Analiza situaţiei din Libia

În vreme ce coaliţia în care s-au implicat Franţa, Italia şi în unele operaţiuni Statele Unite şi Marea Britanie, precum şi alte state, continuă operaţiunile aeriene asupra unor ţinte din Libia, colonelul Gaddhafi pare de negăsit.

Concomitent, în altă ţară arabă, Yemen, unde revoltele au izbucnit de câteva săptămâni, preşedintele anunţă că ar putea renunţa la putere până la sfârşitul acestui an.

Dar ce viitor politic se poate creiona pentru aceste ţări din lumea arabă şi ce forţe pot înlocui regimurile de mână forte din regiune? Invitaţii ediţiei, prin telefon va fi cu noi doamna Laura Sitaru, lector la Catedra de Limba Arabă a Universităţii din Bucureşti, iar în studio ne onorează cu prezenţa doctor Dorin Matei, redactor-şef la "Magazin istoric". Bună ziua, bine aţi venit!

Dorin Matei: Mulţumesc pentru invitaţie.

Şi analistul politic şi militar Claudiu Degeratu, Fundaţia Eurisc. Bună ziua, vă mulţumesc. Mai întâi, v-aş adresa o întrebare legată de ritmul în care decurge această intervenţie aeriană asupra unor ţinte din Libia. Domnule Claudiu Degeratu, ce consecinţe ar putea să aibă o intervenţie prelungită în Libia, câtă vreme oficiali americani sau servicii secrete au lăsat să se înţeleagă că deocamndată Gaddafi este de negăsit?

Claudiu Degeratu: În primul rând, un asemenea plan de operaţii prelungite este luat în calcul încă de la început de către planificatorii militari, acest lucru trebuie să-l ştim pentru orice scenariu, inclusiv cel mai rău dintre acestea.

Sigur, consecinţele sunt, în primul rând, politice, pentru rolul şi modul în care va fi evaluată în cadrul coaliţiei internaţionale, vor fi evaluaţi aceşti paşi şi bineînţeles, pentru evoluţia regională de securitate.

Acest lucru trebuie să-l avem întotdeauna în vedere, că orice asemenea operaţie, inclusiv cea de excludere aeriană, implică decizii şi paşi din partea tuturor statelor din regiune şi observăm cum atât Liga Arabă, cât şi Uniunea Africană, precum şi în general toată comunitatea statelor arabe, urmăreşte cu foarte mare atenţie evoluţia întregii operaţiuni.

Dar, în principiu, nu este exclusă prelungirea acestei operaţiuni. Cum se va face ea, în ce formă şi aceasta urmează să observăm, punctul cel mai clar, concret, propus de către iniţiatorii în cadrul coaliţiei ad-hoc este acela ca NATO să preia comandamentul şi coordonarea acestei operaţiuni, sigur, în funcţie...

Decizie care încă nu a fost luată...

Claudiu Degeratu: Decizie care încă nu a fost luată. Este o decizie grea, care implică interese mai largi, implică şi alte, să zicem aşa, reglaje între aliaţi şi implică, în primul rând, rezolvarea unor probleme de opinie publică în anumite ţări cum ar fi Franţa, Turcia, Germania şi altele care şi-au manifestat scepticismul vizavi de prezenţa Alianţei în lumea arabă.

Domnule Dorin Matei, în ce mod a reuşit până acum Gaddafi să reziste, în ciuda presiunii populare şi a revoltelor din Libia care se prelungesc de câteva săptâmâni încoace?

Dorin Matei: Înainte să vă răspund la întrebare, daţi-mi voie să adaug la ce spunea domnul Degeratu mai devreme şi o dimensiune economică acestei intervenţii. Mă uitam, s-a anunţat că până acum s-au lansat 159 de rachete Tomahawk, dacă înmulţim cam cu 300 de mii de lire sterline, preţul mediu al unei astfel de rachete, deja numai din punctul ăsta de vedere avem o cifră impresionantă.

Putem lua în calcul cât costă o oră de zbor cu unul din aceste avioane foarte performante, deci, o prelungire a acestei intervenţii are şi o componentă economică importantă. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu ştiu dacă se referă la toţi anii de când Gaddafi se află la putere sau numai la aceste zile de când s-a manifestat această revoltă, pentru că...

