Antonescu: "Îmi place mai mult istoria decât politica"

Am încercat să mă documentez asupra activităţii lui Crin Antonescu din surse cât mai diferite. Am găsit o sumedenie de referinţe prin cărţi, texte pe internet, articole în ziare - dar nu am găsit nimic din ce ar putea să îl intereseze pe un jurnalist care vrea să abordeze şi altceva decât activitatea politică a lui Crin Antonescu. Preşedintele PNL a terminat Facultatea de Istorie-Filozofie, Universitatea Bucureşti, dar mi-a mărturisit că a renunţat la doctoratul la care s-a înscris la începutul anilor '90.

După părerea mea, a face un doctorat înseamnă o opţiune pentru cariera ştiinţifică. Un doctorat nu e o decoraţie pe care să o iei ca să fii în rândul lumii, ci înseamnă dedicaţie. Or, în momentul când am optat pentru politică, am abandonat, cu părere de rău. Păstrez şi acum părerea de rău, dar...

Ce doreaţi să cercetaţi?

Lucrarea mea de doctorat viza perioada de după moartea lui Alexandru Macedon, o perioadă îndepărtată. Momentul în care se construieşte mitul regal elenistic, cu toate elementele de teorie a puterii, de teorie a simbolurilor puterii, luptele care au fost şi sunt clasice deja, între urmaşii lui Alexandru Macedon, între diadohi; pe toate aceste însemne, pe toate aceste simboluri şi modul cum s-a creat, de fapt, această imagine, care ulterior stă la baza liderilor de putere din Imperiul Roman şi, bineînţeles, mai târziu în lumea medievală şi în special contemporană. Era o temă frumoasă, dar este trecut.

Uneori ideile astea se coc mulţi ani şi la un moment dat iese ceva.

Să vă spun foarte sincer, asta se întâmpla la începutul anilor '90. Eu am început doctoratul în '91, atunci când nici prin cap nu-mi trecea că voi avea o carieră politică. Am pornit pe calea cealaltă cu mare speranţă, cu mare bucurie. Erau foarte multe lucruri pe care noi, până în '90, nu putusem să le facem, foarte multe, de natură profesională, de natură publică, în general.

Chiar alegerea temelor pentru doctorate era o problemă.

Întâmplările care au avut loc atunci, în peisajul politic, în '92, formarea Convenţiei Democratice, ne-au pus în faţa unor alegeri. Am făcut această alegere nu pentru că mi-ar placea mai mult politica decât istoria. E clar că-mi place mai mult istoria. Eu am intrat în politică aşa cum uneori se întâmplă să fie vreun război şi să fii chemat sub arme şi am perceput-o ca pe o datorie. Nu ştiu cum se va termina această aventură, pentru că e o aventură de existenţă. Nu în sensul că e ceva uşuratic, ci în sensul că e ceva pentru care nu te-ai pregătit. E ceva în faţa căruia viaţa te pune. Asta a fost decizia mea atunci, nu o regret şi încerc să-mi fac datoria cât mai bine sub arme, ca să păstrez metafora.

Părerea mea este că politica este importantă atâta vreme cât te dedici, iar lucrul acesta mă gândesc că dumneavoastră, făcându-l dinspre liberali şi fiind istoric la bază, a avut o încărcătură poate mult mai bogată şi mai rotundă decât s-au gândit mulţi dintre ascultătorii noştri. De ce aţi ales liberalismul?

Una este să ai concepţii liberale la modul general, adică aşa cum liberalismul e de pildă definit, descris, povestit, detaliat de Karl Popper, care n-a fost un liberal, în celebra sa carte 'Societatea deschisă'. Aşa există mulţi liberali, n-au neapărat treabă cu Partidul Naţional Liberal, n-au treabă cu politica liberală în sensul ei european actual sau românesc actual, pentru că sunt diferite. Simplu şi scurt spus, opţiunea mea pentru Partidul Liberal în 1990 a ţinut de două lucruri: unu, mi s-a părut, cu o formulă pe care am mai folosit-o, că este acidul cel mai eficace, cel mai coroziv, împotriva ruginii comuniste acumulată pe viaţa noastră. Al doilea lucru, sigur, era, sau venea această opţiune dintr-o reverenţă, să spunem, pe care cred că toţi cei care cunoaştem istoria României trebuie s-o facem, totuşi, pentru cel mai prestigios, cel mai solid, cel mai consistent partid din istoria României, care a fost Partidul Naţional Liberal.

Au contat şi cunoştinţele dumneavoastră de istorie legate de Partidul Naţional Liberal?

