şi poate chiar amestecaţi cu picături de ploae. Jos … zăpada multă căzută pe pământ desgheţat şi amestecată, pe mijlocul drumului, cu noroi. Numai bine deci de cojoc şi de opinci netăbăcite.

Mititei şi ghebuiţi de frig şi de frică mergeam ţinându-ne unii de alţi parcă avea orbul găinilor. Puţin a lipsit să nu cădem în băltoacele formate lângă puţul zis a lui Florea Sergentu. (…) M-am întors acasă plângând amarnic, cu cojocul plin de apa şi de noroi, cu mâinile îngheţate, cu nădragii lăsaţi la genunchi - parcă atunci le jupuise de pe vacă.

Moş Crăciun la Radio

Proiectul cultural şi educaţional al Radioului în perioadă interbelică a urmărit să prezinte pe lângă aspectele practice ale Crăciunului şi valenţele spirituale specifice creştine.

"În afară de simbolul creştinesc adică venirea pe lume a lui Messia, cel vestit de proroci, sărbătoarea Crăciunului mai poartă şi un alt înţeles, acela al reînnoirii şi al viitorului” (Aurel Bordenache -„Despre naşterea Mântuitorului în arta”, 1935). Reprezentările artistice ale nativităţii, arta icoanelor de-a lungul timpului, au ocupat spaţiu atât la microfon cât şi în paginile revistelor de radio.

Pe lângă transmisiunile de la Patriarhie se prezentau predici închinate acestei sărbători. "Anul care vine cere revizuirea conştiinţelor şi o renaştere în spirit. Să ne rugăm pentru pacea lumii, pentru potolirea Irozilor, pentru învierea păcii şi a sufletului nostru. Să fie anul luminii şi păcii lui Hristos, Mantuitorul” ( Conferinta Radiofonica 1934, Haralambie Roventa, preot).

"Respectând o frumoasă tradiţie, Societatea Romană de Radiodifuziune a organizat şi anul acesta o serbare a pomului de Crăciun pentru copii funcţionarilor instituţiei.


Solemnitatea s-a desfăşurat în prezenţa domnului Ion Dragu, secretarul general al Ministerului Propagandei, a membrilor Consiliului de Administraţie în frunte cu d-nii general Stefănescu-Amza, prof. dr. Hurmuzescu, Pamfil Şeicaru, Dan Sărăţeanu director general al Societăţii şi a d-lor G. D. Mugur şi Vasile Ionescu subdirectori. Fondul creştin al tainei ce sărbătorim astăzi este pentru Radiodifuziunea Romană păstrătoare a datinilor noastre, clipă de cea mai deosebită sensibilitate.

A urmat un program distractiv, executat de Orchestra Radio sub conducerea d-lui Th. Rogalski, un sketch de Stroe şi Vasilache apoi şi-a făcut intrarea ,"Moş Craciun” care le-a vorbit copiilor şi a împărţit daruri.

Când zilele Crăciunului se apropie şi fulgii de zăpada vestesc iarnă, paginile programului nostru răscolesc adâncul veacurilor de pe firul vieţii noastre istorice şi, alături de credinţa strămoşească pornim pe calea neampiedicata a undelor şi pătrunzând în sate şi oraşe, reamintim tuturor fericită clipă a omenirii : Ziua Naşterii Domnului !

Colindători nevăzuţi şi neobosiţi, noi slujitori ai microfonului, ne oprim în fugă în auzul a mii de ascultători pentru a-i face în fiecare an să se bucure de aceste Sfinte Sărbători. Adunaţi în jurul bradului ce răspândeşte în casa noastră aroma codrilor, observ în privirile tuturora un sentiment de strânsă solidaritate.