Există nişte pârghii pe care le-a folosit atât pentru a rezista la putere, în interior, atâta timp, atâţia zeci de ani şi care au fost folosite cu mai multă forţă, acum, în ultimele săptămâni?

Dorin Matei: În primul rând, trebuie să luăm în calcul faptul că dincolo de aspectul actual al lui Gaddafi, el este descris de oamenii care l-au cunoscut, inclusiv de arabiştii români, ca un tip foarte inteligent.

În al doilea rând, discutam cu un fost diplomat român care a lucrat la Tripoli şi care îmi spunea că a avut şi are foarte mulţi consilieri educaţi în Occident în spate, oameni care nu se văd, dar care i-au dat, cel puţin până acum, sfaturi, se pare, destul de inteligente, dacă a rezistat atâţia ani. În al treilea rând, trebuie să ţinem cont de caracteristica acestui stat, care este un stat, dar de fapt, are o structură tribală.

Ori Gaddafi a pedalat foarte mult pe aceste rivalităţi tribale. Trebuie să remarcăm, de asemenea, cel puţin imaginile de pe televizoare ne arată acest lucru, că există şi o proporţie importantă a populaţiei care îl sprijină.

El a câştigat foarte mult din exportul de petrol şi atunci a putut să distribuie o parte a acestor bani, pentru a potoli eventualele nemulţumiri. Nu uitaţi că acum câteva săptămâni, el şi-a invitat conaţionalii să treacă pe la bancă, să ridice o sumă de bani. Deci a folosit...

Nu este un exemplu unic în aceste ţări.

Dorin Matei: Sigur, dar mă întrebaţi care sunt pârghiile. Deci a folosit cu foarte multă abilitate, cu foarte multă inteligenţă, diverse pârghii. Nu uitaţi că el a reuşit să revină pe arena internaţională după acel scandal de la... după acel avion prăbuşit la Lockerbie şi a făcut-o cu foarte multă abilitate.

De altfel, cred că una din marile probleme ale momentului actual e faptul că occidentalii nu reuşesc să ajungă la o decizie, dacă e cazul să îl înlăture sau e cazul numai să îl potolească şi să îl ţină ocupat cu acea opoziţie. Pentru că înlăturarea lui nu e neapărat o soluţie pentru problemele Libiei.

Pentru că aţi evocat acest lucru, s-a vorbit mult despre responsabilitatea europenilor de a fi acceptat regimuri totalitare în întreaga regiune. Dar cum se face că nu există şi o implicare a ţărilor arabe prospere, dle Degeratu, în emanciparea economică a celor care sunt rămase în urmă?

Claudiu Degeratu: În ceea ce priveşte implicarea altor ţări arabe, noi trebuie să ştim în primul rând că modelul de relaţii internaţionale în lumea arabă nu trebuie să semene neapărat cu modelul pe care noi îl ştim.. Am observat acest lucru şi în diferite formate, inclusiv regionale, subregionale, bilaterale, trilaterale.

Există un specific cultural, în acelaşi timp, există şi o diviziune ideologică destul de importantă între diferite ţări arabe, există un istoric care implică şi afinităţi, dar şi multe, să spunem, mici "competiţii'", între ghilimele, între diferite regimuri din lumea arabă.

Nu putem să nu uităm, de asemenea, că în lumea arabă funcţionează un alt sistem de solidaritate socială, cel care este mai mult, să zicem, apropiat de activităţile de caritate religioase, există o serie întreagă de structuri şi reţele de sprijin umanitar din partea diferitelor organizaţii religioase din această lume şi, sigur, există divergenţe mari între şiiţi şi sunniţi, care impun un alt tip de relaţii între state.

Deci nu trebuie să ne aşteptăm ca, să zicem, un comportament de sprijin economic să fie automat aplicat de către un regim care, să zicem, este prosper, cum ar fi Arabia Saudită sau alte ţări, către celelalte.

Există o agendă, ca peste tot, o agendă politică şi economică, care îşi impune şi o negociere a intereselor, nu doar a unor, să zicem, obiective umanitare în această regiune. Iar regimul lui Gaddafi şi Gaddafi în special a profitat din plin de această diferenţă şi chiar de situaţia de sărăcie din ţară. El de fapt nu face altceva decât să manipuleze dependenţa economică a propriei populaţii pentru obiective politice personale.

