Cimbrişorul - iarba duhului

Cimbrişorul în româneşte s-a numit după fratele său mai mare, cimbrul, cu care şi seamănă mult.

Numele-i grecesc, însă, merită toată atenţia. De ce ? Pentru că a fost ales, sunt de părere maeştrii alchimiei vegetale, anume ca să ni se arate puterile-i subtile.

În limba vechilor greci i se spunea thymos (θύμος; în neogr. θυμάρι, thymari), din familia de cuvinte a duhului.

Pentru iubitorii de etimologii În greacă, „rădăcina duhului”, *dheu-, a dat cele mai interesante cuvinte: thyo (θύω), a fumega, a scoate fum; a jertfi, thysia (θυσία) şi thyma (θύμα), jertfă sau ardere, thymiao (θυμιάω), a tămâia şi thymiama (θυμίαμα), tămâie, theos (θεός), zeul, divinitatea căreia i se ard/aduc jertfele, thanatos (θάνατος), moartea, văzută, poate, ca o descompunere, o împrăştiere a „pulberii” trupului şi o exhalare a sufletului, thnitos (θνητός), muritorul şi … … poate cel mai celebru dintre toate, thymos (θυμός), duhul sau totalitatea trăirilor interioare, a emoţiilor şi a pornirilor, bune sau rele, sufletul,pathos-ul, curajul, teama, mânia, impetuozitatea, înflăcărarea, elanul vital, bucuria descătuşată, dorinţa aprinsă şi, nu în ultimul rând, tot ce se leagă de gândire şi de inimă. Acest thymos, care însemna la Homer deopotrivă sufletul/viaţa care se ridică ca un abur (este, de altfel, înrudit cu fumul) şi iese din oasele celui mort, nebunia războinică şi pornirile iraţionale sau chiar gândirea însăşi, este acelaşi cuvânt cu duhul din slavă.

Ca şi cimbrul, şi cimbrişorul are două mari specii din cele 350 câte există, multe din ele, endemice:

1. cimbrişorul târâtor sau sălbatic (Thymus Serpyllum) şi

2. cimbrişorul comun sau cimbrişorul de grădină (Thymus vulgaris), care este şi cel mai răspândit.

Numele lor populare în română sunt: 1.Thymus Serpyllum: cimbrişor de câmp, cimbru de câmp, balsamă, buruiană de balsam, cimbrişor sălbatic, cimbru sălbatic, cimbru păsăresc, cimbrul ciobanului, iarba cucului, lămâiţă, şerpunel, tămâiţă, timian, timişor, ţimbrişoare. (Francezii îi spun: serpolet, thym sauvage sau farigoulette, iar englezii: wild thyme). 2.Thymus vulgaris: cimbrişor grecesc, cimbrişor comun, cimbru, cimbru de câmp, cimbru adevărat, cimbru de cultură, cimbru de grădină, cimbru mirositor, iarba cucului, iarbă de lămâioară, lămâiţă, timian (Francezii îi spun: farigoule sau frigoule, iar englezii: wild thyme, thymian, common thyme sau garden thyme). Farigoule venind din occitană, farigola, care, la rândul ei, vine din latina populară, *fericula, adică iarba sălbatică. Ambele specii au cam aceleaşi denumiri populare, ceea ce ne arată că se confundă uşor şi „cimbrişoarele” între ele şi cimbrişorul cu cimbrul de grădină (Satureja Hortensis). De altfel în cărţile de mirodenii traduse în româneşte numele lor variază în funcţie de documentaţia traducătorului.

Judecând după familia de cuvinte „a duhului” în elină, cimbrişorul s-ar traduce astfel:

iarba-jertfelor sau iarba-cu-parfum-de-tămâie (vechii greci îl ardeau, în loc de tămâie, în templele zeilor, cum făceau şi cu rosmarinul), buruiana-zeilor, iarba-duhului sau iarba-vieţii. Toate aceste denumiri sunt legate, de fapt, de puterile lui tainice şi de transformările subtile pe care le aduce în cei ce şi-l fac un aliat nedespărţit.

Puterile cimbrişorului

Numele grecesc al cimbrişorului ne arată ce influenţe subtile are această iarbă a duhului asupra sufletului, asupra trupului şi asupra minţii.

Trupul îl umple de viaţă, de vigoare şi de forţă.

Inimii îi dăruieşte curaj, bărbăţie, însufleţire, înflăcărare, pathos şi elan.

Sufletului îi dăruieşte măreţie, nobleţe şi îl ajută să-şi domine şi să-şi înfrâneze dorinţele prea pătimaşe, mânia aprinsă, instinctele şi pornirile oarbe, războinicia/agresivitatea, excesivitatea şi, pe de altă parte, să-şi descătuşeze izvoarele iubirii şi ale bucuriei.

Cât priveşte mintea, o face vigilentă, adică veghetoare şi trează, şi o întăreşte în lupta cu încordarea şi cu presiunea psihică.

