Oameni care mişcă România - Invitat: Mircea Diaconu

RRA: "Oameni care mişcă România" - Invitat: Mircea Diaconu, candidat la preşedinţia României

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (3 septembrie, ora 21:05) - Realizator: Ruxandra Săraru - Bună seara, doamnelor şi domnilor, vă spune Ruxandra Săraru, care vă invită la o nouă ediţie din seria de emisiuni dedicate prezentării celor ce şi-au anunţat intenţia de a intra în competiţia pentru cea mai înaltă demnitate a statului român, cea de preşedinte al României. Încercăm prin acest proiect, cu ajutorul domniilor lor, să creionăm portretele şi intenţiile acestora de a duce România mai departe. În această seară am marea plăcere să îl am alături de mine un candidat independent la preşedinţia României, domnul Mircea Diaconu, un artist şi scriitor bine cunoscut publicului românesc, cu mare priză la public, fost europarlamentar, tot independent. Bine aţi revenit la Radio România Actualităţi, maestre!
Mircea Diaconu: Mă bucur şi salutări tuturor şi mai ales celor care acum sunt în maşină, pentru că eu de cele mai multe ori ascult, fac mulţi kilometri şi fără Radio România nu pot să merg.
Realizator: Dle Mircea Diaconu, deşi cartea dumneavoastră de vizită, cum bine spuneam, este unanim cunoscută publicului românesc, vă propun, cu uneltele artistului şi scriitorului, să vă faceţi un autoportret în maximum două, trei minute.
Mircea Diaconu: E dificil, pentru că nu am o părere prea bună despre mine. Risc să... Nu, autoportret înseamnă - nu? - spui ce crezi despre tine. Nu sunt foarte mulţumit de mine. Asta de foarte multă vreme. Sunt cam scund, etc. Am tot felul de defecte şi de probleme. Nu vreau să le mărturisesc acum, nu. Nu, uitaţi, eu sunt un om normal şi nu am vrut să fiu niciodată altfel, nu am vrut să ies în evidenţă niciodată într-un fel, şi când eram elev, eram ceea ce se numeşte un copil cuminte şi asta sper că s-a văzut în decursul a 50 de ani de când trăiesc în spaţiul public, pentru că s-au împlinit în primăvara acestui an, s-au împlinit 50 de ani...
Realizator: La mulţi ani!
Mircea Diaconu: De când am debutat la Teatrul Bulandra.
Realizator: Şi se mai face o cifră rotundă anul ăsta.
Mircea Diaconu: Să dea Dumnezeu să se facă, pentru că mai sunt vreo două luni, dacă trăiesc până atunci...
Realizator: Păi trebuie să trăiţi.
Mircea Diaconu: Păi ce ştiu eu? Şi mama aşa zicea mereu, sărăcuţa de ea, zicea: dacă oi trăi până la anul... Şi spunea ce vrea sau şi-ar dori să facă. Aşa este, dacă oi trăi până în decembrie 24, o să împlinesc 70 de ani, ceea ce este fenomenal. Ca o performanţă, că în lumea de azi, vezi bine, la uzurile noastre...
Realizator: La stressul în care trăim.
Mircea Diaconu: La stressul în care trăim, la ce mâncăm, la toate astea, ce respirăm, cifra e o performanţă deja. Spun un lucru, poate e mai interesant asta, cu ani mulţi în urmă, încă o dată se strângea şurubul pe la actorii de filme alese, tăiau contractele, ceva de genul acesta, era un fel de presiune, anii '80, ceva de genul ăsta şi atunci Suzana Gâdea, care era atunci şefa, mă rog, culturii în România a zis următorul lucru într-o discuţie, sigur, mai neoficială, a zis: "Mai lăsaţi-i în pace, nu vedeţi ce tineri mor?" E un adevăr şi din păcate, puţinele exemple, ca maestrul Beligan sau dl Rebengiuc, sunt rare şi să dea Dumnezeu să fie cât mai multe. Mă rog, nu am venit aici să mă plâng de ceva, ci dimpotrivă, să fiu mândru că am izbutit, sper să ajung la 70 de ani.
