Psihiatria ca politică socială

Experţii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii trag un semnal de alarmă referitor la afecţiunile mintale, estimând că până în anul 2020, depresia va fi cea mai răspândită boală din Europa.

Rapoartele World Federation for Mental Health indică faptul că peste 450 de milioane de persoane din întreaga lume suferă de afecţiuni mintale, cele mai frecvente boli de acest tip fiind depresia şi schizofrenia.

OMS a atenţionat ca actuala criză financiară are un impact major asupra sănătăţii mentale şi este considerată cauza a mii de sinucideri şi depresii la nivel mondial.

Pe "harta" incidenţei bolilor psihice în ţările europene, România se află pe locul 5, în statisticile OMS: 1 din 10 români suferă de depresie. În ultimii patru ani, numărul persoanelor care s-au internat cu depresie la spitalul Spitalul Clinic de Psihiatrie "Prof. Dr. Al. Obregia" a crescut cu aproximativ zece procente .

Pacientul are şi el o poveste a lui iar asta e prima “uşă” pe care terapia ar trebui să o deschidă. Ce face omul bolnav faţă în faţă cu un şir lung de diagnostice, descrieri de simptome şi colectări statistice. Cu ce-l ajută diagnosticele clinice dacă nimeni nu–i pune întrebări care să-l vizeze pe el , omul şi nu simptomul lui? Încotro să se îndrepte?

Pe acest palier intervine educaţia – deficitară - pentru că tratamentul psihiatric trebuie acordat la cel psihoterapeutic. Sau, primul, ar trebui secondat de acesta din urmă. În urma tratamentului medicamentos se poate lucra în psihoterapie. Aceste "tehnici" ar trebui să meargă mâna în mână.

Psihiatria este politică socială

Chiar dacă drumul istoric al Psihiatriei e bătătorit de "tout est pris à la légère" sunt oameni care nu punct punct aici. Prof. Univ. Dr. Aurel Romila (foto), nume de referinţă al psihiatriei româneşti pune un punct şi o virgulă unde nu a pus-o nimeni. Refuză să asimileze boala psihică nebuniei şi bolnavii societăţii unor excluşi.

În anii '75 a înfiinţat la spitalul Prof. Dr. Al. Obregia o secţie de ergoterapie pentru bolnavii psihici care a funcţionat timp de 20 de ani. Secţia RESO - Resocializare avea drept scop tratarea pacienţilor interni şi externi prin diferite activităţi practice, utile. “Terapia ocupaţională creşte stima de sine, combate deznădejdea, dezvoltă abilităţi într-un mediu protectiv pentru pacient. Prin ergoterapie pacientul este stimulat sa redevină activ”, ne spune gazda.

De la luna cadourilor la luna depresiei

Dacă vrei să te simţi bogat, numără lucrurile pe care le ai şi pe care banii nu le pot cumpăra, spune o vorbă. Explică profesionistul în sănătate mintală: “Depresia şi anxietatea sunt legate de tendinţa către frică care dintotdeauna a fost principala problemă a omului.

Lucrurile se agravează din pricina aspectului economic în proporţie de 60% dar acesta nu e principalul factor şi nu e apanajul omului sărac.

Factorul cheie e factorul personalitate. Lumea a pierdut mult din bunul simţ de odinioară. Personalitatea umană se controleză mai greu acum, e mult mai violentă. Se practică agresivitatea. Iar victimele celor agresivi fac anxietate şi depresie. Oamenii se izoleză, nu vor să se complice cu problemele altor oameni. Luna decembrie în psihopatologie s-a numit luna depresiei” .

În lunile de iarnă suicidul e mai mare decât în lunile de vară, spun statisticile. “Epocii noastre îi lipseşte o filosofie: omul e fragil, are tendinţă la depresie, e pervers, are înclinaţii ascunse. Tot bilanţul a dus la imaginea unui om alienat, dezumanizat şi mai departe: societatea e de vină, societatea e nebună. Astea sunt realităţile şi trebuie să dechidem o perspectivă prin psihologie pentru a ne armoniza personalitatea. Nu vrem să devenim Einstein, vrem doar să ne tolerăm în mediocritatea noastră”, spune Prof. Romila.

Depresia nervoasă e o criză prelungită de luciditate

“Psihologul ar trebui să discute cu cei de la accidente maşini care se ceartă ca în mahala. Să vezi acolo anxietate. Nu mai avem tehnica dialogului, suntem nevrotici, trebuie să ne reînsuşim un model de logică. Factorul psihopatologic prin care noi ajungem la depresie este în primul rând cel legat de bani şi apoi cel legat de mediul familial.