În Evul Mediu cimbrişorul trecea drept o iarbă a războinicului, dătătoare de curaj şi de vitejie în luptă.

O arată obiceiul cavalerilor şi al cruciaţilor de a-şi împodobi scuturile cu cimbrişor.

Sau obiceiul domniţelor de a broda crenguţe de cimbrişor, înconjurate de albine, pe eşarfa dăruită cavalerului lor care pleca în cruciade, eşarfă care avea menirea de a-i da tărie şi curaj.

Tot în Evul Mediu cimbrişorul era unul din ingredientele celebrului magiun al sultanilor: padişah kuvvet macunu (se citeşte: padişah kuvét magiunú), un filtru de dragoste, dătător de putere, pe care turiştii veniţi la Istanbul/Constantinopol îl cumpără azi plini de speranţă din prăvăliile de mirodenii.

Una din puterile cele mai căutate ale cimbrişorului era aceea care stârnea beatitudinea iubirii. Firesc, cimbrişorul face parte din vechea familie a ierburilor Afroditei: salvie, cimbru, rosmarin, oregano (maghiran şi sovârf), mentă, busuioc, melisă (roiniţă) sau levănţică.

În Vechea Romă, era nelipsit, alături de maghiran, verbină şi flori de mirt, din renumitul poculum amatorium sau Potirul Iubirii, un reputat filtru de dragoste ce ieşea, în mare taină, din mojarul descântătoarelor.

Moştenitoarele lor, Stăpânele ierburilor, recomandă azi un leac pentru regăsirea focului interior: un amestec din cimbrişor, salvie, rosmarin şi mentă pe care îl puteţi folosi fie ca fiertură/poţiune, fie în vinul de la cină, fie în mâncare (orice fel), foarte puţin, însă, din fiecare, pentru că toate sunt puternice şi trebuie luate cu cumpătare.

Cimbrişorul în Reţetarul bucătarilor

Botaniştii au găsit dovezi care arată că cimbrişorul este folosit cam de… 12 mii de ani.

Natural, este una dintre cele mai energizante ierburi din ţinuturile Mediteranei.

Locuitorii lor, mediteraneenii, obişnuiau să bea vin fiert cu cimbrişor şi să mănânce un sos de ulei de măsline cu cimbrişor, împreună cu câteva măsline, usturoi şi puţină brânză de capră, atunci când o aveau.

Îl puneau în oţetul pentru salate şi în uleiul sau saramura în care marinau măslinele (de vreme ce este un conservant natural).

O masă obişnuită a ciobanilor şi a pustnicilor, vieţuitori în munţi, dar şi a călugărilor mult-postitori, este supa de cimbrişor: două crenguţe, proaspete sau uscate, se lasă câteva minute într-o cană cu apă fierbinte bine acoperită. Se „îndulceşte” cu puţin ulei de măsline şi se mănâncă cu pâine uscată.

Este o supă cu putere care vindecă bolile iernii şi ale frigului.

În bucătăria mediteraneană cu cimbrişor se prepară:

- cremele şi sosurile de brânză, dulce sau sărată, tare sau cremoasă, untul pentru tartine

- sosurile de vin roşu cu ceapă crudă sau cu usturoi

-uleiul şi oţetul aromat, precum şi saramura pentru murături

- pâinea, supele, mâncarea ţărănească de legume, pe care o parfumează aşa cum tămâia înmiresmează un iatac

- salatele, piureurile, sucurile şi băuturile din fructe

- mierea şi vinul aromate

Locuitorii Provenţei, continuatorii Bucătăriei Înmiresmate a vechilor romani, folosesc cimbrişorul în celebrele lor amestecuri de ierburi: Herbes de Provence (alături de cimbru, rosmarin, maghiran şi lavandă) şi Bouquet garni (alături de pătrunjel, dafin, eventual praz, frunze de ţelină, rosmarin şi salvie).

Iar bucătăria orientală foloseşte cimbrişorul în amestecul za'atar.

În Liban, de pildă, mamele le dau copiilor, când învaţă pentru examene, pâine cu ulei şi za'atar (maghiran, cimbrişor, seminţe de susan prăjite, sare şi sumac).

Există şi câteva varietăţi fructate ale cimbrişorului: cu aromă de lămâie (Thymus citriodorus), de chimion (Thymus herba–barona) sau de portocale (Thymus vulgaris fragrantissimus) cu care vă puteţi îmbogăţi deserturile.

Sfatul bucătarilor

Crenguţele de cimbrişor se usucă cel mai bine în mănunchi, atârnate cu capul în jos, într-un loc uscat şi aerisit.

Puteţi să luaţi frunzuliţele după ce s-au uscat şi să le păstraţi într-un borcan bine închis. Dacă le găsiţi proaspete, le puteţi păstra în frigider până la o săptămână, fie într-o cană cu apă, fie într-o pungă de plastic.

Este important să-şi păstreze mult preţioasele-i uleiuri volatile.