Realizator: Mulţi înainte!
Mircea Diaconu: Să dea Domnul!
Realizator: Mulţi, mulţi înainte! Aţi fost ministrul culturii. În 2014 aţi fost ales în Parlamentul European tot ca independent. O performanţă. Se poate spune că aţi urcat toate treptele demnităţii româneşti. Ce v-a determinat să vă doriţi să deveniţi preşedintele României? Aici, în faţa celui mai numeros public şi celui mai curat, al Radio România, puteţi să vă spovediţi.
Mircea Diaconu: Uitaţi, sunt nuanţe, din fericire, limba română are atâtea variante, poţi sculpta în limba română, e atât de amplă, are atâtea posibilităţi. Iată, deci nu mi-am dorit să devin preşedinte, ci să candidez la preşedinţie. Este o enormă diferenţă.
Realizator: Da, este.
Mircea Diaconu: Şi iată care: e un început de drum. Deci eu am făcut acest pas pe un culoar care are etape, trepte, abia la capăt este ce spui, o posibilă, mă rog, funcţie de tipul ăsta, demnitate de tipul ăsta, dar până atunci...
Realizator: Deci reformulez: ce v-a făcut să doriţi să candidaţi la funcţia asta?
Mircea Diaconu: Perfect. Iată ce. Sunt la pensie, sunt o persoană activă...
Realizator: Mă uit la ochii dumneavoastră. Sunt atât de tineri şi nu îmi vine să cred că spuneţi: sunt la pensie.
Mircea Diaconu: Păi sunt la pensie şi sunt activ. Deci nu se întâmplă nimic, nu m-am aşezat pe o bancă în Cişmigiu, nu, niciodată nu o să fac chestia asta şi tot aşa, aşteptând cu nerăbdare să vedem cine se aşează în această cursă în blockstarturi, ba unul, ba unul, ba altul, ce vor, ce spun sau ce ar putea să spună, ce cred, m-am îngrozit zi de zi, că vedeam că nimeni, dar nimeni nu înţelegea, după părerea mea, despre ce este vorba.
Realizator: Şi despre ce este vorba?
Mircea Diaconu: Păi este vorba despre altceva decât a fost toţi anii aceştia 30 încoace. Adică toţi preşedinţii de până acum, după părerea mea, au greşit culoarul - unii mai mult, alţii mai puţin. Cel puţin ultimii doi preşedinţi au greşit culoarul înfiorător. Culoarul, care? Culoarul de competenţă constituţională a acestei funcţii, acestei instituţii. E profund greşit. De ce zic asta? Ca exemplu practic, sau, nu ştiu, argument practic, este că toţi preşedinţii de până acum şi-au strâns de gât prim-miniştrii, câte unul, câte doi, în afară de Guvernul Văcăroiu, care a stat foarte liniştit şi nu s-a întâmplat nimic special. În rest, toţi şi-au strâns de gât prim-miniştrii, deşi constituţional, preşedintele nu are această competenţă, să schimbe, să dea afară, să numească primii miniştri sau miniştrii, zona asta executivă. Este profund greşit, pentru că aproape toţi au prestat politic, au plecat dintr-o zonă profund politică, reprezentând, vrei, nu vrei, o parte a societăţii, pentru că normal, un grup politic se referă şi se adresează unui anumit segment al societăţii care agreează o anumită doctrină, să zicem, iar celelalte rămân în partea cealaltă. În clipa în care cineva a plecat dintr-un spaţiu politic, eminamente politic şi a devenit preşedinte, nu a avut puterea, înţelepciunea să treacă peste ipocrizia asta de a semna o demisie formală şi a deveni, cum ar veni, neutru, nu au avut puterea să fie cu adevărat neutri şi au continuat să fie oameni de partid, trăgând după ei partidul, interesele, gaşca, grupul şi aşa mai departe, modificând - cel puţin Băsescu, efectiv, în 2009 a modificat rezultatul alegerilor, pur şi simplu. În Parlament era o majoritate, nişte procente, le-a modificat, uite aşa! Deci degeaba votăm atunci. Pentru că cineva care e preşedintele şi care ar trebui, dimpotrivă, să fie arbitru nepărtinotor, cineva intră în mijloc, ia mingea, o pune la 11 metri, fluieră 11 metri, trage, dă gol şi schimbă soarta jocului.
