Rosmarinul - iarba nubilităţii fericite

Numele rosmarinului

În româneşte rosmarin/rozmarin vine din germană: Rosmarin şi în texte nu apare mai devreme de anul 1712. Iar al doilea său nume, dendru, vine din greaca modernă: dendrolivano, (δεντρολίβανο) şi este atestat în 1773.
Cele două nume arată că l-au adus, din nord, neguţătorii saşi în Transilvania, împreună cu alte mirodenii, din târgurile de delicatese din Lipsca (Leipzig) sau/şi neguţătorii lipscani, în prăvăliile şi în hanurile lor din Bucureşti…
… iar din sud, trebuie că l-au adus în Țările Române, neguţătorii greci.

Și totuşi, l-ar fi putut aduce şi aclimatiza romanii… ca să-şi bea vinul cu rosmarin, să-şi oblojească rănile, să-şi aline reumatismele şi, nu în ultimul rând, să-şi îmbuneze zeii, împletindu-le cununiţe de rosmarin.

Rosmarin însemna în latină roua mării sau roua de mare (ros marinus sau ros maris), iar dendru înseamnă copac în greacă, dendron.
Roua mării au numit romanii tufa înmiresmată care creştea, sălbatică, pe malurile înalte şi stâncoase ale Mediteranei. O tufă sacră despre care credeau că are ceva din miresmele Afroditei şi ale mării din spuma căreia se ivise odinioară zeiţa.
Vechii greci o numeau tămâioara (λιβανωτίς, livanotis) sau tămâioara-de-cununi (λιβανωτίς στεφανωματική, livanotis stefanomatiki).

Tămâioară, pentru că ardeau frunze de rosmarin, ca pe tămâie, în căţui, şi „tămâiau” cu el jertfele de pe altarele zeilor.
Tămâioara-de-cununi, pentru că, în vechea Grecie, zeii şi mirii purtau cunună de rosmarin ca semn al legământului de credinţă: al oamenilor faţă de ocrotitorii lor celeşti şi al mirilor, unul faţă de celălalt. Cununa de rosmarin a mirilor fiind, de fapt, o menire: iubirea şi căsnicia lor să dureze o viaţă, să fie trainică şi fericită.

Pentru iubitorii de etimologii să spunem că λιβανωτίς/livanotis, tămâioara sau „iarba de tămâie”, vine de la λιβανωτός/livanotos, tămâie, care, la rândul lui, vine de la λίβανος/livanos, arborele de tămâie… şi, toate, vin din radicalul semitic lvn/lbn care înseamnă: alb, alb incandescent sau lăptos. De unde, numele tămâii care, atunci când arde, devine de un alb incandescent, dar şi numele Libanului, cel cu munţii de un alb-strălucitor, adică acoperiţi de nea. În latina populară livanos a devenit olibanum care a intrat în vocabularul creatorilor de parfumuri şi balasamuri… spre deosebire de sinonimul lui, incensum (=ars), care a intrat în vocabularul creştin. Cât despre „iarba de tămâie”, ea a devenit în greaca modernă „copacul de tămâie”(δεντρο-λίβανο,dendro-livano), iar în franceză a devenit encensier (acelaşi cu numele cădelniţei, în franceza veche) şi chiar herbe-des-troubadours, iarba trubadurilor. Numele ştiinţific al rosmarinului este Rosmarinus officinalis, adică rosmarinul ca plantă medicinală, care se vinde în farmacie. Formele populare ale rosmarinului în română sunt: rojmalin, rosmalin, rosmărin sau rujmalin, aceasta din urmă foarte asemănătoare cu rusmarinon (ρουσμαρίνον), forma sa grecizată care apare la Dioscoride.

Nu întâmplător roua mării şi tămâioara sunt nume feminine. Firesc: tufa plăcut-mirositoare a Zeiţei iubirii, poate un dublu dendromorf al ei, întruchipa feminitatea însăşi. Mai ales feminitatea nubilă.

Și, nu întâmplător, rosmarinul era socotit un dar al Afroditei, ca toate celelalte ierburi fermecate ale ei din familia Labiatelor: salvia, cimbrul, cimbrişorul, oregano (maghiranul şi sovârful), menta, busuiocul, melisa (roiniţa) sau levănţica.

