Cimbrul - iarba care te satură

Numele cimbrului

Cimbrul era pentru romani iarba-care-te-satură sau săţioasa, satureia în latină, de la satur: sătul; îmbelşugat, rodnic, bogat.

„Săţioasa” - adică mirodenia cea mai hrănitoare. Cea care te satură, te hrăneşte „pe săturate” şi cea care împlineşte, îmbogăţeşte şi dă saţ şi savoare bucatelor, făcând ca orice mâncare să fie mai îmbelşugată.

În treacăt să spunem că sătul, în româneşte, vine din latină: satullus, „săturel”, iar a sătura, din saturo, saturare, verbul săturării, al saţietăţii şi al împlinirii.

Numele românesc al cimbrului vine, însă, nu din latină, ci din grecescul thimbra, θύμβρα (prin varianta din neogreacă dimbros, δύμβρος, cf. MDA) poate, pentru că era foarte preţuit în cuhniile boierilor greci stabiliţi în Țările Române.

Cele mai cultivate două varietăţi de cimbru (din cele 150 câte există) sunt cimbrul de grădină/ cimbrul de vară (Satureja hortensis) şi cimbrul de munte/cimbrul de iarnă (Satureja montana). Numele populare româneşti ale cimbrului sunt: ciumurică, lămâioară, lămâită, piperniţă-de-grădină; cimbru adevărat, cimbru bun, cimbru mirositor. Englezii i-au spus cimbrului savory, iar spaniolii saborea, adică savuroasa. Francezii îi spun: sarriette, herbe de l'amour/iarba-iubirii, herbe à fèves/iarba-de-bob, herbe des satyres/iarba satirilor, poivrée/piperata, savorée şi savourée … adică săţioasa, dar şi pèbre d'aï sau pèbre d'ase în provensală, piperul-măgarului. Iar grecii îi spun: tragorigni/τραγορίγανη, oregano-ul ţapului, tragohorto/τραγόχορτο, iarba-ţapului sau gherontohorto/γεροντόχορτο, iarba-bătrânilor.

Puterile cimbrului

În lumea Mediteranei sosul de cimbru (frunzuliţele-i minuscule pisate, în mojar, cu usturoi şi ulei de măsline) era o mâncare de toate zilele săţioasă şi savuroasă. Se mânca cu pâine, măsline şi brânză tare de capră.

Iar vinul fiert cu cimbru trecea drept una din cele mai puternice poţiuni ale Afroditei. Natural, şi cimbrul face parte din vechea familie a ierburilor Afroditei: rozmarin, cimbrişor, oregano (maghiran şi sovârf), mentă, busuioc, melisă (roiniţă) sau levănţică.

Puterea afrodisiacă a cimbrului era atât de temută în Evul Mediu, încât călugării nu aveau voie s-o crească în grădinile mănăstirilor. I se spunea iarba-diavolului sau iarba-satirilor, pentru că satureia şi satyr sunau aproape la fel.

Satureia era, însă, numele cimbrului în latină, iar satyrul era duhul silvestru al belşugului/fertilităţii în vechea Romă, venit, însă, din mitologia greacă şi devenit, în lumea creştină, duhul… insaţiabil al ispitei şi al poftei neînfrânate.

Cea care „a exorcizat” şi „a dezlegat” cimbrul de imaginea satyrului, simbol al sexualităţii descătuşate, a fost Sfânta Hildegard de Bingen (1098- 1179), celebra herboristă şi mistică benedictină, graţie viziunilor sale mai presus de orice îndoială. Revelaţiile pe care le primea au convins Biserica de binefacerile, multe şi… neprihănite, ale cimbrului.

Mulţumită ei, aşadar, din secolul al XII-lea, cuhniile mănăstireşti s-au umplut iarăşi de miresmele viguroase ale prea-săţiosului cimbru.

Călugărilor, acest dar dumnezeiesc le uşura mult postul, dar şi digestia, în mâncarea de varză, fasole, linte, mazăre, bob sau năut, pe care le prefăcea în bucate cereşti. Iar iarna, în vinul fiert, cimbrul le mai alina şi tusea, astma, junghiurile, guturaiul sau lingoarea.