Realizator: Spuneţi-mi, în eventualitatea - dumneavoastră v-aţi propus să candidaţi - în eventualitatea că veţi câştiga această cursă, la care v-aţi propus să o câştigaţi, că în primul moment...
Mircea Diaconu: Să o traversez.
Realizator: Să o traversaţi şi să o câştigaţi, că primul...
Mircea Diaconu: O să vedem.
Realizator: Nu te înscrii într-un concurs dacă nu vrei să îl şi câştigi, nu?
Mircea Diaconu: Dacă ai o singură şansă...
Realizator: Dacă ai o singură şansă.
Mircea Diaconu: O singură şansă este.
Realizator: Este.
Mircea Diaconu: Una singură.
Realizator: Ce preşedinte v-aţi dori să fiţi?
Mircea Diaconu: Despre asta vorbesc.
Realizator: Neutru?
Mircea Diaconu: Nu neutru. Obligatoriu neutru. Uitaţi ce se întâmplă, hai să ne uităm la Constituţie, care e Legea Legilor. Păi nu se mai uită nimeni la ea. Violată, scârţâită, ruptă, toată lumea, una, două, dar de mulţi ani de zile, 15 ani de zile, e proastă Constituţia, trebuie schimbată, toată lumea ţipă pe tema asta.
Realizator: Da, dar e cartea noastră de căpătâi.
Mircea Diaconu: De ce trebuie schimbată? Ca să încapă pe piciorul meu, preşedintele, îl strânge la spate, îl deranjează nu ştiu unde. Nu, dar altfel, cum îmi trebuie mie trebuie făcută Constituţia. Nu, ce spun eu acum şi am început să spun ca disperatul, Constituţia este foarte bine făcută. Această ţară, ca organizare, este republică parlamentară, aşa reiese din Constituţie, dacă o citeşti cu bună credinţă şi aici intervin şi încerc, mă rog, de fiecare dată şi am să încerc să impun, dacă vreţi, în discuţia publică termenii ăştia, mă rog, fumaţi, ca să spun aşa, care funcţionează în zona juridică - bună credinţă şi rea credinţă. Este extrem de important, căci dl Băsescu, iau exemplul cel mai nou, citeşte cu rea credinţă Constituţia şi face ce vrea dânsul pe acolo. Pune prim-miniştri, scoate prim-miniştri, schimbă majorităţi şi zice că aşa e acolo. Nu. Profund greşit. Vine dl Iohannis şi vrea "guvernul meu". Păi unde e neutralitatea, unde e medierea, unde e apolitismul sau nepartizan, să zic aşa, nici nu poţi să spun că e apolitic, un cetăţean are comportament politic pentru că are o opinie, chiar dacă nu e înregimentat. Deci nu poţi să spui asta, cu politic şi apolitic, aproape că nu există. Nu există cu adevărat, când dai bună ziua, e o chestie politică şi asta, nu ştiu. Sau bună seara, mai ales. Dar nepartizanatul este fundamental pentru astfel de funcţie, pentru că eşti totuşi preşedinţele tuturor cetăţenilor din ţara asta. Nu poţi să împarţi... Erau discuţii, dle Diaconu, sunteţi de stânga sau de dreapta. Întrebare: ca ce? Candidat la preşedinţie, cum să fii de stânga şi de dreapta?
Realizator: Trebuie să fii cu tot poporul.
Mircea Diaconu: Nu există aşa ceva. E o aberaţie. Ori nimeni... că veni vorba...
Realizator: Deci dumneavoastră statutaţi un termen. Un preşedinte nepartizan.
Mircea Diaconu: Absolut. Deci nepartizan şi care să nu vrea guvernul lui. Guvernul unei ţări e guvernul unei ţări.