Sfatul herboriştilor

Ceaiul, pulberea, tinctura sau uleiul esenţial de cimbrişor îi ajută să se însănătoşească repede pe cei răciţi, gripaţi, chinuiţi de tuse sau de astm bronşic şi pe cei atinşi de laringită, traheită, faringită, amigdalită, angină pectorală sau pneumonie.

Pe cei/cele pe care îi/le necăjesc dispepsia, colitele, infecţiile renale şi urinare, piuria, disuria, suferinţele bilei, ale ficatului şi ale rinichilor, candidoza, amenorea, menstrele dureroase sau inflamaţiile buco-faringiene şi stomatitele (gargară).

Pe anemici, convalescenţi, obosiţi şi epuizaţi, pe cei greu încercaţi de dureri de cap, pe deprimaţi sau, dimpotrivă, pe cei surescitaţi şi pe insomniaci.

Cum ? Uleiurile esenţiale ale cimbrişorului au puterea de a descongestiona căile respiratorii şi de a-i ajuta să elimine mucozităţile, de a dezinfecta intestinele şi de a îmbunătăţi circulaţia, inclusiv cea cerebrală.

Sunt antiseptice germicide, antibiotice şi antimicotice şi lucrează ca un balsam binefăcător şi tămăduitor.

Herboriştii recomandă un ceai de iarnă numit Focul Lăuntric din cimbrişor, mentă şi salvie.

Cunoscutul explorator roman Pliniu cel Bătrân (23–79 d. Hr.) ne-a lăsat o fişă tehnică de bază a cimbrişorului în Istoria Naturală (XX,90), fişă ce pare scrisă de un herborist din zilele noastre:

245. Cimbrişorul se numeşte aşa (Serpyllum), se spune, fiindcă se târăşte, şi asta se vede cel mai bine la cimbrişorul sălbatic, care creşte mai mult în locuri pietroase. Pentru că cimbrişorul cultivat nu se târăşte, ci creşte înalt cam de-o palmă. (…) 246. Cimbrişorul (Serpyllum) ia durerile de cap, dacă-l fierbi în oţet, amesteci fiertura cu ulei de trandafiri şi te freci apoi cu ea la tâmple şi pe frunte; la fel şi pentru furioşi şi exaltaţi, ca şi pentru letargici. Patru drahme (aprox. 19 grame) se dau în apă, pentru colici, disurie (dificultăţi la urinare), angină şi vomismente. Iar pentru necesităţile ficatului şi pentru splină (în oţet) se iau patru oboli (aprox. 3 grame) de frunze. Celor ce scuipă sânge li se dă pisat şi amestecat cu oţet şi miere, câte un păhărel din fiecare./XX. 90 245 Serpyllum a serpendo putant dictum, quod in silvestri evenit, in petris maxime; nam sativum non serpit, sed ad palmum altitudine increscit. (…) 246 capitis doloribus decoctum in aceto inlinitur temporibus ac fronti cum rosaceo, item phreneticis, lethargicis. Contra tormina et urinae difficultates, anginas, vomitiones drachmis quattuor ex aqua bibitur; ad iocinerum desideria folia obolis quattuor dantur, ad lienem ex aceto. Ad cruentas excreationes teritur in cyathis duobus aceti et mellis.

Sfatul tămăduitorilor

Remedii, parfumuri, balsamuri, unguente şi miruri în care au pus şi iarba-duhului au creat sumerienii, egiptenii, etruscii, grecii, romanii, arabii şi călugării europeni care le-au moştenit ştiinţa.

Dar, cel mai simplu şi la îndemână remediu este o baie caldă cu decoct sau cu ulei esenţial de cimbrişor.

Soldaţii romani, de pildă, se scăldau, înainte de luptă, în apa în care fierbeau cimbrişor, ca să capete curaj, vârtute şi războinicie. La fel făceau şi cruciaţii.

Astăzi, o asemenea baie este binefăcătoare, odihnitoare şi întăritoare, ca să nu mai spunem că linişteşte durerile de muşchi şi reumatismele. Te scoli din ea nu plin de avânt războinic, ci plin de putere şi de poftă de viaţă.

Iar masajul părţilor bolnave sau slăbite, cu 2-3 picături amestecate în două linguri de ulei de bază (preferabil de măsline sau de migdale) lucrează ca mâinile binecuvântate ale unui tămăduitor.

Lecţia cimbrişorului: îi încălzeşte pe cei ce şi-au pierdut căldura interioară, îi călăuzeşte în călătoria spre propriul suflet pe cei ce l-au pierdut, îi ajută să fie inimoşi, puternici şi răzbătători pe cei timizi şi neîncrezători în forţa lor lăuntrică, îi încurajează pe cei prea cuminţi şi îi învaţă să se împlinească într-o lume care-i ignoră sau care le este ostilă. Îi îmbună pe cei aprinşi de mânie şi îi ajută să-şi domine instinctele şi pornirile primare. Ne sfătuieşte să ne trăim viaţa şi iubirile cu pasiune, la lumină şi nu în tăcere.