Vorbeaţi, dle Dorin Matei, despre faptul că este greu de prevăzut cum se va creiona viitorul politic al acestei ţări, a Libiei. Eu mă gândeam la reacţia pe care a avut-o colonelul Gaddafi, reacţie care, posibil că era de anticipat, el vorbind imediat după începutul intervenţiei despre forţe colonizatoare care ar acţiona nejustificat. Are ecou o astfel de acuzaţie în lumea arabă?

Dorin Matei: Sigur că are şi aici trebuie să avem şi o anumită perspectivă istorică asupra acestei zone. Un astfel de mesaj poate surprinde foarte repede, mai ales dacă loviturile coaliţiei încep să producă tot mai multe victime colaterale şi mai ales dacă se va ajunge şi la o intervenţie pe teren. Rezoluţia ONU nu este foarte limpede. Ea spune un singur lucru cu claritate, că nu poate să existe o ocupaţie străină în Libia, dar nu exclude cu desăvârşire operaţiuni militare.

De altfel, o serie de surse occidentale vorbesc deja de prezenţa unor trupe speciale, inclusiv egiptene, în partea de est a Libiei. Este limpede că dacă această coaliţie vrea să meargă până la capăt, nu are cum să rezolve problema numai cu instituirea unei zone de excludere aeriană.

Dacă vreţi o perspectivă şi mai adâncă istorică, trebuie să vă spun că primul război purtat de Statele Unite la distanţă a fost pe coastele Libiei. Prima expediţie americană, condusă în 1803, a privit corăbiile corsarilor care îşi găseau adăpost la Tripoli, iar imnul Infanteriei de marină americane conţine în primul vers amintirea luptelor duse la Tripoli.

Deci în ceea ce priveşte Libia, există o predispoziţie de a recepţiona un astfel de mesaj foarte bine. Nu uitaţi că la ultima vizită a lui Gaddafi în Italia, când a coborât pe scările avionului, purta în piept poza unui erou libian care luptase împotriva trupelor lui Mussolini. În general, istoria acestei zone este istoria, cel puţin în ultimii 150 de ani, prezenţei unor puteri europene care şi-au tot propus să aducă aici democraţie, sistem de valori occidentale.

Europa înceracă cam de vreo cinci sute de ani de fapt să-şi exporte sistemul său de valori. În fazele de început a făcut-o uneori chiar cu exterminarea unor populaţii întregi, cum s-a întâmplat cu aztecii sau cu incaşii. Au fost şi locuri unde a reuşit. Japonia este un astfel de caz.

O avem, prin telefon, alături de noi şi pe doamna Laura Sitaru, lector la Catedra de limba arabă a Universităţii din Bucureşti. Bună ziua, doamnă, vă mulţumim!

Laura Sitaru: Bună ziua, şi eu vă mulţumesc!

Discutând despre situaţia din Libia, dar nu numai din Libia, ci din celelalte ţări în care regimurile se clatină, poate ne putem gândi în clipa de faţă la Yemen, chiar şi la Bahrein, există forţe interne care să înlocuiască conducerea actuală?

Laura Sitaru: Da, aşa cum ştim cu toţii, regimurile totalitare nu creează cadrul necesar pentru dezvoltarea unor forţe de opoziţie coerente şi în măsură să asigure o posibilă alternanţă de putere. Dacă ne gândim la exemplele pe care le-am avut nu demult, în Egipt, după revoluţia din 25 ianuarie, nu prea am putut identifica nici noi, sigur, nici analiştii occidentali un posibil lider al opoziţiei, proces, de altfel, destul de dificil şi pentru egiptenii înşişi, care dincolo de alternativa Fraţilor Musulmani, nu sunt deloc familiarizaţi cu o viaţă politică plurală.

Sigur, dacă în Egipt sau Tunisia au mai existat spaţii, fie ele şi înguste pentru forţe, fie ele şi timide de opoziţie, în Libia, cadrul de acţiune politică a fost confiscat cu mulţi ani în urmă de colonelul Gaddafi.

Ideea de opoziţie în sine a fost, este un nonsens pentru sistemul revoluţionar libian, de vreme ce poporul este considerat bază a puterii, revoluţia fiind o emanaţie populară şi prin urmare, un lucru în acord total cu aspiraţiile poporului.