Probabil, pentru că în fond, partidele istorice, care doar în România s-au reorganizat, au revenit la viaţă şi au rămas în viaţă. Ba chiar în prim-planul vieţii politice, cum e cazul Partidului Naţional Liberal. Asta a fost de la bun început o provocare. În celelalte ţări socialiste, post-comuniste - nu se punea problema. În Rusia, pentru că în Rusia paranteza era prea lungă, era de 70 de ani, nu de 40 şi, sigur, în cu totul alte condiţii. În celelalte ţări însă, alternativa la comunism s-a construit în momentul în care asta a fost posibil, adică începând din '89, pe ceea ce societatea civilă poloneză, maghiară, cehă reuşise să înfiripe ca formă de rezistenţă în timpul comunismului. De asta e normal ca ei să aibă un Havel şi noi nu, dilemă veche şi fără rost pe care o avem, dacă avem sau nu Havel - n-avem cum să avem Havel, chiar dacă au fost şi sunt oameni remarcabili. De asta, atunci, în momentul în care a fost posibil, Solidaritatea în Polonia avea deja o structură care s-a putut converti politic şi funcţiona imediat ca partener, ca alternativă, de asta în Ungaria sau în alte părţi au apărut pe baza a ceea ce, repet, exista înainte. În România n-a existat nimic şi singurul punct de reper erau aceste partide istorice, cu cei câţiva bătrâni ai lor, ţărănişti sau liberali, care mai trăiau, şi nu e de mirare că de atunci şi până azi, partidele istorice, azi, doar PNL, au rămas în continuare ţinta privilegiată şi obsesia politicienilor de generaţie FSN, a politicienilor post-comunişti. În continuare nu încăpeau până în 2.000 de ţărănişti, nu încap de liberali până acum, chiar dacă nu suntem la putere, chiar dacă necazurile noastre de tot felul continuă. Dar ştafeta asta peste o paranteză de 40 de ani, cu toate dificultăţile ei, a fost atractivă de atunci, a fost tentantă şi a fost ideea, mai degrabă, în jurul căreia noi ne-am strâns, cei care doream ca România să se despartă definitiv de comunism şi de ceea ce trăisem fiecare cât apucasem în cei 40 de ani.

În prima parte a carierei dumneavoastră, domnule Crin Antonescu, aţi fost profesor de istorie.

Da.

Şi chiar muzeograf - un an sau mai mult? - la Tulcea.

Muzeograf am fost, cred, aproape un an, da.

Aproape un an. Ce v-a atras la profesia de muzeograf?

Un muzeu, un muzeu de istorie, în fine, în speţă, cred că un muzeu în general.

E unul dintre muzeele foarte speciale din România, la Tulcea.

Este. La Tulcea e un muzeu foarte special, pentru că toate secţiile lui - nu mai ştiu exact care-i situaţia acum, că am plecat demult din Tulcea - dar secţia de Ştiinţe naturale e cu totul deosebită, pentru că era Muzeul Deltei Dunării. Delta, aparte, muzeul aparte. Secţia de Istorie şi arheologie, unde am şi funcţionat, era şi ea una specială, pentru că în judeţul Tulcea şi în Dobrogea în general, dar mai în actualitate, zonele din Tulcea sunt de grad zero, să spunem aşa, din punct de vedere arheologic, în România. Nu mai puţin interesant era Muzeul de Arte Plastice, pentru că a existat o şcoală de pictură, în principal în Tulcea, până în ziua de astăzi şi, de asemenea, şi secţia de Etnografie era interesantă, cu oameni pasionaţi. Într-un muzeu găseşti teren pentru pasiune, dacă o ai, pentru cercetare, pentru studiu, găseşti - şi asta era foarte preţios în vremurile dinainte de '89 - găseşti un refugiu de agitaţia zilei, fuga de propagandă, care atunci ne obseda pe toţi, pentru că propaganda comunistă era ca o otravă care infiltra totul. Era un loc de refugiu, dacă vreţi, şi, de asemenea, o zonă în care puteai să faci şi lucruri pasionante, cu adevărat. Dar m-a pasionat mai mult - trebuie să admit - mai mult decât muzeul, m-a pasionat şcoala şi de asta, imediat după '90, până să înceapă cariera politică oficială, eu am plecat de la muzeu şi am revenit în învăţământ în momentul în care s-au deschis porţile concursurilor.

De ce v-a pasionat mai mult şcoala? La ce clase predaţi?

Pentru că şcoala e cu oameni vii şi oamenii vii sunt cel puţin la fel de pasionanţi ca documentele şi documentele le studiezi, şi cioburile şi fragmentele, tot pentru oamenii care trăiesc în contemporaneitatea ta, iar plăcerea, bucuria de a fi profesor, lăsând la o parte cât de prost plătită e meseria asta, dintotdeauna şi oriunde, bucuria aia se compară cu puţine alte lucruri.

Începutul anului şcolar, care e cea mai mare bucurie. Ştiu, pentru că şi eu am fost în învăţământ şi împărtăşesc bucuria aceasta.

Începutul anului şcolar, faptul că sub ochii tăi, oricât de grele ar fi contextele, şi le cunosc, dar sub ochii tăi nişte oameni cresc, cresc împreună cu tine, eşti responsabil, o părticică din creşterea lor, poţi să faci gesturi care pe ei pot să-i ajute o viaţă întreagă, poţi să faci greşeli care pe ei să-i afecteze o viaţă întreagă. E pasionantă meseria de profesor.

Aţi mai păstrat legătura cu foştii elevi?