Romanii, care i-au copiat întrutotul pe greci, au împrumutat de la ei obiceiul de a îmbuna zeii, încununându-le statuile cu cununiţe de rosmarin. Un obicei care, în vremea lui Horaţiu (65-8 î.Hr.), pierduse din reverenţa de altădată.

Îl auzim, parcă, spunându-i, cu o ironie tandră Phidylei („Cumpătata”, sau, poate, citit latineşte, „Evlavioasa”), o fată de la ţară pe care probabil a auzit-o plângând că n-are atâtea oi câte s-ar cuveni să jertfească Penaţilor (Moşilor, cum am spune noi), că nu jertfele somptuoase şi cununile îi îmbunează pe Moşi, ci prăjitura din grâu (coliva de mai târziu a creştinilor) şi câţiva grăunciori de sare/Ode, III, 23.

„… nu trebuie să tot înjunghii oiţe
când mergi să-i rogi pe micii tăi zei
şi pe cap le pui cununi din rosmarin şi mirt fraged.

Mâna, doar, să-ţi fie curată, când te atingi de altar.
Inima Penaţilor nu jertfele scumpe o înmoaie
Și nu ele şi ţi-i face mai blânzi, nu duşmani,
ci grâul cel sfânt şi un grăunte de sare ce scapără-n soare”.

(…) te nihil attinet
temptare multa caede bidentium
paruos coronantem marino
rore deos fragilique myrto.

Inmunis aram si tetigit manus,
non sumptuosa blandior hostia
molliuit auersos Penatis
farre pio et saliente mica.

Puterile rosmarinului

Mai întâi de toate, roua mării a fost şi este aliatul de taină al soţiilor: o soţie care găteşte cu această iarbă cu totul specială a Afroditei are parte de iubirea credincioasă a soţului ei şi rămâne mereu frumoasă, tânără, seducătoare, feminină, pătimaşă şi... roditoare.

Apoi, este aliatul fetelor de măritat. În vechea Romă, fetele îşi puneau rosmarin în păr ca să-i semene Zeiţei. La fel fac şi fetele din satele noastre, care-l poartă la cingătoare sau îşi parfumează mâinile cu frunzele-i proaspete, culese pe… rouă. De ce pe rouă ? Pentru că roua este dublul, să zicem acvamorf, al fetei nubile, de măritat.

Secretul rosmarinului ? Safranina, cea care face să curgă … în valuri… hormonii iubirii.

Nu întâmplător, în Evul Mediu pâinea, simbolul căsniciei, era frământată cu rosmarin şi tot cu rosmarin se înmiresmau vinul şi uleiul de toate zilele.

Cea de-a doua mare putere a rosmarinului era trezirea minţii, a spiritului şi… aducerea-aminte/salvarea din uitare.
Era un fel de floare de nu-mă-uita. De fapt, cele două puteri sunt unite: aprinderea iubirii şi salvarea ei din uitare, adică păstrarea ei cât se poate de vie şi de puternică.

Apa de rosmarin a reginei Isabella a Ungariei

Roua mării a dat naştere în Evul Mediu unei legende despre un filtru de dragoste şi un remediu de frumuseţe care putea preface orice femeie într-o zeiţă atotispititoare: apa de rosmarin sau apa reginei Isabella a Ungariei. Un elixir creat de un alchimist rămas necunoscut până astăzi .

Formula „elixirului” a fost „dezvăluită” prima dată într-o carte fără autor, tipărită în 1660 şi în 1669 de Jean-Baptiste Loyson, neguţător de cărţi şi librar din Paris, cu titlul:

„Noile secrete, rare şi misterioase, împărtăşite cu drag publicului de către o persoană respectabilă, în care se află multe remedii încercate, folositoare şi profitabile pentru boli de tot felul, secrete pentru doamnele care vor să-şi păstreze frumuseţea, precum şi o nouă metodă de a face dulceţuri şi peltele”.

Prima ediţie avea şi o dedicaţie semnată: „P. Erresalde”. Un adevărat nume de vrăjitor/ vrăjitoare !
Reţeta „apei de rosmarin” era însoţită de un adevărat text de „commercial promotion” care avea menirea de a le face pe doamne să viseze la frumuseţea şi sănătatea eternă şi de a le convinge de virtuţile fără seamăn ale acestui „elixir al tinereţii veşnice”.