Desigur, în momentul de faţă, dacă ne referim la prezent, există o poziţie faţă de monopolul pe care familia Gaddafi şi cei apropiaţi acesteia l-au impus pe tot ceea ce înseamnă viaţă politică, dar mai ales şi resurse economice în Libia actuală. Astfel, opozanţii nu sunt străini de sistem în sine, ci provin dintre contestatarii familiei Gaddafi.

În aceste împrejurări, ce schimbări ar putea aduce, de fond, schimbări sociale improtante, de sistem politic, forţele care ar putea să vină la putere?

Laura Sitaru: E greu de spus. În momentul acesta, de pildă, ceea ce se vede acum, ambasadori ai Libiei în străinătate s-au dezis de sistem, foşti miniştri se regăsesc brusc în fruntea protestatarilor şi în rândurile acestora, practic, toţi fiind oameni ai regimului Gaddafi, care sunt gata, iată, să revină pe linia întâi a noii puteri de la Tripoli şi care, de altfel, aşa cum ştim, au şi cerut această intervenţie străină pentru a se putea, să zicem, debarasa de colonelul Gaddafi şi de tot ce înseamnă acesta. Nu ştiu exact ce structură politică se poate anvizaja pentru următoarele... pentru viitorul Libiei, sigur, în cazul în care colonelul Gaddafi va fi extirpat, cu sau fără ghilimele, din această viaţă politică a Libiei actuale.

Pe de altă parte, este posibil să vedem în astfel de ţări, în unele măcar dintre ele începutul instalării unor regimuri care separă statul de religie?

Laura Sitaru: Da, probabil că da. Sigur, dacă ne referim la ţările care au înlăturat deja regimurile dictatoriale - Tunisia şi Egipt - ele nu au fost străine de acest tip de separare, cel puţin la nivel oficial, nici până acum. Atât Tunisia, cât şi Egiptul sunt ţări laice, republici laice, deşi, sigur, au în Constituţie o serie de amendamente care trimit la caracterul, să zicem, islamic al statului, în sensul cel mai benign al cuvântului.

Da, sigur, mă gândesc că vor continua pe aceeaşi linie, sigur, cu nişte structuri politice mai flexibile, care să le apropie întrucâtva de ceea ce cunoaştem noi, prin democraţia de tip occidental.

Vă mulţumesc foarte mult, doamna Laura Sitaru. Revenind şi la capitolul legat de intervenţia coaliţiei pentru asigurarea zonei de excludere aeriană în Libia, şi premierul rus evoca cruciadele din Evul Mediu. Căror urechi şi căror sensibilităţi li se adresează astfel de comparaţii, domnule Degeratu?

Claudiu Degeratu: Cred că există întotdeauna un segment relevant în lumea arabă, care este sensibil la asemenea tip de retorică, este evident, să zicem, opţiunea rusă de a transmite un mesaj de acest tip, în primul rând pentru a încerca să se plieze pe curentul care se exprimă, să zicem, mai mult sceptic vizavi de această utilitate a operaţiunii de excludere aeriană. În acelaşi timp, sigur că acest mesaj deschide, într-un fel, şi poarta acelor tipuri de forţe din lumea arabă care ar putea să preia acest mesaj şi să încerce să dezvolte o retorică locală în zona aceasta.

Pentru moment, noi am observat cum Gaddafi la început discuta mai mult de prezenţa elementelor Al-Qaeda în această zonă, după aceea, sigur că, o dată cu dezvoltarea operaţiei de excludere aeriană, s-a întors la o veche retorică.

Eu nu cred că acest lucru va avea un impact major, m-am uitat şi la modelul egiptean, şi la cel tunisian, vedem săptămânile întregi în care a existat un război al declaraţiilor între regimul Gaddafi şi rebeli, face parte din confruntare, nu cred că cu un asemenea tip de retorică se va ajunge la o soluţie paşnică şi, să zicem, un tip de soluţie convenabilă pentru întreaga comunitate internaţională şi în special pentru poporul libian.

Dorin Matei: Sunt de acord că nu se poate ajunge la o soluţie paşnică, dar nu aş fi chiar atât de optimist că mesajul lui Putin nu va avea ecou în lumea arabă, mai ales, repet, dacă această intervenţie se prelungeşte, pentru că există totuşi un anumit fundamentalism în zonă care poate să reacţioneze, să vibreze la un astfel de mesaj.