Foştii elevi, pe care mă tem uneori să îi văd, pentru că au ajuns atât de mari, încât îmi dau seama că sunt bătrân, au copii. Am mai avut şi mai am, cu mare plăcere, întâlniri cu cei care mai sunt în ţară; trebuie să spun că mulţi au plecat, mulţi care pe vremea aceea, '90, '92, de pildă, erau în liceu. Foarte mulţi dintre ei au plecat, până în '96 s-a plecat masiv din România şi mă bucur doar pentru faptul că mulţi dintre ei au făcut carieră profesională bună.

De ce spuneţi că sunteţi bătrân? Împliniţi doar 50 de ani în septembrie.

Doar 50 de ani, de parcă am trăi cu sutele. Depinde cum judecăm...

Depinde ce facem cu anii noştri.

Depinde cum judecăm vârstele. Eu chiar cred, fără a folosi vorbe mari, că omul îşi determină vârsta în fiecare zi, dacă are suficientă forţă, suficientă bucurie, suficientă deschidere către viaţa din jurul lui, poate să aibă deseori şi 18 ani, deşi biologic el are, ştiu eu, 60-70.

Şi depinde cum vrea Dumnezeu. Unii dintre noi trăiesc mai multe vieţi într-una, având în vedere cantitatea de evenimente din viaţă.

Este foarte adevărat. Şi viaţa, timpul vieţii, chiar nu e o chestie chiar cantitativă.

Din punctul acesta de vedere, v-aş întreba dacă a jucat şi dacă joacă în viaţa dv un rol raportul pe care îl aveţi cu Dumnezeu, cu divinitatea.

Sigur că joacă un rol. Aş putea spune chiar că - nu rolul esenţial, dar Dumnezeu e, întotdeauna regizorul, dacă e vorba de roluri, iar piesa o faci împreună. Regizorul nu e totdeauna în mod vădit cu tine. Uneori ai senzaţia că lucrurile au scăpat de sub control, nu mai ştii cum să faci, nu mai ştii ce replică să mai dai. Scenariul este al tău întrutotul, nu e al lui, dar există la mine, care nu sunt, cu părere de rău, ceea ce se cheamă un creştin practicant. Nu sunt un om bisericos. Sunt un om a cărui filosofie, cu accepţiunea modestă despre viaţă, se bazează pe fundamentul creştin şi pe sentimentul că, deşi rareori se vede, regizorul e mereu acolo. Spun regizor, nu în sensul că el ar decide viaţa noastră, nu ştim niciodată cât decide Dumnezeu, destinul şi noi înşine, dar cine crede în Dumnezeu înţelege că are de la Dumnezeu o enormă libertate cu care trebuie să facă ceva.

Domnule Crin Antonescu, ascultătorii vă cunosc sub un alt unghi, mult mai liniştit, calm, cum probabil că sunteţi în general şi pentru cei care vă văd doar la televizor şi vedem pe omul politic, neavând acces la sufletul dumneavoastră. La un microfon, unde nu ne vede nimeni, decât regizorul nostru tehnic îmi dau seama că lucrurile acestea, care rămân nespuse, nu numai că ne caracterizează, dar la un moment dat este nevoie ca ele să iasă în afară şi să ne raportăm şi prin ele la ceilalţi, nu numai prin discursul politic, nu numai prin viaţa aceasta zbuciumată politic. Vă oboseşte câteodată zarva aceasta permanentă şi uneori nejustificată sau poate neproductivă din faţada pe care o prezintă către public politica?

Nu mă oboseşte politica în sine, tipul de exerciţiu şi de efort pe care ţi-l cere, ci mă obosesc şi mă deprimă nimicurile, inutilităţile, minciunile, kitsch-ul, în general, pentru că eu cred că noi avem din plin, din păcate, în politica românească ceea ce, este kitsch-ul în raport cu arta. Prostul gust. Mă scoate din fire. Foarte multe lucruri în politica românească merg rău, nu din cauza incompetenţei, nu din cauza lipsei de morală neapărat. Sigur că nu dă pe afară. Din cauza prostului gust, să nu-şi permită anumite lucruri, pentru că noi, din păcate, nu am reuşit în 20 de ani să aşezăm un bun gust public minimal. Am reuşit să facem, cum, necum şi cu limitele ei, o economie de piaţă. Am reuşit să facem cum, necum şi cu limitele de fond foarte serioase, un stat de drept, instituţii, pluralism. N-am reuşit însă construcţia unui bun-simţ, din cauza unei graniţe de bun simt, de bun gust public, care să trieze de la sine şi să elimine tot felul de manifestări sau de persoane care invadează spaţiul public.

Cum explică istoricul Crin Antonescu această incapacitate a societăţii româneşti?