Iată cum sunau Nota autorului, mărturisirea Donnei Yzabelle şi reţeta propriu-zisă.

„În Cetatea Budei, în Regatul Ungariei, în ziua de 12 octombrie 1652, s-a descoperit această reţetă scrisă în Breviarul (Cartea de rugăciuni) Serenissimei Donna Yzabelle, Regina mai sus-numitului regat:

Eu, Donna Yzabelle, Regina Ungariei, în vârstă de 71 de ani, suferind de o gravă infirmitate şi de gută, am urmat un an întreg reţeta de mai jos, pe care am primit-o de la un eremit pe care nu l-am văzut niciodată şi pe care nici nu l-am putut vedea. Nu numai că mi-a făcut foarte bine, dar m-am şi vindecat şi mi-am recăpătat forţele, încât acum oricine poate vedea cât sunt de sănătoasă; Regele Poloniei m-a cerut de soţie, dar eu am refuzat din dragoste pentru Iisus Hristos şi pentru Îngerul de la care cred că am căpătat-o.

Compoziţia reţetei:

Alcool distilat de patru ori, 30 de uncii, şi 20 de uncii esenţă de floare de rosmarin: se pun toate împreună într-un vas bine închis şi se lasă timp de 50 de ore. Se pune apoi totul în alambic şi se distilează la bain-marie. Se iau o dată pe săptămână, câteva picături, în băutură sau în mâncare. Trebuie să-ţi speli faţa în fiecare dimineaţă sau membrele care te dor, pentru că-ţi ia durerea cu mâna. Remediul acesta împrospătează forţele, curăţă măduva, întăreşte simţurile şi ajută lucrarea lor naturală, redă vederea şi o menţine bună.
Am primit această reţetă de la Domnul Cavaler du Broc Cinqmars (Ulcior CinciMartie) pe data de 29 septembrie 1655”.

En la Cité de Bude au Royaume de Hongrie, du 12 octobre 1652, s'est trouvé escrit la présente Recepte dans un Brévière de la Serenissime Donna Yzabelle, Reyne dudit Royaume : Moi, Donna Yzabelle, Reyne de Hongrie, estant âgée de soixante et onze ans, fort infirme et goutteuse, un an entier de la suivante recepte (sic) laquelle j'obtins d'un Hermitte que je n'ay jamais veu ny pû voir; depuis elle me fist tant de bien et de fait qu'en mesme temps je fus guérie et recouvray mes forces, en sorte qu'elles paroissent seines (sic) à un chacun; le Roy de Poulongne me voulut épouser, ce que je refusé pour l'amour de Jésus-Christ et de l'Ange duquel je croy que j'obtins ladite recepte. Composition de la dite recepte De l'eau de vie distilée quatre fois, la quantité de trente onces et vingt onces d'essence de fleur de Romarin, que l'on mettra tout ensemble dans un vase bien bouché l'espace de cinquante heures. Et puis mettés le tout dans l'alambic pour faire distiller au bain Marie. L'on en prendre une fois la sepmaine le poids d'une dragme dans le boire ou le manger. Il s'en faut laver la face tous les matins, et cela emportera le mal des membres infirmes. Ce remède renouvelle les forces, nettoye les mouelles, fortifie les esprits vifs en leur naturelle opération, restituë la veuë et la conserve. J'ay reçeu de Monsieur le Chevalier du Broc Cinqmars cette recepte le vingt-neufiesme septembre mil six cens cinquante-cinq (1655).

În zadar au căutat unii şi alţii să afle cine a fost această misterioasă Donna Yzabelle, regină a Ungariei şi în zadar au crezut că o găsesc în persoana vreunei regine Isabella sau Elisabeta, a Ungariei sau a Poloniei din secolul al XIV-lea.

În zadar, pentru că Donna Yzabelle era o regină tot atât de reală pe cât de adevărată „prinţesă a Ungariei” era Eliza Doolittle din Pygmalion al lui G.B. Shaw. Regatul Ungariei sau al Poloniei ne fiind pentru locuitorii Europei Apusene altceva decât „împărăţiile minunate de peste mări şi ţări”.

Se pare că neguţătorul de parfumuri care, poate, se ascundea sub pseudonimul P. Erresalde a dat lovitura: Regele Soare Ludovic al XIV-lea i-a cumpărat alcoolatul de rosmarin, cu care îşi ogoia durerile de şale şi reumatismele, şi l-a făcut celebru.