Dar m-aş întreba care Rusie a vorbit prin gura lui Putin, pentru că prin gura lui Medvedev se pare că a vorbit o altă Rusie. Dar, în sfârşit, astea sunt problemele dintre Putin şi Medvedev şi probabil că şi le vor rezolva ei. Oricum, e interesantă această poziţie a Rusiei...

Dacă există nişte probleme.

Dorin Matei: ...care are două voci care vorbesc, se adresează şi unei şi celeilalte părţi.

Ministrul german de externe, Westerwelle, spunea că acest tip de operaţiune ar comporta, trebuie foarte bine cântărită, întrucât ar comporta riscuri reale pentru Libia şi chiar pentru întreaga regiune. E o temere sau o pledoarie foarte mult pentru poziţia germană, domnule Degeratu?

Claudiu Degeratu: Este şi o temere, dar este şi o opţiune germană pentru a se discuta soluţia politică pe termen lung, care este de fapt finalitatea eforturilor pe care întreaga comunitate internaţională şi în special coaliţia care a iniţiat aceste acţiuni, pentru că aceasta era şi dezbaterea şi este şi dezbaterea în presa internaţională. Nu ştim care sunt ţintele, dar nu ştim finalitatea.

De aici, evident, poziţia Germaniei este consonantă şi cu celelalte întrebări din cadrul diferitelor articole şi comentarii internaţionale care se întreabă, de fapt, ce se va întâmpla cu comanda şi cu coordonarea pe termen lung, nu neapărat comanda militară. Este vorba aici, de fapt, de coordonarea din punct de vedere politic şi modul cum aceasta se va răsfrânge în cadrul viitoarelor decizii la nivelul ONU.

Ce viitor poate... Ce credeţi că se va întâmpla la nivelul NATO? De ce oare întârzie atât de mult o decizie politică, domnule Dorin Matei?

Dorin Matei: Îmi cereţi un lucru foarte greu, să vă răspund ce se va întâmpla la nivel NATO.

Este foarte greu. De ce întârzie atât de mult o decizie?

Dorin Matei: Toată povestea asta e foarte atipică faţă de ce s-a întâmplat de obicei. Se pare că sunt foarte, foarte puternice interese. E limpede că faptul că Statele Unite nu s-au putut implica direct, din motive care sunt relativ evidente, ar fi un al treilea front în zona islamică pe care l-ar deschide în nume propriu.

El face ca în absenţa SUA, iată, Uniunea Europeană să dovedească că nu are o politică externă şi nici mijloacele de a o înfăptui. Americanii au anunţat de la început intenţia lor de a preda comanda în câteva zile unei alte forţe. NATO, deocamdată, cel puţin deocamdată, nu pare dispus să preia, pentru că acolo deciziile se iau prin consens şi cel puţin o ţară şi-a anunţat deschis opoziţia faţă...

Şi Germania, dacă nu şi Turcia.

Dorin Matei: Vorbeam... Turcia, deschis. Germania poate că nu a fost chiar atât de fermă. Sigur că lucrurile sunt de o fluiditate extraordinară şi oricând situaţia se poate schimba. Liga Arabă, care era văzută ca un posibil factor care să preia, a refuzat orice acţiune de acest gen. UE s-a derobat. Deci e foarte greu să prevezi viitorul Libiei când nu ştii care e viitorul acestei coaliţii.

Dacă mai permiteţi un singur comentariu, vorbeaţi de perspectivele, de şansele ca această coaliţiei şi în general Europa, să poată introduce în această lume arabă idei, valorile democraţiei occidentale. Cred că e foarte greu de făcut lucrul ăsta, pentru că lumea arabă e foarte diferită de noi, pentru că nu e deloc omogenă, pentru că există acolo câteva mari curente care sunt foarte diferite, suniţi, şiiţi, wahabiţi ş.a.m.d. şi pentru că, istoric, e construită ca o lume care trebuie să fie autosuficientă şi orice inserţie din afară este respinsă.

Ar fi fost foarte util pentru această lume dacă arabii care mergeau la studii în Occident se reîntorceau şi încercau să elaboreze o formulă proprie prin care să topească astfel de valori occidentale între valorile tradiţionale ale lumii arabe. Din păcate...

