Locul unde poţi să devii erou

Ora 8 dimineaţa. Nu ştiu cum se face, dar reuşesc să trec de bodyguarzii de la intrare, fără să mă întrebe niciunul nimic. Aşa că intru în sala de aşteptare. Cîteva rînduri de scaune. Un ghişeu. Două boxe spînzurate deasupra. Un avizier.

Nu e o încăpere prietenoasă. E locul unde poţi “să devii erou”. Cel puţin aşa scrie pe afişele de pe pereţi. Nu se înghesuie, însă, prea mulţi.

Doi bărbaţi şi o femeie – într-un colţ, tăcuţi. Alte două femei, un pic speriate, se ţin de braţ – în alt colţ. În timp ce un bărbat îmbrăcat într-o haină de piele vorbeşte la telefon, mergând agitat dintr-un capăt în altul al încăperii. “Păi, ce să fac? Nu plec de aici pînă nu rezolv treaba. … Ce să facă? Aşteaptă! Da, mă! aşa mi-au zis de la spital! Hai că te sun mai târziu!”

Închide telefonul oftând adînc, cu năduf.

Mă apropii şi aflu povestea spusă, parcă, cu un nod în gât: “Am venit cu soţia la operaţie. La institutul oncologic. Şi mi s-a spus că trebuie să fac rost de sînge. Şi acum stau, şi caut donatori să reuşim să facem operaţia…Nu sunt de aici, sunt din Galaţi. Stau la uşă, şi cînd intră o persoană o întreb dacă donează pentru cineva anume, că am văzut că mai sunt şi alţii în situaţia mea. Dacă nu, o rog să doneze pentru soţia mea, îi ofer o recompensă…e singurul lucru pe care pot să-l fac.”

Aşadar, la vînătoare de donatori. Bărbatul trebuie să găsească 6. A găsit doar doi.



Donator voluntar şi, nu prea

Din când în când, din boxele agăţate de-asupra ghişeului se aude un anunţ: “Georgescu Adrian, Badea Vasilica, Marin Vasile – să se prezinte la cabinetul 38, etajul doi. Cu fişele la ei!”.

Mă apropii de grupul celor trei: “Pentru mama ... E foarte bolnavă, e internată în spital şi trebuie să donăm urgent sînge. Aşa ni s-a spus de la spital, că ei n-au sânge, şi să venim noi, să donăm la schimb.”

Cele două femei care mai aşteptau în sala deloc prietenoasă, se ţin în continuare de braţ. Amîndouă au soţii internaţi în spital. Acolo s-au şi cunoscut. Doar una va dona. “Eu nu pot. N-am greutatea necesară. Dar am venit să o susţin pe ea, că nu e din Bucureşti şi nu cunoaşte pe nimeni.”

Potrivit legii, donarea de sânge este un act voluntar, anonim şi neremunerat.

Practic, nici vorbă de voluntariat. Majoritatea donatorilor sunt asemeni celor pe care i-am întălnit la 8 dimineaţa, la Centrul de transfuzii şi hematologie Bucureşti. Donatori de nevoie. Sau de ocazie.

Într-o altă parte a capitalei, la Facultatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” are loc o campanie de donat singe, sub aceeaşi deviză: “Donează sînge, fii erou!”. Holul facultăţii este amenajat ca un spital de campanie, cu paturi pliante întinse pe jos.

Într-o parte – se fac recoltările: 500 de mililitri fiecare. În alta - se completează formulare, se măsoară tensiunea sau se impart sendvişuri şi pahare cu apă. “Am venit că am auzit că sunt fete frumoase la Medicină!” – îmi spune ştrengăreşte un puşti cu părul strîns într-o coadă. Glumeşte, desigur.

Tânărul chiar ia în serios ceea ce face. Mai ales că e şi membru al unei organizaţii de voluntariat şi – zice el! – ştie ce înseamnă să ajuţi pe cineva fără să ceri nimic în schimb. O tînără ţine un tampon de vată apăsat, pe locul unde a fost înţepată: “Şi bunicul meu a avut nevoie odată şi ştiu că nu e sînge!” Alta – merge chicotind către unul din paturile pliante: “Mi-e frică să nu leşiiiiin!!”- îi spune unei prietene.

Studenţii medicinişti cu care am stat de vorbă spuneau că niciunul însă nu a donat vreodată sânge din proprie iniţiativă: să se ducă el la Centrul de Hematologie, să stea acolo vreo două ore, ca să doneze sânge!

Pentru că trebuie îndeplinite anumite proceduri care durează: completezi o serie de formulare, ţi se face un scurt consult medical, nu trebuie să ai vreo boală transmisibilă, şi aşa mai departe.