Aşa se face că, în septembre 1678, i-au preparat apa de rosmarin, l' Eau de la Reine de Hongrie, chiar celebrii săi medici-herborişti, „les Capucins du Louvre”, remediu pe care, mai târziu, avea să-l furnizeze curţii le sieur Jean-Baptiste Daumont, care ţinea prăvălia Messager de Montpellier.

Madame de Sévigné preţuia poate, cel mai mult, acest nou parfum, pe care-l avea tot timpul în buzunar şi care a fost în vogă până în vremea lui Napoleon I, când i-a luat locul l'eau de Cologne, apa de colonie.

Ciudat este că, după ce s-a aflat în farmacopeele oficiale al Franţei, până la mijlocul sec. al XIX-lea, apa de rosmarin a căzut în uitare.
Este totuşi primul parfum pe bază de alcool inventat în Europa şi strămoşul parfumurilor de azi.





Rosmarinul în reţetarul bucătarilor

Orice soţie îndrăgostită de soţui ei ar trebui să ştie că pâinea şi biscuiţii ei cu rosmarin, sosurile şi cremele de brânză „rosmarinate”, tartinele cu unt frecat cu rosmarin şi usturoi, sucurile de fructe înmiresmate cu el şi desigur, cartofii copţi printre crenguţe de rosmarin, vinul şi uleiul în care a scufundat această iarbă cu miros de tămâie, fie proaspătă, fie pulbere, toate, au gustul unic al căminului fericit.

Și, mai ales, să fie încredinţată că îi vor ţine soţul departe de orice ispită.

Ar mai trebui să ştie că uleiul în care lasă 2-3 crenguţe de rosmarin, timp de 2 saptămâni, alături de 2-3 căţei de usturoi, împreună cu o crenguţă de mentă şi una de busuioc, proaspete sau uscate, ţine aprinsă iubirea în casă.

Sau, că vinul (un litru) lăsat o săptămână împreună cu 2 crenguţe de rosmarin (sau 150 de gr de flori de rosmarin) şi băut cu puţină miere (dacă se poate, tot de rosmarin, e o miere rară, dar cu adevărat afrodisiacă) îi va reda soţului ei obosit vigoarea, tandreţea şi… amintirile din luna de miere.

Dar şi că sos-ul fermecat cu ierburi de Provenţa o poate preface într-o mare de… voluptate. Nu trebuie decât să amestece, pentru 100 de gr: 26 gr de rosmarin, 26 gr de oregano, 26 gr de cimbru, 19 gr de cimbrişor şi 3 gr de busuioc.

Sfatul bucătarilor

Rosmarinul se culege tot anul, dar savoarea-i e deplină doar când înfloreşte. Frunzele-i camforate se usucă frumos într-un loc bine aerisit şi ferit de lumină şi se păstează într-un borcan bine închis câteva luni bune.

Proaspăt ţine doar câteva zile, pus într-un vas cu apă în frigider.
De ştiut: rosmarinul se pisează în mojar, ca acele-i ca de pin să devină o pastă sau o pulbere fină care să se „topească” uşor şi repede în mâncare şi totodată să-şi dea drumul cu totul uleiurilor şi aromelor sale intense care, altfel, ar rămâne pe jumătate… nesavurate.


Sfatul herboriştilor

Medicul şi botanistul grec Dioscoride (40-90 d. Hr.) scria că rosmarinul vindecă icterul:

„Tămâioara – pe care romanii o numesc rusmarinon şi din care meşterii împletesc cununi. (…) Are puterea de a încălzi şi e vindecătoare de icter dacă se fierbe în apă şi se dă (bolnavului) să bea înainte de exerciţii. După exerciţii, el trebuie să facă baie şi să se stropească cu vin.
Se amestecă cu alte plante care alungă oboseala şi în uleiul virgin”/De Materia Medica, 3,75.

Colegii săi de mai târziu au observat că ceaiul sau vinul de rosmarin alungă oboseala, durerile de cap, încordarea nervoasă şi pe cea a muşchilor; că uleiurile-i eterice întăresc memoria, stimulează intelectul şi cresc puterea de concentrare, de vreme ce fac ca sângele să circule mai repede în creier.