Ca să nu mai spunem cât de mult îi ajuta să rămână treji şi să înfrunte akidia, adică toropeala de la vremea prânzului.

Cimbrul în reţetarul bucătarilor

De-a lungul timpului maeştrii bucătăriei subtile şi-au dat seama că cimbrul, proaspăt sau uscat, trezeşte voluptăţi nebănuite în cele mai simple şi umile feluri, de la uleiul aromat şi salate, până la pâinea de casă.

Și, mai ales şi-au dat seama că miresmele-i intense te face să savurezi cu nesaţ:

… boabele mari: fasolea, mazărea, lintea, năutul, bobul, numite la modul general leguminoase…
… boabele mici: grâul, orezul, orzul şi orice fel de cereale…
… salata de roşii, de lăptucă, de castraveţi, de varză sau de murături…
… cartofii şi vinetele, varza, ciupercile, supele şi ciorbele de tot felul, piureuri, omlete sau salata de ouă… şi …
… cremele de brânză, mai ales brânza de capră, sau untul pentru tartinele de dimineaţă.

Se pare, totuşi, că fasolea şi cimbrul au o relaţie specială, de vreme ce în germană numele cimbrului este Bohnenkraut, adică iarba-fasolei.

Și tot o relaţie specială au cele cinci ierburi de Provenţa care, pisate bine în mojar şi unite într-un sos de ulei, te fac să te simţi pe deplin ospătat. Pentru 100 de gr de amestec,

Maeştrii Înaltei Bucătării recomandă aceste proporţii: 26 gr de rosmarin, 26 gr de oregano, 26 gr de cimbru, 19 gr de cimbrişor şi 3 gr de busuioc.

Sfatul bucătarilor

Cimbrul este la fel de săţios, de savuros şi de bun, proaspăt sau uscat. Cel proaspăt rezistă la frigider şi două săptâmâni, învelit într-o pânză curată sau în hârtie absorbantă uşor umezită. Iar mănuchiurile de cimbru uscat se păstrează foarte bine într-o cană de lut sau de sticlă, în cămară sau în bucătărie, ca să fie mereu la îndemână.

Sfatul herboriştilor

Un ceai de cimbru, spun herboriştii, sau uleiul esenţial de cimbru curăţă de impurităţi stomacul, gâtul, pieptul şi abdomenul inferior. Iar gargara însănătoşeşte şi reface mucoasele gurii şi ale gâtului.

Tămăduitorii spun că cimbrul este un aliat foarte puternic: potoleşte orice durere şi suferinţă a viscerelor, pe care le însănătoşeşte şi le scapă de infecţii.
Un aliat care potoleşte tusea convulsivă, care alungă răceala, gripa, răguşeala, frisoanele, febra, oboseala trupului şi a minţii sau insomnia.

Cum ? Pur şi simplu „încălzeşte” sângele şi-l face să curgă mai repede, scoţând afară din trup materiile care-l îmbolnăveau.

Iar vinul sau uleiul în care şi-au lăsat puterile 2-3 săptămâni câteva crenguţe de cimbru şi salvie nu numai că te fac să simţi şi să guşti venusitatea lumii, dar îţi coboară în toate măruntaiele o iubire şi o poftă nesăţioasă de viaţă.

Sfatul tămăduitorilor

Stăpânii ierburilor înmiresmate scriu în manualele lor că fie baia cu câteva (4-6) picături de ulei esenţial de cimbru amestecat în 2-3 linguri de lapte gras sau în 2 linguri de ulei de bază, fie apa în care turnăm decoct de cimbru, ne relaxează şi ne dăruieşte o pace îngerească. Ca şi masajul cu 4-6 picături de ulei esenţial amestecat în 10 ml ulei de măsline.

Lecţia cimbrului: îi însufleţeşte pe letargici şi pe cei plictisiţi sau sătui de viaţă, pe cei care simt că nu mai au putere să lupte cu ea, pe cei care se sperie de dualitatea lumii; dă vigoare sufletelor moleşite şi le îndeamnă să trăiască intens fiecare clipă. Îi înfierbântă pe cei cu sângele şi inima îngheţată şi îi învaţă pe cei prea cuminţi să trăiască viaţa cu voluptate.

Satyr dansând (epoca elenistică, Luvru)