Ierburi și mirodenii – secrete pierdute (V)

VANILIA – MIRODENIA ANULUI NOU

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.
Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre vanilie ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele ei! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

Numele vaniliei

Când indienii totonaca s-au așezat pe coastele Golfului Mexic, în Papantla, în ținutul căruia spaniolii aveau să-i spună Vera Cruz (Crucea cea Adevărată), au găsit o orhidee-liană cu un fruct neobișnuit: o păstaie parfumată.
I-au spus xahnat, Floarea Neagră.
Conchistadorii spanioli au numit-o teaca cea mică, vainilla: seamănă cu o mică teacă de spadă.
Francezii îi spun vanille, italienii, vaniglia sau vainiglia, portughezii, baunilha, englezii, vanilla și grecii, βανίλια sau βανίλα, iar numele-i științific este Vanilla planifolia, adică „vanilia cu frunze netede”.

Los curanderos (vracii/tămăduitorii) totonaci și azteci spuneau că Floarea Neagră ne face să ne îndrăgostim, iar și iar, de perechea noastră, și ne mai reamintește că iubirea este singura și adevărata putere tămăduitoare din lume.

Floarea Neagră, mai spuneau ei, ne face să ne vedem foarte bine, așa cum suntem, în iubitul nostru sau în iubita noastră, în soțul sau în soția noastră, ca într-o oglindă, și ne liniștește în același timp că nu-i vom pierde dragostea (dacă nu ne place ce vedem) atâta timp cât vom lucra cu noi înșine la metamorfoza noastră interioară (Maeștrii Alchimiei Interioare o numesc Marea Operă), pentru că el sau ea ne va așteapta atât cât e nevoie.

Și, cel mai important lucru pe care îl dăruiește vanilia unei perechi este solidatitatea totală, o viață ce seamănă cu o îmbrățișare fără sfârșit.
Cu siguranță din acest dar al vanilei s-a născut o legendă minunată a indienilor totnaci:

„Zeița Tonacayohua își avea templul în vârful unuia din cei mai înalți munți din Papantla. O slujeau întotdeauna zece fecioare, ce-i fuseseră închinate de mici, cu legământ de feciorie pe viață.

Se spune că regele Teniztli, al treilea din dinastia totonaca, a avut de la una din soțiile sale o copilă atât de frumoasă, încât i-au dat numele de Tzacopontziza, Luceafărul de Dimineață. Și, fiindcă regele nu voia ca cineva să se atingă de frumusețea-i fără seamăn, a închinat-o zeiței Tonacayohua.

Un tânăr prinț, pe numele-i Zkatan-Oxga,Tânărul Cerb, s-a îndrăgostit de ea.
Deși știa ce pedeapsă îl aștepta pentru un asemenea sacrilegiu, tăierea capului, tânărul aprins de dragoste a răpit-o pe Luceafărul de Dimineață. A fost într-o zi în care a văzut-o ieșind din templu să prindă turturele pe care trebuia să le aducă jertfă Zeiței. A luat-o și a dus-o cu el pe vârful cel mai prăpăstios al muntelui.

N-au făcut cale lungă: în față le-a apărut o arătare înfricoșătoare care, aruncând spre ei ziduri de flăcări, i-a silit să se întoarcă la drum, unde îi așteptau, furioși, preoții Zeiței.

Tânărul Cerb n-a mai apucat să vorbească: i-au tăiat capul dintr-o singură lovitură. Aceeași soartă a avut-o și prințesa.
Trupurile, calde încă, le-au fost aduse la templu. După ce le-au scos inimile și le-au pus pe pietrele de jertfă ale altarului Zeiței, preoții le-au aruncat într-o prăpastie.
Pe locul unde au fost jertfiți, iarba deasă a început a se usca, ca și cum sângele scurs din trupurile lor ar fi fost vrăjit.

Și, nu după mult timp, acolo a început să crească un copac ce se tot înălța, pe zi ce trecea, cu câteva palme de la pământ, și se tot acoperea de frunze.

După ce a crescut și a devenit un copac adevărat, în jurul lui a început a se întinde o orhidee agățătoare care, de asemenea, cu o nemaivăzută repeziciune, își trimitea fericită lujerii de smarald, îmbrățișând trunchiul copacului, cu atâta putere și delicatețe totodată, încât păreau brațele unei femei ce-și îmbrățișează cu ardoare iubitul.

Erau lujeri delicați, cu frunze elegant și măiestrit dăltuite.

Soarele fierbinte de la Tropice cu greu putea răzbate prin frunzișul des al copacului, la adăpostul căruia orhideea creștea și se întindea, ca o mireasă la pieptul iubitului ei.

Și, într-o dimineață, orhideea s-a acoperit de flori mici și totul împrejur s-a umplut de miresme negrăite”.

Numele pe care i l-au dat spaniolii vaniliei, „teaca cea mică”, este cât se poate de potrivit. Nici un nume nu este întâmplător.
Întotdeauna maeștrii nevăzuți sunt, de fapt, cei ce pun nume lucrurilor.

Vainilla, în spaniolă, este diminutivul lui vaina (din vagina care însemna, în latină: teacă de sabie, dar și păstaie).

Teaca vaniliei, spun Maeștrii Înaltei Bucătării, simbolizează puterea subtilă, profund feminină, de a calma, de a liniști, de a îmblânzi furia și agresivitatea unui războinic și de a-l supune, îmbrățișându-l cu blândețe, grație și tandrețe.

Pe de altă parte, păstaia plină de nenumăratele semințe minuscule ale vaniliei, dacă ne gândim la cel de-al doilea sens al lui vagina, spun ei, simbolizează, așadar cheamă, rodnicia/fecunditatea iubirii, împlinirea ei.