Realizator: Guvernul României.
Mircea Diaconu: Şi reiese din jocul parlamentar, din jocul cifrelor rezultate din alegeri, deci, practic, guvernul e rezultatul unui vot democratic...
Realizator: Un exerciţiu democratic.
Mircea Diaconu: Exact. Pe care cetăţenii îl fac şi la capul căruia rezultă aproape aritmetic exact ce au votat ei. Dacă cineva intervine şi schimbă aceasta, s-a terminat, nu mai e republică democratică, nu mai e nimic.
Realizator: Nu mai e democraţie.
Mircea Diaconu: E ce vreau eu. Ori să mă ierte Dumnezeu, dl preşedinte Iohannis, chestia asta cu 'ce vreau eu' este dusă la paroxism.
Realizator: Hai să nu vorbim de...
Mircea Diaconu: Nu vorbim, dar asta m-a speriat, de aia am păşit prin spaţiul ăsta care tulbură liniştea mea, echilibrul meu...
Realizator: Normalitatea.
Mircea Diaconu: Pacea sufletului meu o face varză. Sunt ţinta tuturor, e în regulă, îmi asum treaba asta, dar vreau să spun aceste lucruri. Sper că multă lume o să înţeleagă ce spun. Deci, nu, preşedintele nu trebuie să fie partizan. Nu trebuie să vrea guvernul lui, trebuie pur şi simplu să nu oprească mersul firesc al unei guvernări, să înţepe roata bicicletei, una, două, ca să te opreşti, iar să faci pană, iar mai mergi de două, trei ori, iar cineva opreşte şi iar stai pe loc. Blocaje de tipul ăsta între părţile politice sau instituţionale ale României nu au ce să caute. Nu vrem să ne dezvoltăm? Păi când ţipă cineva, unul la altul, se ceartă peste gard mama cu tata, îşi dau cu parul în cap care mai de care, copilul ăla cum să înveţe, cum să crească?
Realizator: Cum să se educe?
Mircea Diaconu: Noi vrem să creştem. Trebuie să ne dezvoltăm.
Realizator: În normalitate, în linişte, în pace.
Mircea Diaconu: Despre asta e vorba.
Realizator: Despre asta e vorba.
Mircea Diaconu: Liniştea şi pacea şi echilibrul unei naţiuni, liniştea sufletească şi speranţa fiecăruia şi a tuturor depind sau sunt terenul de îngrijit al preşedintelui, sunt competenţa preşedintelui. O dată la mână. Al doilea, mă sperie cu adevărat ceva ce de mai multă vreme văd, simt - România, mă rog, nu România, că e administrativă - naţiunea română e în disoluţie, este în disoluţie din ce în ce mai accelerată. Mă sperie lucrul ăsta înfiorător. Şi fizic, că dispărem sau ne împuţinăm, şi ca identitate, ca cine suntem, ca valori. Nu mai suntem decât nişte oameni cu un buletin, care unii culeg căpşuni, alţii fac computere. Dacă îi întrebi cine sunt şi de unde vin, ori se jenează, ori nu ştiu. Ceva de genul ăsta. E o disoluţie a naţiunii.
Realizator: Ori nu le pasă.
Mircea Diaconu: Şi nimeni, Ruxandra, nimeni dintre cei care contează, dintre decidenţi, cum zicem noi, nu se sperie măcar de acest lucru.
Realizator: Sau nu le pasă.
Mircea Diaconu: Păi nu le pasă. Se îmbracă frumos, nu ştiu, se urcă în maşini scumpe, stau în palate de tot felul şi sunt importanţi şi nu se îngrozesc de acest fenomen, care este infernal, după părerea mea. Nu ştiu, astea au fost motivele pentru care am ieşit, am renunţat la liniştea mea şi la cărţile pe care nu le-am citit încă şi aşteptam vârste înaintate ca să am timp să citesc cărţile pe care nu apucat să le citesc, din literatura mondială, e o minune acolo, în fine - şi risc, să zic aşa, sau îmi consum partea vieţii mele în felul ăsta şi mi-o dedic, dacă vrei, în felul ăsta, acestor crezuri.