Ceea ce pare să se fi întâmplat măcar parţial în Egipt sau la nivel de

Dorin Matei: Nu. În Egipt, cred că elementul de stabilitate a fost armata şi nu pentru că şi-ar fi însuşit astfel de valori occidentale. Deci, din păcate, din câte cunosc eu această lume, nicăieri nu s-a întâmplat acest fenomen. Şi cred că o rezolvare a problemei va veni abia atunci când, elemente pornite din sânul lumii arabe, vor încerca acest efort de a adapta valori de tip occidental la sistemul lor de valori.

Dar aceste forţe încă nu sunt cristalizate la acest moment...

Dorin Matei: Deocamdată nu.

Domnule Degeratu?...

Claudiu Degeratu: În continuare, cumva, aş vrea să comentez puţin vizavi de problematica asociată deciziilor sau, mă rog, întârzierii deciziei NATO. Sunt elemente conjuncturale şi cele pe termen lung.

Cele de termen lung sunt asociate experienţei din ultimii 10-15 ani vizavi de implicarea Alianţei în diferite operaţii internaţionale, cea mai delicată fiind ultima intervenţie în Irak, de fapt, eşecul de a asista, cumva, această operaţie şi poziţia sensibilă a Turciei, care s-a văzut într-o situaţie de poziţie total opusă faţă de punctul de vedere european, în special francez, vizavi de implicare a Alianţei în Irak.

În acelaşi timp, există celelalte considerente de scepticism, nu neapărat de opunere, din perspectiva prezenţei unei alte forţe NATO în lumea arabă, în special Germania este foarte sceptică în această privinţă, şi elemente conjuncturale. Ţările aliate se uită de fapt şi ce se întâmplă pe teren din punct de vedere militar.

Nu observăm încă o forţă militară susţinută de un anumit angajament politic al unor forţe de opoziţie ale regimului Gaddafi, deci există câteva elemente clare din teren de ambiguitate, într-un fel şi din această cauză ţările preferă să mai studieze evoluţia din teren.

Sigur, rezoluţia ONU a reuşit cumva să ofere o soluţie pe termen foarte scurt în ceea ce priveşte stoparea crizei umanitare sau anticiparea unor eventuale creşteri la niveluri deosebite ale cazurilor umanitare. De aceea şi al doilea obiectiv al rezoluţiei este legat de liberul acces al convoaielor umanitare în zonele controlate de rebeli.

Deci, din acest punct de vedere, se poate explica de ce nu avem încă o decizie în cadrul Alianţei. Este o decizie grea şi, de asemenea, sunt implicate probabil şi alte tipuri de negocieri şi interese ale diferitelor ţări în această zonă, inclusiv factorul economic, care a fost amintit mai devreme.

În ceea ce priveşte tipul de tranziţie şi schimbare, deci, care este perspectiva, de fapt, pentru întreaga regiune, şi eu aş vedea cam acelaşi lucru, în sensul că sunt ţări cum au fost Egiptul în care au existat instituţii de forţă care au fost factor de stabilitate...

Sau ţări cum este Yemenul acum, unde preşedintele spune că ar putea renunţa la putere, dar ar accepta un transfer de putere până la sfârşitul anului, dar nu către armată. Ce alte opţiuni ar fi?

Claudiu Degeratu: Asta înseamnă de fapt o pregătire politică, de fapt, o pregătire a unei tranziţii politice, pentru că alternativa la rolul de moderator al unei instituţii de statbilitate cum ar fi armata sau un parlament sau altceva în această zonă este rapiditatea cu care o forţă politică alternativă ar putea să se mobilizeze pentru a oferi o alternativă politică la această regiune.

Din ce observăm pentru Egipt, sigur, Fraţii Musulmani rămân cei mai dezvoltaţi şi local şi ideologic şi politic şi logistic şi sigur că aceasta ridică un semn de întrebare, de fapt, simplitatea şi lipsa unor alte alternative pentru jocul democratic al tranziţiei. Dar, cu siguranţă, asistăm doar la începutul unei tranziţii politice la nivel regional, care va lua o formă sau...

... şi va dura...

Claudiu Degeratu: Va dura foarte mult. Deci noi nu trebuie să ne facem iluzii că o dată cu un proces electoral sau de schimbare constituţională într-o anumită zonă sau în anumite ţări putem spune că tranziţia politică se încheie.