Urmează propriile noastre probleme, teama de a face un cancer; după care intrăm într-o cursă infernală de diagnostic. Cum să nu faci anxietate şi depresie? Astea sunt emoţii negative şi e vital să le (re)cunoaştem şi apoi să le tratăm”.

Omul se închide în afecţiunea lui şi nu mai ştie cum să umble cu ea. Rămâne în urma capacităţii, potenţialului său. Devine spectator absent la ce i se întâmplă şi atât “Factorul cel mai grav e că nu-ţi dai seama chiar psihiatru fiind sau îţi dai seama după ce ieşi din depresie. Nu ştii de ce restrângi activitatea, îl iei pe Nu în braţe şi dacă compari cu ce făceai înainte de depresie e o deosebire foarte mare”.

Stresul e o gestiune proastă a întâmplărilor vieţii

“E foarte important să învăţăm trainingul autogen, stăpânirea emoţiilor în primul rând în şcoli, altfel devenim impulsivi şi agresăm. România e un câmp de construcţie neglijat. Prin câte medii medii agresive se plimbă un om zilnic e imposibil să nu ajungă până seara anxios şi în două săptămâni şi depresiv pentru că acumulează stres. Acest stres e de fapt o gestiune proastă a întâmplărilor vieţii. Deocamdată nu ne cruţăm deloc Ce te bagi măi boule? a înlocuit graţia şi simpatia”, completează Prof. Romila.

Pacientul X

Pe parte medicală, educaţia ţine de a trata nu bolnavul ci omul, ca individualitate. Aici intervine, pe de o parte, compatibilitatea medicului psihiatru cu pacientul şi alegerea metodei potrivite fiecărui caz. De aceea, e indicat ca medicii psihiatrii să urmeze formare în psihoterapie.

Sunt medici au o anume viziune asupra omului bolnav: tratăm pacientul X , îi ataşăm o lungă listă de diagnostice, simptome şi pe deasupra şi un prognostic. Urmează tratament medicamentos. Uneori necesar, alteori nu, alteori da, dar în alte doze. Ori, dialogul între psihicul bolnav şi cel numit normal este o confruntare a persoanei bolnave cu personalitatea subiectivă a celui ce o tratează. “Însă psihoterapie se face greu în România, durează şi costă. Iar noi, terapeuţii simplificăm lucrurile. Dacă iei orice bilet de ieşire din spital găseşti patru lucruri la toată lumea – să nu bei, să faci sport indicaţii de televizor”, spune Dr. Romila.

Oameni şi şoareci

Omul bolnav are sufletul mult mai larg decât cel, uneori, prea “strâmt” din cabinetul medical. Bolnavii ies din spital şi se trezesc ca şi în miezul unei operaţii , fără analgezic. Un argument în plus, Prof. Romila: „Problemele psihiatriei nu se pot rezolva de către psihiatri. Dacă nu ai legături cu oamenii care au putere, psihiatrul de spital are un rol foarte limitat. Lucrurile se rezolvă numai dacă pun mâna pe telefon şi-l rog pe Oprescu, care mi-a fost student. Câtă vreme Oprescu e zeu şi psihiatru e un simplu medic nu se poate face nimic”.

Exilaţii

Când pleacă din spital, bolnavul dă peste o lume care îi coase o etichetă la gât şi îl stigmatizează. Managementul extraspitalicesc nu funcţionează. “Am avut zeci de ateliere aici unde lucrau bolnavii. Am încercat să îi implic într-un set de activităţi dar nu am putut să fac mai nimic. Toate serviciile sunt mafiotizate la noi. Am vrut să merg cu bolnavii să curăţăm parcuri. Nici nu vor să audă de noi. Societatea ori ne ignoră ori ne alungă. Sunt atâtea spaţii comerciale, i-am rugat să ne dea şi nouă o bucăţică să expunem produsele lucrate de bolnavii noştrii. Ne-au vorbit de simptome dar eu am înţeles că îi incomodau preţurile noastre de dumping.

Bolnavii sunt aruncaţi de colo colo, exilaţi, nu au cum să resocializeze. Al cui e bolnavul? Psihiatria e politică socială, ţine de psihosociologie şi de economie. Trebuie să mergi o zi la Londra ca să-ţi dai seama câte complicaţii are psihiatria şi cum funcţioneză o reţea de asistenţă socială. Acolo nu poţi externa un bolnav dacă la Bristol, unde se duce, nu are casa aranjată. Este o răspundere enormă pentru resocializarea unui om” .