Realizator: Familia ce a spus?
Mircea Diaconu: Of! Familia nu e fericită de niciun fel.
Realizator: Diana?
Mircea Diaconu: La început, nu vreau să spun, să dau din casă, cum se spune. Nu, la început a fost chiar împotrivă, era veto generalizat. Fratele, Diana... Copii şi nepoţica, mai ales nepoţica este extrem de importantă. Părerea ei contează cel mai tare. Când urma să termin mandatul de la Bruxelles, mi-a zis, nu a întrebat-o nimeni, nu era discuţia asta şi eram acasă şi a zis: auzi, să ştii, eu nu îţi mai dau voie să pleci, în sensul de Bruxelles.
Realizator: Imperativ.
Mircea Diaconu: Absolut. Deci îşi asumă treaba asta.
Realizator: Îi era dor, îi lipseai.
Mircea Diaconu: Eu sunt acolea. În familie, ăştia suntem. Şi dacă unul nu e, e durere.
Realizator: Ce frumos aţi spus: "acolea".
Mircea Diaconu: Acolea, da./dsirbu/ Ca la noi, la ţară.
Mircea Diaconu: În fine. Deci familia la început, 'nu', după care cam toţi - şi fratele meu şi soţia mea, fiica mea poate mai puţin, au înţeles şi chiar mă ajută, mă ajută în sensul că sunt cu ochii pe mine şi dacă îmi alunecă piciorul undeva într-o apariţie mă ceartă, mă corectează, ceea ce este fundamental.
Realizator: Dar vă susţin.
Mircea Diaconu: Absolut, absolut.
Realizator: Asta e /.../.
Mircea Diaconu: Şi acum putem veni la altă, poftim, am discutat de familie, pentru Dumnezeu, această celulă universală de motor al vieţii pe pământ numită familia e în mare pericol ea însăşi ca valoare. În Europa, că am stat cinci ani, acolo ştiu foarte bine, este ceva infernal.
Realizator: Infernal.
Mircea Diaconu: În România aceste noţiuni, mă rog, încă există, încă noi pe aici, în ţara asta, nu ne aruncăm, termenul e dur, îmi cer scuze pentru el, părinţii la azil. Acolo e firesc, deci simplu.
Realizator: /.../ sunt foarte /.../.
Mircea Diaconu: Aici nu.
Realizator: Acolo.
Mircea Diaconu: Acolo, da. Aici nu ne aruncăm părinţii la azil.
Realizator: Şi nici copiii peste gard la 17 ani.
Mircea Diaconu: Da - şi nici copiii mei, îţi garantez, nu o să ne arunce pe mine şi pe soţia mea, în niciun caz, la azil /.../. Avem alte mentalităţi, hai să ţinem la ele, fiindcă sunt de maximă valoare.
Realizator: Asta se răsfrânge asupra socieţăţii.
Mircea Diaconu: Absolut, da. Asupra întregii socieţăţi.
Realizator: Încă suntem legaţi prin fire nevăzute.
Mircea Diaconu: Uite ce se întâmplă, acum putem ajunge într-o zonă care eu, dacă am să pledez sau am să spun, oricine din faţa mea, moderator sau nu, poate să spună: păi eşti naţionalist. E o modă europeană, ştii, când ceva e urât, zgomotos, uşor farseur, e trecut la naţionalism. E o zonă într-adevăr urâtă, în Franţa, Slavă Domnului, chiar aşa este, cu doamna Marine Le Pen şi aşa mai departe şi sunt mai multe ţări din Europa care, practic, în care genul ăsta de a pune problema face voturi, face voturi, succes şi în Italia, şi prin Olanda, şi prin Austria. Ceva de genul ăsta. Uite, am avut discuţii din astea...
Realizator: Dar patriotism?