Probabil, întâi şi întâi, prin lipsa de modele, de instanţe, despre care nu încetez să vorbesc, şi care vine din acea pauză de 40 de ani, din acea decapitare publică a elitelor româneşti. Acuma, să ne înţelegem bine, elitele reprezentanţilor fizici, oameni din elite şi oameni de elită, au supravieţuit în timpul comunismului. N-au murit toţi în puşcării - deşi cea mai mare parte a fost decimată acolo. Oameni de elită, oameni de şcoală, oameni de artă, oameni de cultură, oameni de atitudine, pur şi simplu, de viaţă, s-au născut şi s-au format în timpul comunismului. Numai că aceste lucruri n-au fost publice. Ei s-au cunoscut între ei, în cercuri închise. Oamenii, publicul larg, cel care trebuia educat, n-a putut să ia act, iar modelele oficiale au fost dezastruoase. După 1990, a fost o hărmălaie, în cea mai mare parte generată de efortul supravieţuitorilor, urmaşilor, regimului şi establishmentului comunist. Numai grija asta n-au avut-o, pentru că, de a doua zi după căderea comunismului, după eliminarea, executarea, la propriu, a familiei Ceauşescu, noi n-am avut un adevărat proces cu noi înşine. Am avut tot felul de simulacre. De a doua zi ne-am considerat toţi foarte buni. Am crezut că răul a fost împuşcat la Târgovişte şi asta a fost o mare nedreptate. Ceva foarte periculos pentru noi. Nimeni n-a mai avut, brusc, nicio vină. De vină pentru situaţia în care se ajunsese era numai Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi eventual doi, trei, din jur - dar doi, trei, nu mai mulţi - ori lucrurile stăteau cu totul altfel. Exista o culpă la care toţi trebuia să ne recunoaştem partea. Faptul că în România şi anume în România a fost posibil regimul Ceauşescu şi nu în Ungaria, sau în Iugoslavia, sau în Polonia, pare să nu ne fi preocupat. Foarte mulţi oameni care trudiseră la aşezarea şi funcţionarea acelui sistem s-au prezentat ca nou-nouţi, "fete mari" de-a doua zi, şi iar am intrat pe o pantă periculoasă. După aceea, din păcate, în toate marile bătălii de idei, să spunem, de modele, care s-au dat după 1990, au început să primeze două lucruri pe care cei buni, să spun aşa, elitele adevărate nu le-au câştigat niciodată, din '90 până azi: puterea şi banul. Şi atunci, cei care au avut puterea şi banul au impus modele false sau modele proaste.

Şi, drept urmare, se enclavizează din nou elitele?

Mă tem că, după trei, patru, cinci ani, la începutul anilor '90, în care ne-am simţit cu toţii chemaţi sub arme a intervenit dezamăgirea, au intervenit alte opţiuni, tentaţia altor, opţiuni. Noi, în 1990, am descoperit că putem să începem să facem tot felul de lucruri. Nu puteam să facem nimic înainte, nu puteam să ne dedicăm, să zic aşa, consumului, să ducem o viaţă de consum, să trăim, cum spunea Constantin Noica, în Germania untului, care nu mai are filosofi, dar are de mâncare şi are maşini şi are tot ce-i trebuie, din punct de vedere material, omului.

Nu are grija zilei de mâine.

Nu ne puteam dedica nici consumului, nici comunicării şi nici construcţiei publice. După '90, am avut la îndemână şi televizoare color şi portocale şi bunuri de larg consum; cu mai mulţi sau mai puţini bani, dar le-am avut. Am avut posibilitatea de a face cariere profesionale, am avut posibilitatea de a pleca în alte ţări, în alte zări, de a face politică, posibilitatea de a întemeia tot felul de aşezăminte şi instituţii. Unii au avut-o şi au folosit posibilitatea. Şi după ce a existat o năvală către politic, o concentrare a forţelor '90-'92, văzând cât e de greu, foarte mulţi s-au retras. Nu ştiu dacă e vorba chiar de enclavizare. Ceea ce eu, însă, constat, umblând de ani de zile prin ţara noastră românească, este că în mule oraşe - de pildă, în oraşe mici - încep să se înfiripe nuclee de societate normală, de societate civilă. Nu în sensul acesta public, de oameni care încep să aibă, în sensul bun, obiceiuri de oameni care se reunesc în cluburi oficiale sau neoficiale, ci de oameni care încearcă să promoveze nişte valori, în micro universul lor. Or, acestea sunt celule sănătoase care, odată corelate, cred că pot să ne dea imaginea şi şansa unei alte Românii.

Credeţi că aceste celule vor putea să recreeze un ţesut nou, în care tineretul să aibă încredere, după ce, timp de 20 de ani, am reuşit să demolăm învăţământul, justiţia, chiar biserica...

Democraţia, poate, chiar, ideea de democraţie...

Poate, uneori, este necesar să demolezi, pentru a putea reconstrui, există şi această teorie, în filosofie. Ni se poate aplica?