Schimbarea la faţă

Elena Stuparu (foto) este medic primar psihiatru, fost director de spital, psihoterapeut şi formator. Încearcă zi de zi, puţin câte puţin, să schimbe "fizionomia" psihiatriei. Cu prietenie, discreţie şi naturaleţe. Fără convenienţe, fără ipocrizii, fără replici contrafăcute.

O societate bolnavă produce oameni bolnavi

Psihiatria, explică Elena Stuparu este axată, ca sistem de îngrijiri, pe spitale. Ar trebui să (re)direcţionăm tulburările psihice către ambulatoriu - şi mai departe în Centre de Sănătate - lăsând spitalele doar pentru episoadele de schizofrenie grave. S-a iniţiat o reformă în domeniul sanitar care vizează şi psihiatria. Centrele de sănătate mintală funcţionează în anumite judeţe din România.

"Faţa" psihiatriei este în curs de schimbare însă pentru ca dezinstituţionalizarea să se producă ar trebui ca serviciile comunitare de sănătate mintală să fie promovate şi extinse pe tot cuprinsul ţării. “Numărul în creştere de pacienţi ar trebui să ne îngrijoreze şi atenţia celor abilitaţi, să se îndrepte şi spre profilaxie”.

Specialiştii estimează că 30% dintre noi riscăm sa avem o tulburare psihică de-a lungul vieţii. “Cauzele care generează tulburările psihice sunt dintre cele mai diverse, de la condiţii care ţin de mediu( factori familiali, educaţionali, sociali) până la factori genetici. Însă o bună sănătate mintală înseamnă mai mult decât absenţa unei tulburări. În general o societate bolnavă produce oameni bolnavi”, spune Dr. Stuparu.

Bolile depresive au devenit boli populare şi tind să devina" boli ale epocii". Prevalenţa creşte, tulburările afecteză toate mediile sociale şi grupele de vârstă. "Femeile se îmbolnăvesc mai des decât bărbaţii şi în jurul vârstei de 35 de ani. În schimb, bărbaţii sunt mai afectaţi în jurul vârstei de 50 -55 de ani. “E vârsta la care bărbaţii se maturizează şi privesc viaţa aşa cum e“ ( n. r. luaţi-o ca pe o glumă).

Depresia e o " boală" a civilizaţiei”

Relaţia între stres şi depresie e cunoscută, trăim într-o societate plină de ameninţări unde sensibilitatea, compasiunea, bunătatea sunt taxate. Depresia e şi o " boală" a civilizaţiei” . Elena Stuparu confirmă: “E nerealist să crezi că ceea au obţinut europenii în 30 de ani noi putem să clădim peste noapte chiar dacă trăim în ţara lui Făt Frumos. Sistemul lor psihiatric funcţionează, al nostru încă îşi caută drumul. Numărul în creştere de pacienţi certifică disciplina iar cu recesiunea actuală s-ar putea s-o transforme într-o "prinţesă".

Depresivi sunt cei ce par şi jumătate din cei ce nu par

Este mai dificil să cunoşti persoana care are o boală decât să cunoşti boala de care suferă o persoană Depresia – ca atitudine generalizată în rândul marelui public – derivă şi din deficit de comunicare, de care, vrând – nevrând ne-am contaminat. “Azi, când mijloacele de comunicare sunt atât de facile indiferent de distanţă, pare un paradox. O reţea de suport socială formată din mai puţin de cinci persoane poate determina apariţia unei tulburări depresive”.

"Oboseala este un simptom al depresiei"

Există corelaţii între stres, privare de afecţiune sau dimpotrivă, exces de afecţiune şi apariţia unor afecţiuni diverse. Anumite simptome psihotice sunt resimţite ca trăiri somatice. În ultimele luni, au crescut în prevalenţă formele de anxietate şi depresie dar şi numărul celor care se adresează terapeuţilor. “Problema e că acurateţea diagnosticului, criteriile de diagnosticare, în cazul depresiei, sunt dificile. De pildă, sindromul oboselii cronice poate fi o formă de depresie, intră în diagnosticul diferenţial al depresiei iar episodul depresiv sever are risc suicidar”, precizează medicul psihiatru.

Omului nu îi e uşor să vina în contact cu evenimente care au fost dureroase dar retrăindu-le, în context asistat terapeutic, pot fi ajutaţi sa le resemnifice. Treptat, învăţăm să trăim cu “umbrele” noastre într-un mod pozitiv.