Mircea Diaconu: Păi asta. Am avut discuţii de astea când eram în Parlamentul European, într-un grup liberal, ALDE şi care era extrem de deschis, revoltat pe lucruri de tipul ăsta, uşor internaţionalist şi am zis: uitaţi, eu mă declar naţionalist în clipa asta, dar în ce sens? În sensul că naţiunea mea aş vrea să fie cea mai puternică din toată Europa, în sensul ăsta, nu e un antieuropenism, ci dimpotrivă, o dorinţă. Acum, nu-i aşa, avem instinct de conservare prin naştere, da?
Realizator: Naştere.
Mircea Diaconu: Avem durerea, durerea ne aparţine cu corpul nostru, când te tai, te doare pe tine, nu pe altcineva, deci în clipa asta spun o chestie absolut firească, prin naştere, să ai identitate personală şi naţională, o primeşti, ce să spun. Te naşti într-un loc, păi locul ăla începe să fie o infuzie cosmică.
Realizator: Să vibreze.
Mircea Diaconu: Păi nu numai asta.
Realizator: Să vibreze în tine.
Mircea Diaconu: Dar e o dependenţă mistică a ta de acel loc.
Realizator: Mistică şi cosmică.
Mircea Diaconu: Pur şi simplu, dar reală, nu aşa.
Realizator: Da.
Mircea Diaconu: Păi cum adică să o arunci într-un coş sau să renunţi la ea?
Realizator: Nu se poate.
Mircea Diaconu: Nu se poate, e absurd. Deci e natural să ţii la pământul ăla pe care te-ai născut. Mai departe, creşti un pic, mă rog, şi începi să auzi în jur un cântec, o poezie, într-o seară, o fată, o poezie, o, nu ştiu, prima dragoste şi aşa mai departe. Lucrurile astea...
Realizator: Nostalgia acestui sentiment frumos, nostalgia străzii, a băncii, a iubirii, cum aţi spus dumneavoastră.
Mircea Diaconu: Păi vedeţi, toate sunt acolo.
Realizator: Acolo.
Mircea Diaconu: Sau pe aici, chiar dacă tu ajungi pe partea cealaltă a globului.
Realizator: În zona aia.
Mircea Diaconu: Eu vă spun că am întâlnit atâtea biografii şi am umblat mult cu teatrul, cu filmele mele, am cunoscut foarte mulţi oameni de tipul ăsta şi care au durere fizică pentru banca pe care s-au sărutat prima dată sau... Fiecare cu reperul lui de acasă.
Realizator: Mângâierea mamei.
Mircea Diaconu: Unii... acum poate că, nu ştiu, stric genul de emisiune.
Realizator: Nu.
Mircea Diaconu: Am văzut o scenă pe care chiar ţin să o spun că nu ţine de campania electorală. În '79 domnul Ciulei ne-a dus cu "O scrisoare pierdută" şi cu "Elisabeta I" la New York şi la Washington şi la New York au apărut colegi fugiţi, erau nişte ani în care cine pleca, pleca, era ca o moarte, fugeau, rămâneau, era un coşmar, mă rog. O mulţime - şi din generaţii diferite şi generaţia domnului Rebengiuc, şi Marin Moraru, şi Bănică şi a mea, că eram mult mai tânăr şi se făcuse, aşa, o gaşcă, un grup de vreo 20 care veneau după noi, ne duceam peste tot şi care trăiau acolo. Bun. Şi într-o seară au zis: hai să mergem la cutare, să gătească Marin Moraru şi Victor Rebengiuc, că sunt mari bucătari şi să ne vedem, să ne simţim bine. Ne-am sus acolo, undeva, etajul 17 în Manhattan şi gătea domnul Rebengiuc şi Marin Moraru şi la un moment dat /.../ era o casă cam două camere jumătate, cam aşa era, era cel mai mare apartament pe care îl aveau ei pe acolo şi stăteam aşa şi mai beam câte o gură de ceva şi se făcuse seară şi unul la un moment dat mă întreabă: "Auzi, mă, Mircea" - unul care a fost coleg cu mine, plecase, fugise în anul doi şi noi mâncam la o cantină a IMF-ului undeva într-un pasaj, Pasajul Victoria - şi zice: "Mircea, mai e, mă, zahanaua aia din Pasajul Victoria?" "Da", zic eu. "Şi mai au, mă, ciorbă de burtă?" "Da", zic eu. Jur, doamnelor şi domnilor şi Ruxandra, în clipa aia i-au ţâşnit lacrimi în ochi şi a zis, ţipând aproape: "Îmi e dor de ciorbă de burtă!"