De asemenea, trebuie să ai cel puţin 50 de kilograme şi să ştii …să citeşti. Analfabeţii sunt respinşi pentru că se consideră că nu înţeleg întrebările din formularele pe care trebuie să le completeze. Şi pentru că nu ar putea să semneze că sunt de acord cu aceste condiţii.

Prevederea a fost introdusă în 2007, potrivit normelor europene, şi a contribuit şi ea la scăderea numărului de donatori (până nu demult, o mare parte dintre donatori erau persoane sărace, care nu se hrăneau corespunzător şi al cărui sânge nu era de calitate).

Ideea e că fiecare procedură e foarte importantă, sângele donat trebuie să fie bun, aşa că nimeni nu se grăbeşte.

Pe vremea lui Ceauşescu, donarea era aproape obligatorie. Fiecare medic avea o “normă”. Trebuia să trimită la centrele de trasnfuzii cel puţin 30 de donatori lunar, iar problema era rezolvată relativ uşor, cu muncitorii de pe marile platforme, care se bucurau pentru cele două zile libere pe care le primeau în schimbul donării.

Şi acum primesc o zi liberă, cîteva bonuri în valoare de 500.000 de lei vechi, o reducere de 50% la sută la transportul în comun, plus un set de analize gratuite.

România e astfel ţara europeană care oferă cele mai multe facilităţi pentru donatori. Chiar şi aşa, donatorii nu se înghesuie. “Mulţi dintre ei au îmbătrânit” – spune medicul Mihaela Hoinărescu, director al Institutului de Hematologie, Bucureşti – “iar o bună parte dintre cei care au vârsta necesară sunt plecaţi la muncă, în străinătate.”

Astfel, în România, numărul donatorilor a scăzut aproape la jumătate în ultimii ani. Iar dacă în Uniunea Europeană peste 5% din populaţie donează sînge, în România proporţia este de 1,5 %.


Soluţiile pentru a evita o adevărată criză sunt folosirea rudelor bolnavilor ca donatori şi organizarea unor campanii precum cea de la Facultatea de Medicină, de cîteva ori pe an.

Aşa se face că printre studenţi, poliţişti şi pompieri ajung să fie cei mai numeroşi donatori, în urma campaniilor.

Între timp, îmi spune medicul Mihaela Hoinărescu, se încearcă popularizarea problemelor care apar sau pot apărea ca urmare a lipsei de sânge şi (lucru de care n-am mai auzit!) se vorbeşte elevilor în şcoli, încă din clasa I, despre ce înseamnă si fii donator. Sau voluntar – o noţiune aproape inexistentă în Romănia.



În spitale - sânge cu porţia


Încerc să aflu ce se întîmplă în spitale. Mai exact la Fundeni, care este cel mai mare consumator de sânge din Bucureşti. Aici au loc cele mai complicate intervenţii chirurgicale. Nevoia de sânge a crescut, de altfel, ca urmare a progreselor din chirurgia cardiovasculară şi a transplantului.

Dar şi din cauza creşterii numărului de accidente de circulaţie. La Fundeni, însă, n-am succes. Managerul nu are timp să stea de vorbă cu mine. Aşa că merg la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Medicul Bogdan Opriţa, de la serviciul SMURD, îmi spune tranşant că niciodată nu o să fie satisfăcută nevoia de sânge, atâta timp cât numărul de donatori continuă să scadă.

“În aceste condiţii, procedăm ca peste tot în ţară: bolnavii care sunt în starea cea mai gravă şi care au nevoie de transfuzie imediată primesc doar o parte din sângele de care au nevoie. Şi încercăm să raţionalizăm. Iar dacă un pacient are nevoie, de exemplu, de 5 unităţi de sânge, poate să primească numai 3. ”

O parte din sângele consumat în spitalele din capitală este adus de la centrele de hematologie din ţară, unde nevoile sunt mai mici. Însă, îmi spune medicul Bogdan Opriţa, şi în provincie a scăzut cantitatea de sânge. “Dacă înainte trimiteam ambulanţa la Satu Mare, de exemplu, pentru 150 de unităţi de produse de sânge, acum o trimitem pentru 50 de unităţi.”

În jurul nostru, forfota specifică unui spital de urgenţe. Asistente şi medici aleargă. Telefonul sună.

O ambulanţă tocmai a oprit la intrare, unde agitaţia e şi mai mare. Pe targă este adus un bărbat rănit. “Pardon! Pardon!” Brancardierii încearcă să-şi facă loc spre sala de urgenţe.

Eu urc la secţia de gastroentorologie, unde urmează să stau de vorbă cu câţiva bolnavi. Unii dintre ei au primit “porţia” de sînge de care aveau nevoie, alţii aşteaptă. “Vă duc la domnu’ Petrică” – îmi spune o asistentă. “Haideţi că el a vorbit şi ieri la televiziune, dar e supărat că nu l-au dat pe post!”. Întreb de ce toţi ziariştii sunt duşi tocmai la el. “E vedeta secţiei?”- încerc o glumă. “A! Nu! E cel mai palid, săracu’!”.