Pe de altă parte, nu există boli ci bolnavi. Eu privesc persoana ca întreg şi nu doar boala pe principiul- persoană- înainte de pacient. Acesta este unul din principiile reabilitării psihiatrice”, completează Dr. Stuparu.

“Trebuie să fim pacienţi, înainte de a fi terapeuţi”

Lucian Traşă (foto) este psiholog şi psihoterapeut, lector universitar. Îl loc de carte de vizită, se prezintă simplu şi firesc: înainte de a fi terapeuţi, suntem nevoiţi să fim pacienţi, indiferent de orientarea psihoterapeutică din care facem parte. Abia apoi a rezona cu, a înţelege, a accepta, nu vor mai fi vorbe goale.

Sotto voce

Etichetele în terapie sunt abuzive. Există încă tendinţa de a stigmatiza o persoană cu o tulburare mentală şi a o trimite la colţul ruşinii. Unde se opreşte educaţia şi începe prejudecata, ştie mai bine, Lucian Traşă: “Se spune ca educaţia nu înseamnă prea mult pentru fericirea individului. Cel care are două doctorate şi trei licenţe nu este neapărat mai fericit decât bunicii noştri care aveau doar patru clase. De asemenea, eu care locuiesc la etajul 10, am biblioteca, LCD, laptop şi nu cred că sunt mai fericit decât un tânar dintr-un trib amazonian care posedă un arc, câteva săgeţi şi a cărui sursa de cunoaştere principală o reprezintă şamanul tribului.

Eu sunt – din perspectiva europeană modernă – poate mai civilizat, dar civilizaţia este un concept referenţial şi extrem de subiectiv. Pe de altă parte, din punctul de vedere al informaţiilor existenţiale şi al valorilor fundamentale, s-ar putea ca el sa fie în avantaj. Plecând de aici putem face o analogie cu bolnavii psihici sau cu cei cu tulburări mentale: publicul îi stigmatizează pentru că nu-i înţelege.

Uneori nici noi, specialiştii, nu suntem în stare să-i inţelegem prea bine, iar tendinţa societăţii este de a respinge şi a stigmatiza ceea ce nu înţelege”.

Simptomul este “răul necesar”

Simptomul îşi are rolul lui, răspunde unor nevoi inconştiente. Uneori simptomul poate să reapară alteori poate să fie înlocuit de altul. Nu ne centrăm pe simptom, el s-a spus, e doar “vârful aisbergului” ci pe cauzele (in)conştiente din spatele lui.

Dacă ajungi la cauzele din spatele lui şi le elimini trebuie să pui ceva în locul rămas “gol” : “Simptomele nu sunt pentru mine decât semne ale unei perturbări şi nu neaparat efecte ale unor cauze. Nu cred că simptomul este neaparat ceva rău de care trebuie să scăpam înainte de toate. Simptomul are un rol al său în toata homeostazia psihică şi lui –trebuie să-i mulţumim pentru ca nu ajungem la stări de destructurare majoră sau pentru că nu ne autodistrugem Eu cred ca simptomul este “răul necesar” , ajută individul să-şi dea seama ca este ceva în neregulă cu el şi ajută terapeutul să aibă un început de cale terapeutică. Tocmai de aceea, nu cred că abordarea de tipul “are febră, scoate antipiretice” este una sănătoasă şi eficientă.

Faţă în faţă cu spaimele proprii

Din perspectivă strict psiho-patologică, societatea românească nu e nici mai rea nici mai bună decât altele. Este altfel. Ne-ar fi plăcut să spunem mai europeană. Primii paşi terapeutici s-au făcut. Profesioniştii în sănătate mintală luptă pentru destigmatizare. Harta e însă configurată “nebunii nu produc, ei consumă”.

A crescut prevalenţa depresiei şi anxietăţii dar şi numărul celor care recurg la serviciile unui psiholog sau psihoterapeut. Psihiatrul se poziţionează ca expert, psihoterapeutul ca şi partener. E preferabil să mergi la psihoterapeut, e ruşinos să mergi la psihiatru pentru că norma psihosocială amendează ce iese din tipare. Unii preferă să umble la normă şi nu la ei. Alţii mută rigla mai jos, în dreptul limitei : să nu limităm, ca să nu avem ce delimita. Chiar şi numai pentru faptul că aceia care văd lumea altfel, nu înseamnă că o văd distorsionat.