Mă tem că nu, pentru că n-am demolat cu plan, n-am demolat repede, ca să construim temeinic. Pur şi simplu, am demolat prin dezinteres, incompetenţă şi lucrurile au intrat, încet, încet, în paragină. Se discută foarte mult despre căderea unor mituri sau, mai degrabă, ratarea unor speranţe. De exemplu, democraţia. În decembrie '89, a fost o revoluţie... Nu discut de întâmplările din zilele respective. A fost o revoluţie în mintea noastră, în aspiraţiile oamenilor. Şi oamenii nu au dorit doar un alt standard de viaţă materială - l-au dorit şi pe acesta, pentru că se ajunsese la limita de jos -, dar au dorit cu adevărat libertate, sub toate faţetele ei. Din păcate, foarte mulţi oameni cred azi că democraţia, aşa cum e ea trăită în România, nu este democraţia de tip occidental al cărei secret este simplu: statul, instituţiile îl servesc pe cetăţean; mai bine, mai rău, dar îl servesc pe cetăţean. Nici nu le dă prin cap să spună altceva sau să facă altceva. Păstrează aparenţele, în sensul acesta. În România, nicidecum... E un cinism din ce în ce mai afişat şi democraţia apare, pentru foarte mulţi oameni care nu participă la joc, care se simt în continuare ei fiind mici, obidiţi şi în slujba statului, democraţia pare un joc pentru păpuşile politice, democraţia pare un joc pentru ca să plece pentru patru ani partidul X de la putere, să vină partidul Y, între ele nefiind deosebiri esenţiale şi, până la urmă, absenteismul, despre care tot vorbim în ultimii ani şi în ultima vreme, cu precădere, este expresia agoniei acestei speranţe pe care toţi oamenii au avut-o, că se poate democraţie în România. Şi eu cred că în legătură cu supravieţuirea acestei speranţe se joacă şi soarta politică a României, pe următorii ani. Dar şi la nivel european, democraţia a început să aibă nişte nuanţe diferite. La nivelul societăţii civile cetăţeanul începe să se simtă uneori dat la o parte, alteori insuficient băgat în seamă, mai ales că societatea europeană, în ansamblul acestui jumatate de miliard de populaţie, este din ce în ce mai combinată, mai colorată. Acesta nu a făcut să crească nivelul de toleranţă, să crească nivelul de înţelegere, parcă dimpotrivă. Există o criză a democraţiei, criza reprezentării în general, şi ea s-a accentuat după ce marele binom al războiului rece "democraţie versus totalitarism" n-a mai avut obiect. Zona planetară a totalitarismului a aruncat armele şi a început să simuleze sau, în unele cazuri, să reuşească: democraţia. Sunt foarte multe lucruri de discutat care presupun şi aspecte de civilizaţie, amalgamul etnic, cultural, religios despre care vorbeaţi, faptul că, iată, asta mi se pare a fi una dintre cele mai mari provocări, despre care se vorbeşte puţin, şi anume faptul că "religia" drepturilor omului şi democraţiei precum religiile clasice. Noi vorbim, de pildă de terorism, de combaterea terorismului ş.a.m.d. şi vedem foarte clar aici că într-o parte funcţionează "religia" toleranţei, a drepturilor omului, a democraţiei de tip occidental, european şi trans-atlantic, de partea cealaltă funcţionează un fundalism religios, cel islamic, în cazurile cele mai multe, dar nu numai, şi că lumea are, din punctul acesta de vedere, provocări de civilizaţie, provocări culturale mai grave, mai ample şi dezvoltări mai puţin previzibile decât a fost cea pur politică democraţie-totalitarism, sistem sovieto-chinez contra sistemul, să spunem, american sau occidental.

Dar cum văd liberalii la nivel european? Mă gândesc acum la grupul ALDE din Parlamentul European? Pentru că de multe ori se spune că Europa aceasta de după căderea cortinei de fier şi faptul că în momentul de faţă sunt probleme în ţările occidentale, probleme generate de statele care au intrat după 2004 în UE s-ar datora tocmai unui liberalism prea lax, unei lăsări a societăţii să se autoregleze, iar concluzia începe să fie că, practic, n-au existat resurse sau că n-au fost suficient măsurate.

Liberalii europeni cam cu asta se ocupă, cu prezervarea, dacă se poate, când nu, cu extinderea drepturilor civile, a sistemului de toleranţă care a avut foarte mult succes şi a dat, până la urmă, chipul Europei în ultimii 20-30 de ani. Ei se confruntă mai degrabă cu linia mai dură venită de peste Ocean după 11 septembrie, de limitare, sub anumite aspecte, ale drepturilor civile, drepturilor individuale, de prevalenţă a securităţii asupra libertăţii. Dar cred că până la urmă, liberalii europeni, care sunt şi ei o mixtură destul de complicată, nu au în acest moment o linie perfect coerentă, în sensul în care, ei au - şi asta e spre cinstea lor - câteva preocupări, de prezzervare, cum spuneam, a acestor drepturi, din punct de vedere economic, instituţional, ei practică un liberalism care n-a fost niciodată excesiv în Europa. Europa este liberală - cum spunea o lozincă a noastră - în fundamentele alcătuirii sale, în fundamentele mentalităţii sale, un spaţiu care conferă toate drepturile individului, un spaţiu în care libertatea de circulaţie, de mişcare, de exprimare - este consacrată libertatea asta de mult şi la care noi am devenit, din fericire, părtaşi - este liberală în fundamentele sale. În sens tehnic, dacă vreţi, Europa e o zonă mai degrabă birocratică, mult mai puţin liberală decât au fost, cel puţin până acum, să vedem ce se va întâmpla acolo, cât au fost SUA, care au fost, să zicem aşa, paradisului unui liberalism clasic.