Au observat, de asemenea, că îi îmbunează pe cei ce se lasă pradă nervozităţii, şi îi adoarme pe cei chinuiţi de insomnie.
Și că, odată ce îndepărtează furia şi teama, poate lucra în linişte şi bine asupra ficatului şi vezicii biliare.

Nu în ultimul rând, ei au văzut că minunatul camfor al rosmarinului lucrează asupra căilor respiratorii şi calmează tusea şi accesele de astm.
Au constat şi că este un bun diuretic ce face să dispară edemele (provocate de problelele rinichilor sau ale inimii) şi, prin aceasta, un adevărat „vânător de toxine”.

Farmaciştii ne spun că rosmarinul conţine fier, calciu, mangan si vitamina B6 şi că pulberea-i e mai bogată cu 40% în fier şi calciu decât frunzele proaspete.

De asemenea, vinecătorii ştiu că principiile lui le redă forţele convalescenţilor, celor slăbiţi şi anemici şi celor pe cale să-şi piardă memoria şi subtilitatea spiritului; că încetineşte îmbătrânirea şi dăruieşte energie.

Fişa rosmarinului în De Materia Medica a lui Dioscoride.

Sfatul tămăduitorilor

Un ceai de roua mării băut seara are puterea de a şterge semnele oboselii, de a vă însufleţi şi înveseli, de a vă face să vă simţiţi protejaţi, inspiraţi, renăscuţi, seducători, ispititori şi… înflăcăraţi, mai ales după o baie cu apă simplă de… rosmarin, adică … apa în care picuraţi 10 picături de ulei esenţial amestecate, eventual în puţin săpun lichid.

Este o apă minuntă care odihneşte trupul şi mintea şi care alungă durerile din oase şi din muşchi.
Iar un masaj cu ulei esenţial (amestecat în ulei de măsline) poate reda tinereţea articulaţiilor înţepenite.

Tot uleiul esenţial, pulverizat sau picurat în lampa de aromaterapie, purifică aerul unei camere şi deschide canalele de comunicare cu puterile cereşti. Lucru pe care îl poate face, de altfel, şi un săculeţ de pânză umput cu rosmarin, purtat în buzunarul de la piept.

Lecţia rosmarinului

O femeie este cu adevărat frumoasă, ademenitoare şi deţine toate farmecele Afroditei dacă-şi face iubitul s-o simtă ca pe o ploaie de rouă în zori: însorită, înmiresmată, proaspătă, curată, tânără, inocentă, binefăcătoare şi, mai ales, mereu… nubilă.

„Stăpânii ierburilor de leac” îşi învaţă ucenicii că rosmarinul înflăcărează, purifică, luminează, însufleţeşte şi înveseleşte; că-i face să se simtă ocrotiţi pe cei ce nu se simt în siguranţă sau în largul lor nicăieri, şi plini de viaţă şi întăriţi pe cei ajunşi la capătul puterilor; că le arată calea celor dezorientaţi, că le înapoiază amintirile celor ce şi le-au pierdut şi se simt sau sunt înstrăinaţi.

Tainica putere a rosmarinului este aducerea-aminte şi salvarea din uitare.

Iar puterea lui cea mai căutată este „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte”.

Rosmarinul este o plantă veşnic verde şi de acea, o imagine a nemuririi şi a renaşterii.
Toate popoarele mediteraneene l-au folosit la înmormântări. Îl strecurau în mâna dreaptă a celui ce trecea dincolo… ca să se reîntoarcă renăscut sau îşi împodobeau morţii cu crenguţele lui tămâioase şi chiar îi tămâiau cu ele.
În Grecia şi astăzi morţii se îngroapă cu el şi tot cu el se împodobesc icoanele la sărbători.

Și, ca o iarbă a nemuririi, rosmarinul apare în tradiţiile multor popoare: în colinde, ca pom de Crăciun sau Cunună a abundenţei, pe masa de Crăciun şi de Anul Nou.

TAGURI
Rosmarin, rujmălin, Eau de la Reine de Hongrie, λιβανωτίς, roua mării, iarba Afroditei,

LUCRĂRI CONSULTATE

Paul Dorveaux, L'eau de la reine de Hongrie, Bulletin de la Société d'histoire de la pharmacie, 6e année, N. 19, 1918, pag. 358-361.