Copacul acesta măreţ plin de vigoare, grupează toate amintirile de care ne leagă farmecul munţilor noştri, care au adăpostit şi întărit toată rezistenţa Neamului Românesc. Avem anul acesta un Crăciun mai fericit decât al multor altor popoare. Datorită acestei ţări orânduite în ţara, s-a putut munci cu râvnă. Radio Adevărul - 30 decembrie 1939

Despre colinde

Simbol al păstrării tradiţiilor strămoşeşti ale poporului roman, colindele devin iarna vestitoarele naşterii Domnului aşa cum nota şi renumitul folclorist Mihail Vulpescu într-o conferinţă radiofonică păstrată în arhivele noastre:

"Cântecele de Crăciun – Colindele - această manifestare în cămaşa evlavioasă a sufletului românesc sonor, îndeamnă pentru noi şi drepturile noastre la un viitor strălucit poetic şi muzical, tot atât cât cele mai de seamă daruri cu care Dumnezeu a milostivit poporul nostru. Mărturia de încurajare ne vine în special, de la bogaţia lor muzicală, care pot zice că de cele mai multe ori, întrece valoarea cuvintelor care alcătuiesc poezia corespunzătoare muzicei.

Prin ele, sufletul poporului român de altădată, ca şi cel de acum, atât de păstrător al comorii lui sufleteşti, căci altfel nu ne-am putea explica dăinuirea lui peste veacuri, în forme atât de cunoscute, s-a lăsat profund impresionat de bogăţia imaginilor pe care acestea le prezintă.

Cântecele de Crăciun, toate fără excepţie, fiind legate de obiceiuri, de credinţe creştine ori rămăşiţe din credinţele păgâne, fac parte din grupul cântecelor sacerdotale. Astăzi rămânem neputincioşi în faţă bogatelor materiale folkloristice adunate până mai acum 20 de ani deoarece ele sunt lipsite de partea vie … muzică- ; cu colindele mai putem să reconstituim o bună parte a acestui element viu .. dându-ne posibilitatea de cercetare asupra influenţelor, originilor, a călătoriei lor de la un ţinut la altul cum şi a elementului curat românesc, de baştină.”

Din savoarea sărbătorilor de altădată

"Cele din urmă rămăşiţe de seriozitate omenească din noi se evaporă în faţă tristei obligaţii de a ne amuza, de a aruncă confetti, de a azvârli serpentine, de a ochi cu gogoloaşe de hârtie pe tovarăşii de chef, lăsaţi că şi noi în stare de libertate condiţionată de către necazurile care ne ţin inchişi”. (Horia Furtună, 1935).


Dintre toate zilele de peste an, ajunul Anului Nou e socotit mai prielnic pentru a încerca, prin tot felul de mijloace, să-şi arunce măcar o privire dincolo de ziua de astăzi, şi să smulgă câte ceva viitorului din cele ce-i tăinuieşte.

Abia a apucat să treacă soarele după culmile dealurilor, şi iată că românul de astăzi, că şi cel de acum o mie de ani, îşi începe ceremoniile sale mistice.

Aprinde o lumânare de ceară curată şi o lasă să ardă dinaintea icoanelor, că să poată intră norocul în casă. Unge uşorii şi pragurile casei cu usturoiu, întocmai că în noaptea Sfântului Andrei, şi tot astel face la grajduri şi la şuri. Unge cu usturoiu animalele şi pe toţi ai casei în chip de cruce, că să alunge din preajmă lor duhurile necurate şi strigoaicele care umblă să ia mână de la vaci.

Boboteaza

Sărbătorile iernii se încheiau cu Boboteaza (6 ianuarie) atunci când se sfinţeau apele. La sfârşitul serviciului religios, Înalt Prea Sfinţitul cobora din pavilionul de la capătul Caii Victoria pe Cheiul Gârlei, la malul de jos al apei, însoţit de membrii familiei regale şi arunca în apa Dâmboviţei Sfânta Cruce.

O ceată de bărbaţi, de prin mahalalele oraşului, îmbrăcaţi în cămăşile lor lucrate ţărăneşte se aruncau în apa îngheţată pentru a prinde crucea. De la Crăciun până la Postul cel Mare (Lăsatul de Sec) se desfăşura Carnavalul atunci când era permisă organizarea de petreceri, baluri sau nunţi nota cunoscutul cronicar George Costescu.

Colindele şi colindătorii, pe uliţele satului sau prin mahalalele oraşelor sunt fundalul sonor şi afectiv al acestei perioade. "Florile-s dalbe/ Slobozi-ne gazdă-n casă/ Florile-s dalbe/ C-afară plouă de varsa” (colind din Valea Crişului).

Echipa Arhivei Radio vă doreşte: Sărbători Fericite şi un An Nou cu sănătate!