/mnecula/ Toţi ceilalţi care mai ieri, mai alaltăieri mergeau cu noi şi ne duceau şi noi ne miram, ziceam: wow, dar ce e asta, ce e aici? Hai, măi, astea sunt complexele voastre socialiste. Adică erau, da, aveau doza de superioritate a celui care trăieşte, le are şi aşa mai departe, iar noi veneam din întuneric. Erau aceiaşi. "Mi-e dor de ciorbă de burtă" - şi îi ţâşneau lacrimile. În uşa bucătăriei iese Victor Rebengiuc, eu îl văd şi acum, avea şi un şorţuleţ pe el, ţinea ceva în mână, îmi făcea aşa cu telul, da, şi zice: "Păi de ce nu vă faceţi", că el fusese în piaţă cu ei dimineaţa. E aici, şi spălată toată, perfectă, doar să o pui în ceaun, nu plină de balegă, cum e pe la noi. Păi nu ştim. Păi e simplu, şi începe să spună Victor Rebengiuc cum se face ciorba de burtă şi ăştia notau plângând şi ziceam: uite, mă, clipa adevărului. De-asta spun, lucrurile astea, să renunţi la ele... Păi de ce să renunţi la ele? Că ce? Asta înseamnă naţionalism sau identitate naţională. Aparţii unui spaţiu, unei culturi. Domnule, te emoţionează când ai învăţat nişte cântece, ai auzit nişte cântece şi i le cântă exact pe-alea, altul, pe partea cealaltă a globului. Despre asta e vorba, asta e forma de naţionalism pe care eu o respect şi este naturală, nu poate să o interzică nimeni.
Realizator: Şi trebuie şi promovată.
Mircea Diaconu: Nimeni nu poate să o interzică şi atunci, ca să poţi să te duci pe partea cealaltă a globului cu IT-ul tău în Silicon Valley sau unde vrei tu şi să fii perfect şi eficient, şi puternic, şi demn, pleci de-aici cu reperele astea la tine, le ai în geamantan, ştii cine eşti, ştii cine ai fost şi sunt lucruri de valoare. Noi le distrugem, le ironizăm, le trecem la o parte, şi aşa mai departe. Nu, trebuie puse, cum să spun eu, salvate ca animalele pe cale de dispariţie, reperele, valorile, amintirile noastre, bunicii noştri, istoria noastră, tot Ateneul, că zic aşa, Cazinoul şi aşa mai... Tot ce avem frumos şi minunat aici trebuie salvat, protejat şi respectat. Numai asta nu se face. Îmi pare rău. Sunt lucruri care mă dor şi nu mă lasă să stau la pensie, liniştit, acasă.
Realizator: Spuneţi-mi de ce ar trebui să vă voteze cel mai mare public ascultător, publicul Radio România Actualităţi? De ce ar trebui să vă votez eu?
Mircea Diaconu: Mi-e şi ruşine sau jenă să spun lucrul ăsta. Deci eu spun aceste lucruri, pentru că eu cred în ele, şi nu de azi, de ieri, de când mă ştiu, când am plecat cu geamantanul ăla mic - cu care făcuse şi frate-miu armata înainte - la Bucureşti, să dau admitere. Aveam 17 ani şi am plecat cu ele şi nu am renunţat la ele niciodată. Spun lucrurile astea şi sper din tot sufletul ca undeva - tu, altcineva, să vibreze la ele. Eu încerc, dar sunt doar un om cu două mâini, două picioare. Nu pot să fac mai mult. Să le păstrăm, să le îngrijim, să le respectăm şi să ne folosească în bucuria noastră zilnică, în familie, oriunde am fi şi unde am merge, de-aia, să zic aşa, de-aia am apărut, de-aia am apărut, de-aia am îndrăznit, de-aia spun, în speranţa că cineva mă va auzi. Câţi mă vor auzi, o să aflăm...