Domnu’ Petrică era, săracu’, într-adevăr, slab şi palid. Parcă tot sângele i se strânsese în buzele nefiresc de roşii şi de mari, în comparaţie cu faţa mică şi galbenă. Omul îmi spune că ”are” o hepatită virus C.

“Mi-au băgat nişte sânge, care foarte greu se găseşte dacă n-ai pe cineva să doneze pentru tine. Asta e! Sângele e cel mai bun medicament, că bulinele astea…mai rău îţi fac! Am donat şi eu cînd eram tânăr! Veneau mereu la întreprindere şi donam că primeam două zile libere. Şi eram tineri, şi ne bucuram că mai plecam şi noi la munte sau la mare 2 zile, că pe atunci munceam şi sâmbăta, câteodată şi duminica…şi n-aveam când. Mă gândeam eu că o să-mi vină şi mie rândul, că o să am nevoie de sânge şi să mă rog de alţii să doneze?! Nu mă gândeam!”

Într-un alt salon, fuseseră puse paturi şi pe spaţiul care ar fi trebuit să fie liber între cele două rînduri de paturi. “Ei! Acum sunt puţine! Cîteodată mai punem paturi şi pe culoar!” – îmi spune asistenta care mă însoţeşte. Un bărbat cu pijama în dungi nu vrea să vorbească cu mine.

“Nu vreau eu să fiu vedetă! Vorbiţi cu alţii!”. Însă, atunci când află ce vreau să-l întreb devine brusc interesat. Şi-mi povesteşte că sângele se găseşte greu, că şi-a mobilizat toate rudele să doneze, dar chiar şi aşa, în loc de 5 doze cât avea el nevoie, a primit doar 3 şi aşa mai departe! “Am primit minimum. Pentru supravieţuire. În rest, aşteptăm, suportăm, dar aşteptarea asta…ştiţi dumneavoastră…durează!” .

“Ai sânge în tine? Donează-l!”

Guvernul a înfiinţat chiar şi un Comitet Consultativ pentru Promovarea Donării de Sânge, al cărui unic rol este “de a coordona şi aduce la cunoştinţa instituţiilor publice şi private, precum şi la cunoştinţa societăţii civile importanţa donării de sânge”. Vă amintiţi de vreo astfel de campanie a guvernului? Eu nu.

În schimb, aflu de pe internet despre iniţiativa unor ziarişti din Prahova. O iniţiativă care suplineşte măcar acolo, la nivel local, exact ceea e ar fi trebuit să facă Comitetul înfiinţat de guvern:”conştientizarea problemei legate de criza donatorilor de sânge “.

S-au dus într-o dimineaţă, cei cîţiva jurnalişti, la Centrul de Transfuzii Ploieşti să dea propriul exemplu, sau - cum spun ei – să participe pe bune la campania lansată de ei.

Au fost încîntaţi de cipilicii pe care i-au încălţat, ca la muzeu, şi de scaunul – spun ei! – super ergonomic.

“După ce am donat… m-a luat o scurtă ameţeală, dar mi-am revenit repede. M-a durut mîna un pic … dar mi-am revenit… mai ales că după donare, printre altele, suntem îndemnaţi să ne bucurăm de senzaţia care apare atunci când realizăm că e posibil să fi salvat chiar şi trei vieţi”- povesteşte Alexandra Damian, unul dintre jurnalişti. La campania lor au răspuns ascultătorii unui post de radio şi taximetriştii din oraş.

Aceştia din urmă avuseseră parte nu de mult de un incident neplăcut: un coleg de-al lor, taximetrist, a fost atacat de un client şi a pierdut mult sânge. Atunci s-au văzut nevoiţi să ceară, la răndul lor, ajutorul celor cunoscuţi, rugându-i să doneze.

România se află pe ultimul loc în Europa, ca număr de donatori, raportat la populaţie. Mai mult, doar 10% dintre donatorii români sunt voluntari.

Restul sunt fie interesaţi de recompensele oferite la donar, fie donează pentru rude sau prieteni.

Totodată, un procent important donează sânge doar o dată. Puţini fac din asta un obicei, deşi fiecare persoană poate dona sânge de 5 ori pe an.

În alte ţări, au apărut diverse metode de atragere a donatorilor. De exemplu, în Australia există un post de radio care anunţă la ce spital este nevoie de sânge şi donatorii se duc acolo benevol.

Italienii donează sânge duminica, în faţa bisericii, după slujbă, la îndemnul preotului, în timp ce americanii recrutează donatori prin poştă, adică autorităţile trimit scrisori prin care cetăţenii sunt îndemnaţi să doneze.