De aceea, ei recomandă vanilia ca pe o mirodenie a Anului Nou, ca una care aduce rodnicie, belșug, abundență, plinătate și, nu în ultimul rând, pacea și liniștea căminului, și, desigur, o minunată armonie între soți.

Maeștrii Bucătăriei Subtile le spun discipolilor lor că sunt zile când toți avem nevoie de esența profund feminină și venusiană a vaniliei și atunci e bine s-o lăsăm să lucreze singură în noi. Sunt zilele în care ne simțim agățători, ca și ea, adică tânjim/avem nevoie de un reazem, de un suport pe care să creștem și să ne înălțăm…
… dar și zile în care vanilia, însoțită fie de puțin șofran, fie de puțină scorțișoară, nucșoară sau cuișoare... fie de toate împreună, ar putea să ne răspundă nevoilor celor mai profunde de tandrețe și mângâiere.

Din rețetele Maeștrilor: prăjituri de familie cu vanilie pentru Anul Nou:

Steluțe cu vanilie și scorțișoară (se fac atât de Crăciun cât și de Anul Nou):

Începem prin a amesteca 250 de grame de unt la temperatura camerei cu 125 de grame de zahăr pudră și cu semincioarele de la o păstaie de vanilie, până devin o spumă... untoasă. Adăugăm 300 de grame de făină și o linguriță de scorțișoară și amestecăm în continuare până ce aluatul devine uniform.

Punem aluatul pe planșeta de lemn presărată cu făină și-l frământăm până ce se înmoaie și se face elastic și-l punem apoi într-un bol învelit cu o folie de plastic. Îl lăsăm în frigider un sfert de oră.

Îl scoatem și-l întindem într-o foaie de 5 milimetri din care „scoatem” steluțe cu o formă cu diametrul de 5 cm. Ne ies aproape 65 de steluțe pe care le așezăm pe o tavă tapetată cu hârtie de copt, le acoperim și le punem în congelator timp de un alt sfert de oră.
Între timp aprindem cuptorul.
După ce scoatem steluțele din congelator, le așezăm în două tăvi mari, tapetate cu hârtie de copt, le punem în cuptor unde rămân să se coacă, la foc mediu, între 12 și 15 minute. Dar, după 6-7 minute schimbăm locul tăvilor, pe cea de jos o punem sus și pe cea de sus o punem jos.
Le scoatem din cuptor și le mai lăsăm în tavă să se răcească. Călduțe, le pudrăm cu zahăr... pudră sau le ungem cu puțină miere.

***

Budincă de vanilie cu sirop de miere

Amestecăm două căni și jumătate de făină cu două lingurițe de praf de copt, semincioarele de la o păstaie de vanilie, o jumătate de linguriță de scorțișoară, un sfert de linguriță de cuișoare pisate, un vârf de cuțit de nucșoară și un praf de sare.

Frecăm apoi o jumătate de cană de unt cu trei sferturi de cană de zahăr brun până devin o spumă ușoară, adăugăm două ouă și frecăm în continuare. Adăugăm puțin câte puțin, pe rând, trei sferturi de cană de lapte și aluatul, și apoi o jumătate de ceașcă de coajă rasă de portocală, păstrată în miere, și o jumătate de ceașcă de nuci pisate mărunt, amestecând totul bine.

Punem aluatul în șase forme mici de budincă unse cu unt și presărate cu făină și-l lăsăm în cuptor, la foc mediu, până se coace. Ca să fim siguri că micile budinci s-au copt bine și ca să nu le scoatem mai devreme, facem proba cu scobitoarea.

După ce le scoatem, le lăsăm să se răcească puțin și le răsturnăm. Le punem pe o tavă uscată și le însiropăm, calde, cu sirop din miere dizolvată în apă, împreună cu suc de portocale și coajă rasă de portocale.

***

Prăjitură magică cu vanilie

Încălzim o jumătate de litru de lapte cu semincioarele unei păstăi de vanilie, cu păstaie cu tot, și-l lăsăm o oră acoperit cu un capac, ca vanilia să-și desfacă, pe deplin, parfumul în el.
Separăm albușurile de gălbenușurile a patru ouă. Frecăm gălbenușurile cu 125 de grame de zahăr pudră și cu o lingură de apă până devin o spumă albă.

Aprindem cuptorul.

Topim 125 de grame de unt și-l amestecăm cu spuma de gălbenușuri și, în continuare adăugăm 115 grame de făină cu un praf de sare. Amestecăm timp de câteva minute.

Turnăm apoi laptele și amestecăm în continuare.

Batem albușurile spumă (o spumă tare !) și o încorporăm ușor în amestec.

Turnăm amestecul într-o formă de silicon cu diametrul de 24 de centrimetri, netezim suprafața și îl coacem cam 50 de minute.
Lăsăm prăjitura să se răcească timp de două ore în frigider înainte de a o pudra cu zahăr.

***

Cake cu lămâie și vanilie

Frecăm 250 de grame de unt cu două pahare cu zahăr. Adăugăm treptat patru ouă și amestecăm în continuare. Turnăm treptat o cană de lapte, o jumătate de cană de suc lămâie, adăugăm coaja rasă și bine splată a două lămâi, și, tot treptat, 500 de grame de făină, o linguriță de praf de copt și semincioarele de la două păstăi de vanilie.

Amestecăm încă cinci minute și apoi turnăm amestecul într-o formă unsă cu unt. Coacem checul o oră la foc mediu spre mare.