În primăvara aceasta am făcut la Bruxelles un interviu cu domnul Graham Watson, liderul liberalilor, şi l-am ntrebat ce părere are despre cip-urile, despre paşapoartele biometrice. Şi a fost interesant să constat echilibrul cu care mi-a prezentat si părţile bune şi părţile mai puţin bune ale acestui lucru. Şi în momentul în care l-am întrebat, "Dar dvs o să vă luaţi un paşaport biometric?" mi-a spus, "Mai mă gândesc". Pentru un politician de talia dumnealui era şi un semnal, dar era şi dorinţa de a nu tranşa categoric un anume lucru, deci o gândire specific liberală.

Da. E adevărat că e, o dată, specific liberală, liberalii sunt probabil cei mai raţionali critici asupra problemelor pe care le discută, cei mai puţin dedicaţi oricând şi oriunde anumitor linii, pe de altă parte, Graham Watson este, sau a fost până acum, când, mă rog, speră să devină chiar preşedintele Parlamentului European pe un aranjament potrivit, dar a fost multă vreme, ani de zile, liderul grupului liberal, grup de mijloc, grup de echilibru în peisajul parlamentar european între grupurile mai mari ale popularilor şi socialiştilor şi atunci, sigur, cultura compromisului în sens bun i-a intrat în sânge.

Aş vrea să revenim, dle Crin Antonescu, la Tulcea, oraşul în care v-aţi născut...

Şi eu aş vrea să revenim, mă tem însă că nu se mai poate.

... la porţile Dunării. Să revenim, aşa, pe firul gândului, cum era oraşul Tulcea, aşa cum vi-l amintiţi din copilărie?

Eu am spus totdeauna că amintirile noastre din copilărie sunt, cum am da-o, oricât ar fi fost de greu, amintiri despre paradis. Pentru că, iată, în ce mă priveşte, eu am copilărit în condiţii materiale, în standarde, cum le-am judeca astăzi, standarde de habitat destul de grele. Adică, foarte concret, locuiam într-o curte cu vreo 12 familii, nişte căsuţe, în fine, cu chirie la stat - mai sunt şi prin Bucureşti astfel de locuri. Pentru părinţi, pesemne că era un iad, pentru că vorbim despre anii '60, oricum, condiţiile de confort erau... nu ştiu, erau 12 familii şi un canal cu apă potabilă în curte, îţi luai apă cu găleata de acolo, deşi asta era în centrul unui oraş. Pentru părinţi, trebuie să fi fost un iad, pentru noi, era un paradis, pentru că eram mulţi. Şi în curtea aia, aşa, ca la Napoli, unde auzeai cum se ceartă părinţii în fiecare casă, noi eram fericiţi, eram întinşi pe vârste, de la o lună la 18 ani, copiii diferitelor familii, şi era foarte bine. Oraşul Tulcea, de asemenea, avea o culoare specială, prin faptul că... Deşi un orăşel atunci, nici acum nu-i foarte mare, dar acum e un oraş la vreo 100.000 de oameni, atunci avea vreo 40.000, era înainte de dezvoltările industriale de după 1968, şi aproape se cunoşteau toţi cu toţi. Exista un mozaic etnic pe vremea respectivă foarte colorat, aşa cum era la Brăila, aşa cum era la Constanţa, cu evrei, cu greci, cu armeni, cu turci, cu lipoveni, cu aromâni, cu toate naţiunile imaginabile, cu toate religiile imaginabile. Din punctul acesta de vedere, chiar a fost o şansă, pentru că eu am crescut şi toţi am crescut în această, nu indiferenţă, dar această acceptare. De mici ştiam că pe lumea asta există oameni pentru care nu e Paştele, ci au altă dată Paştele sau alte sărbători.

Dar participaţi la sărbători?

Uneori, da, acolo unde... Uneori, că nu ţin post când ţinem noi post, că Ramadanul nu e în acelaşi timp cu Postul Mare, că unii în biserică au icoane şi că alţii n-au. Nu mai spun de faptul că şi în interiorul confesiunilor creştine... La vremea respectivă, în Tulcea încă mai erau ceva nemţi, nu foarte mulţi, dar suficienţi cât să existe o biserică catolică, există şi astăzi, după aceea, cultele neoprotestante. Deci, din punctul ăsta de vedere, Tulcea era un oraş colorat, un oraş în care exista multă căldură în relaţiile umane, era un oraş liniştit, cu o infracţionalitate foarte redusă şi era un oraş cu aşezare la Dunăre, care îl făcea minunat şi pe care eu şi astăzi îl gândesc, mi-l amintesc şi, când apuc, îl vizitez cu o mare, mare dragoste.

