Exil în comunism: Enescu şi Brâncuşi

Festivalul "George Enescu", desfăşurat anual la Bucureşti, a ajuns în 2011 la ediţia a XX-a. Manifestarea este dedicată celui mai important compozitor român din secolul trecut, George Enescu (19 august 1881, Liveni, Botoşani - 4 mai 1955, Paris).

George Enescu a fost contemporan cu alţi români care s-au afirmat în perioada interbelică, precum Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu sau Mircea Eliade. Cu toţii au fost afectaţi de schimbările politice ale vremii, fiecare ajungând în exil.

Perioada interbelică marchează pentru George Enescu începutul unui permanent periplu între România, Franţa şi Statele Unite.

George Enescu a făcut mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938).

Activitatea sa pedagogică a căpătat importanţă considerabilă, printre elevii săi numărandu-se violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux. În 1927, George Enescu devine profesorul de vioară al celebrului dirijor american Yehudi Menuhin.

Acesta din urmă a fost persoana care l-a convins până la urmă pe George Enescu să emigreze din România şi i-a intermediat obţinerea azilului politic în Statele Unite.

George Enescu a părăsit definitiv România în 1946. Plecarea sa coincide cu instaurarea regimul comunist. Plecarea din ţară a fost pregătită în detaliu, după întoarcerea lui George Enescu din turneul ţinut în URSS, susţine muzicologul Viorel Cosma într-un interviu pentru Formula As.

George Enescu a plecat cu o viză de Statele Unite, acordată de şeful primului guvern comunist din România, Petru Groza. Muzicianul a avut paşaport diplomatic şi pentru că evita călătoriile cu avionul, s-a îmbarcat la Constanţa.

Urmărit de agenţi ai Securităţii la Paris

George Enescu a rămas trei luni în Statele Unite. Nu a reuşit să se adapteze pe noul continent, aşa că şi-a făcut bagajele şi s-a întors definitiv la Paris, mai afirmă muzicologul Viorel Cosma.

Aflat în exil în capitala Franţei, George Enescu a fost urmărit de agenţi ai Securităţii. Activitatea sa era atent monitorizată de agenţi ai poliţiei secrete care îi raportau direct lui Alexandru Drăghici, fost şef al internelor.

Aceste informaţii dar şi documente privind urmărirea lui George Enescu de către Securitate au fost prezentate într-o dezbatere privind exilul muzicianului român, organizată în iunie 2011 la sediul Centrului Cultural Român de la Londra.

Ioana Voicu Arnăuţoiu, organizatoarea evenimentului, afirmă că pe lângă George Enescu au fost detaşaţi trei agenţi, Lucia, Bediţeanu şi Ionescu, iar activitatea lor a continuat până în 1954.

Bediţeanu i-ar fi falsificat şi semnătura lui George Enescu, după cum arată documentele citate de cercetătoare.

Armistiţiu pentru Enescu, război deschis cu Brâncuşi

În 1951, statul roman a dorit să-l aducă pe George Enescu la Săptămâna muzicii româneşti, pentru a patrona acest eveniment.

George Enescu a acceptat, dar a solicitat ca Academia Română să-i reprimească printre membrii săi pe Dimitrie Gusti şi Constantin Rădulescu Motru, iar ministerul de interne să o elibereze din închisoare pe soţia compozitorului Mihail Jora.

Solicitările nu au fost îndeplinite, şi în acelaşi timp starea de sănătate a muzicianului s-a deteriorat. Planul reîntoarcerii în ţară a eşuat, George Enescu trimiţându-le autorităţilor române o scrisoare prin care le spunea că nu poate onora invitaţia din cauza stării precare de sănătate.

Dacă George Enescu s-a bucurat de o relaţie oarecum favorabilă cu autorităţile comuniste, contemporanul său cel puţin la fel de cunoscut, sculptorul Constantin Brâncuşi (19 februarie 1876, Hobiţa, Gorj - 16 martie 1957, Paris), s-a stins din viaţă fără să îi fie permisă mult dorita întoarcere în ţară.

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în exil. A plecat la Paris în 1904, acolo unde s-a şi stins din viaţă după 53 de ani de exil. În 1951 a vrut să-şi doneze cele 230 de sculpturi statului român însă a fost refuzat.

Constantin Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română şi a primit-o pe cea franceză în 1952. Trei ani mai târziu s-a adresat statului român cu cerinţa de a fi repatriat, pentru a fi înmormântat lângă părinţii săi, în Hobiţa.

Cererea i-a fost refuzată, iar în 1957 Constantin Brâncuşi s-a stins din viaţă la Paris.

În ultimele zile din viaţă s-a spovedit şi s-a împărtăşit unui prelat ortodox din Paris.

Constantin Brâncuşi îi mărturisea Arhiepiscopului Teofil că “mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea.”