Colindatul

Una dintre cele mai răspândite datini la români din Ajunul Naşterii Domnului, denumit şi Ajunul Crăciunului, este colindatul, un ritual compus din texte ceremoniale, dansuri şi gesturi. Începând din această noapte, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor, uliţele satelor răsună de glasul colindătorilor, costumaţi în portul tradiţional specific fiecărui judeţ, care urează pe la casele gospodarilor pentru sănătate, fericire şi prosperitate în anul ce vine şi de la care primesc daruri (colindeţe) în bani sau produse.

Colindele de iarnă sunt texte închinate Crăciunului şi Anului Nou, iar originea lor trebuie căutată înainte de naşterea lui Isus, în sărbătorile romanilor. Asemeni altor tradiţii ale Crăciunului, precum împodobirea bradului, cântece asemănătoare colindelor aveau un rol de ritual şi erau legate de un anumit moment din anul agrar. De asemenea, colindele erau folosite pentru alungarea spiritelor rele şi pentru a mijloci reîntâlnirea cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt.

Colindele sunt cântate în seara de Ajun în biserici sau la porţile caselor. Bucuria Naşterii lui Isus este anunţată de copii. Ei merg din casă în casă, cu trăistuţa prinsă la gât, evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii. Pe uliţele satelor se aude colindul „Steaua sus răsare...”, iar copiii poartă cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, iar copiii cântă, de asemenea, "Florile dalbe", "Lerui ler", "Ziurel de ziuă", ori "Valerim" şi "Veler Doamne". Cetele de colindători sunt întâmpinate de gazde prietenoase, care au împodobit frumos casele, cu crenguţe de brad şi care oferă oaspeţilor fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. În prezent, obiceiul de a merge cu colindatul se păstrează nealterat, mai ales, la ţară, dar şi în unele oraşe copiii merg şi cântă colinde pe la casele prietenilor sau ale vecinilor. Cine doreşte să simtă cu adevărat magia Crăciunului ar trebui să meargă măcar o dată în viaţă la colindat, chiar dacă trăieşte în oraş, altfel, sărbătoarea este incompletă.

În unele regiuni, în noaptea Crăciunului, copiii cântă Vicleimul sau Irozii, o dramă religioasă datând din secolul al XVIII-lea, care ne înfăţişează misterul Naşterii Domnului. Vicleimul vine din Germania şi Ungaria şi a pătruns în spaţiul românesc, prin saşii din Transilvania. Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi, în unele regiuni, o paiaţă. Acest ultim personaj îi ridiculizează, de obicei, pe cei leneşi, mincinoşi sau săraci cu duhul. Scena emoţionantă a naşterii lui Isus este, astfel, îmbogăţită cu elemente comice, care înveselesc publicul.


De asemenea, o veche tradiţie este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoţii comunităţii locale cu icoana Naşterii Domnului, binecuvântându-se, astfel, casele şi creştinii. În afară de seara mare a colindelor se mai colindă şi în seara Sfântului Vasile, paralel cu Pluguşorul sau Uratul.