Dacă vă gândiţi la Tulcea acum şi dacă vă gândiţi la Dunăre, având în vedere că iată, zilele astea am aflat că turiştii care intenţionează să pătrundă în Deltă vor trebui să plătească o taxă, şi nu e rău deloc, la urma urmelor, de ce nu, dacă se poate face ceva pentru Deltă - deci dacă vă gândiţi la Dunăre şi la Deltă, cum o vedeţi peste nişte ani? Ce s-ar putea face pentru ca să nu mai fie numai capătul de vărsare al Dunării în mare? Pentru că de obicei, proiectele europene au în vedere Dunărea în amonte. Se fac proiecte la Viena, se fac proiecte chiar mai sus, în Germania, se fac la Budapesta, dar foarte rar proiectele ajung şi la noi, pentru Dunăre.

Nu ştiu, în ce priveşte Delta, nu sunt deloc un specialist, chiar dacă am crescut şi am stat până la o vârstă înaintată la intrarea în Deltă, nu chiar în Deltă. Dar eu socot că de vreme ce e un loc, cum s-a spus, cu tot temeiul, unic în Europa, cel puţin - el e unic în Europa - atunci trebuie să aibă un destin special. Nici măcar discutând despre turism, nu se poate face un turism ca în altă parte. Trebuie făcut un turism special, trebuie valorificat acest potenţial la maximum şi trebuie făcut în aşa fel încât Delta să aparţină Europei, nu doar României, pentru că atunci, probabil că împreună cu europenii, vom şti să o salvăm şi să o păstrăm, ca pe un dar miraculos, pentru că este un dar miraculos. În Deltă s-au întâmplat foarte multe lucruri, începând cu nebunia, cred eu, aşa o consider, a lui Ceauşescu, de a folosi terenul agricol din Deltă, ocazie cu care a făcut defrişări nesăbuite. După aceea s-au întâmplat tot felul de lucruri, pentru că ea a căzut pradă lăcomiei pe termen scurt, a foarte multor puternici ai zilei, sub diverse regimuri şi cred că, repet, dacă se poate salva destinul ei unic, trebuie mers pe asta. Şi conotaţiile şi economice, şi de tot felul, nu pot fi decât favorabile.

Aici cred că se aplică ceea ce spunea Blaga, "Să nu strivim corola de minuni a lumii", pentru că până la urmă Delta ar trebui, după modelul occidental, să nu trebuiască să suporte miile, zecile, sutele de mii de vizitatori, care mă rog, nu întotdeauna fac foarte bine.

Sigur, eu cred că există exemple în lume, există modele care pot fi urmate, sunt atâtea parcuri naţionale, sunt atâtea rezervaţii speciale, pentru că Delta are regim de rezervaţie, Rezervaţia Biosferei. Însă nu cred că trebuie inventate foarte multe lucruri aici, ci trebuie doar aplicate cu seriozitate, pentru că este o minune şi minunile nu se întâmplă oriunde şi nu se întâmplă la fiecare pas.

Vă petreceţi concedii în Deltă?

Destul de puţin. Eu sunt un citadin incurabil. Îmi place natura. Nu caut neapărat, nu îmi petrec concediile în zone foarte izolate. Sigur că am fost prin Deltă, dar nu sunt un pasionat, cum nu sunt pasionat de pescuit. Eu sunt pasionat de oraşe, de mulţimi, de stadioane, de arene, de săli, de locuri şi lucruri în jurul cărora se strânge multă lume, nu doar cantitativ, de locurile unde vin oameni mai mulţi cu speranţă, cu aşteptări, vin pentru tot felul de bucurii. Îmi plac oraşele, sunt pasionat de oraşe, sunt pasionat de oraşele europene şi de oraşele României şi în sensul ăsta, concediile, cât le apuc, le petrec, cred, mai mult în oraşe, altele decât Bucureştiul.

Unde, de exemplu?

Nu am călătorit foarte mult. Sunt un iubitor de Europa. Şi exact aşa cum există încă locuri şi doresc să le văd în România, pe care nu le-am văzut, sunt foarte multe locuri în Europa pe care merită să le vezi, să le revezi. Am o slăbiciune pentru Barcelona, ca oraş, în mod cu totul special, care a depăşit-o pe cea pentru Paris, în ultimii ani şi după aceea, sunt foarte, foarte multe oraşe, toate oraşele Europei au istorie, au personalitate. Oraşele din România, care au fost mutilate, mă rog, de vremuri, dar încă au şi acum poveştile lor, au urmele lor, pe care îmi place să le găsesc, pe care îmi place să le ascult povestite.

Când treceţi prin aceste locuri europene - unele sunt chiar locuri ale memoriei, importante pentru noi toţi - cumpăraţi ziare?

Da, sunt un cititor de ziare destul de pasionat, în România deja mai puţin, în celelalte ţări da, atunci când mă aflu, sunt destul de contrariat de faptul că ziarele, ziarele occidentale - în general, nu le citesc pe toate - sunt structural diferite de ziarele noastre, sigur că au şi asemănări, dar citesc ziarele.

Totuşi, în Europa parcă se citeşte mai multă presă scrisă decât la noi. Asta este constatarea mea în ultima vreme, observând de pildă că la chioşcurile de ziare din Paris seara se cam epuizează tot ce este.

La noi cred că internetul a cam ucis acest ritual al cumpărării şi citirii ziarului - foarte frumos, de altfel, foarte plăcut, sau căruia eu îi sunt dedicat; ani de zile mă trezeam pentru asta, tot în anii '90, ca să citesc ziare. Senzaţia mea este că în Occident ziarul rezistă mai bine, după cum în Occident industria cărţii continuă să se ţină foarte bine; se scot, se publică şi presupun că se şi citesc, dacă se scot.

Se vând, asta am văzut. Care să fie explicaţia? Poate.., mă gândesc la puterea financiară. Pentru că, până la urmă, cartea la noi a devenit un obiect de lux. Este din ce în ce mai scumpă, iar pentru tinerii care nu beneficiază de "Bookfest", ca să aibă nişte reduceri, o plimbare prin librărie rămâne ca o plimbare prin muzeu până la urmă. Sunt ceva mai ieftine cărţile în Occident, mai accesibile din multe puncte de vedere.

Da, cred că sunt ceva mai ieftine. Am şi făcut comparaţii - îmi place şi mie să umblu în librării, şi aici, şi în Occident, dar vă spun aşa, după propriul meu copil, care este încă mic, vă spun că vin vremuri grele pentru carte, pentru că ...

Preferă internetul?

Preferă orice. Cartea este un obiect ciudat, care există în casa lui, dacă există, dar nu prea este luat în calcul. Copiii, vorbim acum de copii mai mici...

Are opt ani fetiţa dvs., Irina.

Da. Irina. Este destul de mare deja, dar încă este la vârsta la care nu se desparte complet de poveşti. Îşi ia poveştile din altă parte, nu din carte. Or, ca unul care mi-am luat din cărţi - şi mic, şi mare - poveştile, şi aparţinând unei generaţii care a făcut asta, este foarte greu de înţeles, este un şoc. Sunt chiar alarmat.

Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu filmul, cu spectatorul de film, care în Occident preferă să meargă la cinematograf, iar în România numeri pe degete cinematografele.

Aici ajungem la ceva ce înseamnă civilizaţie elementară, pentru că în Occident este o plăcere să frecventezi locul public: cinema, stadion - haideţi să luăm şi stadionul, unde e nivelul cel mai popular...

Cu multiple evenimente, nu neapărat meciuri.

Dar chiar şi la meciurile de fotbal, care este cel mai popular sport, şi unde vin foarte mulţi oameni, să spun aşa, de jos, din societatea respectivă. Este un cu totul alt nivel de civilizaţie. Adică a te duce pe unul din marile stadioane ale Europei este comparabil cu a te duce la teatru, ceea ce nu se poate spune, din păcate, la noi; probabil că asta este şi explicaţia, dincolo de, poate, o mai redusă apetenţă a românului, cel puţin de o anumită vârstă, de a frecventa foarte mult locuri publice. Noi suntem încă nişte oameni obişnuiţi să ne retragem acasă când putem.

Oricum, cei care pleacă mai mulţi ani din România şi trăiesc undeva în Europa se reîntorc cu plăcere aceasta de a merge la cinematograf, de a merge pe stadion. Am observat lucrul acesta.

Da, plăcere care e deprinsă acolo.

Gândindu-ne la cei care sunt plecaţi în Europa, românii despre care s-a spus că se vor întoarce cu miile înapoi în România, aveţi impresia că se întâmplă acest fenomen?

Nu. Eu cred că oricât de gravă ar deveni criza economică, cei mai mulţi dintre românii plecaţi vor face pe dracu-n patru, cum se spune, vor căuta toate posibilităţile pentru a rămâne pe unde au plecat. Pentru că aceşti oameni nu au plecat de bine. Nu-i uşor să pleci dintr-o ţară, nu-i uşor să te adaptezi într-o altă ţară, care, oricât ar fi ea de europeană, de creştină, de latină - că tot vorbim de Italia şi de Spania -, este totuşi foarte diferită de ţara noastră, cu obiceiurile şi cu decorurile ei... Şi cine a făcut acest efort, se întoarce greu.

Şi o ultimă întrebare, domnule Crin Antonescu: mai citiţi cărţi de istorie?

Crin Antonescu: Nu neapărat de istorie, deşi rămân favoritele mele. Din păcate, destul de rar, trebuie să mărturisesc. Şi asta este una dintre tristeţile pe care le am, una din frustrările pe care le am. Şi nu mă consolează gândul că mulţi alţi oameni, care nu fac politică, ci fac altceva, au ocupaţii care le mănâncă mult timp, au un televizor care este un fel de drac instalat în casă şi care te tentează mereu să-ţi pierzi timpul sau să te enervezi, sau să te încânţi la fel de nejustificat, şi avem din ce în ce mai puţin timp, ne găsim din ce în ce mai puţin timp pentru asta. Nu este, totuşi, vorba cronicarului, "nu e mai de folos zăbavă decât cititul cărţilor".

Transcrierea interviului: RADOR.