Realizator: Aici vă aude o ţară.
Mircea Diaconu: Nu, câţi mă vor auzi şi mă vor înţelege şi vor fi de acord cu mine, pe partea cealaltă, la un moment dat, nu mai ştiu când, undeva în noiembrie se vor manifesta şi o să ştiu şi eu şi o să fiu foarte liniştit dacă or să fie destui şi destul de nefericit dacă or să fie puţini. Cee ar însemna şi mă îngrozeşte lucrul ăsta, că nu mai e cazul să ţinem la cine am fost, la ce suntem, la identitatea noastră, la valorile noastre. M-ar îngrozi lucrul ăsta, dar nu cred. Ruxandra, am mai parcurs teritoriul ăsta, no man's landul ăsta electoral, în 2014 şi atunci a fost senzaţional, am simţit că există o energie în naţiunea asta şi care nu are culoare politică. Nu despre asta e vorba. Nu-i de stânga, nu-i de dreapta sau e peste tot. Din toate opţiunile există oameni care ţin la genul ăsta de valori şi sunt, mi-au răspuns: incredibil. Deci eu ţip undeva de durere că cineva mă bate într-un colţ şi zic: în cinci zile trebuie să strâng 100.000 de semnături şi vin de undeva, din eter, neorganizate de nimeni, vin cu poşta, chiar dublu decât aveam nevoie atunci. De ce? Pentru că există genul ăsta de răspuns.
Realizator: Nu vă deranjează...
Mircea Diaconu: Şi vezi că nu zic 'feedback'.
Realizator: Păi normal.
Mircea Diaconu: Păi nu, că mă enervează şi asta înfiorător, are tot felul de cuvinte româneşti pentru tot ce vrei şi sunt frumoase şi aşa mai departe. Nu, dacă nu pui un cuvânt englezesc...
Realizator: Nu exişti.
Mircea Diaconu: Nu mergi, nu eşti...
Realizator: Nu vă deranjează că v-au sărit în ajutor ALDE şi PRO România?
Mircea Diaconu: Păi dar eu am ieşit pe treptele Ateneului şi am cerut sprijin tuturor şi nu numai asta - o să aveţi foarte mari surprize - şi mulţi alţii. O să apară strcturi organizate din societatea civilă, asociaţii şi aşa mai departe, de toate felurile, şi foarte mari, şi uriaşe, care mă vor susţine, de asemenea. Am telefoane, am contacte, m-au sunat. Am cerut ajutor. Ce s-a întâmplat? Singur, la nivelul acesta, chiar nu poţi. Pe de altă parte, legea electorală e de aşa natură încât tu, ca independent, nu ai diverse drepturi faţă de un partid care ţi-e concurent, vrei, nu vrei. De exemplu, reprezentanţii în secţiile de votare, un lucru extrem de important, extrem de important, pentru că se duc de râpă voturile, ca să spun aşa, dacă nu există reprezentant pe acolo, ori un parlamentar are dreptul să pună această reţea în secţiile de votare şi multe altele şi eu m-am bucurat că au apărut aceste două partide şi mai sunt încă trei partide, ceva mai mici, şi sunt partide mici, nu sunt partide foarte mari, deci dacă vor fi voturi, cred că nimeni nu o să zică: păi sunt voturile monstrului partinic care a stat în spatele tău. Nu e. Şi dacă vor fi voturi suficiente, vor fi voturi de peste tot, că mă întreabă lumea: care e bazinul tău electoral? Toată ţara.
Realizator: Aceasta a fost ediţia dedicată candidatului independent la preşedinţia României, domnul Mircea Diaconu, un om care şi-a propus să mişte, în felul său, România mai departe. Ruxandra Săraru vă mulţumeşte pentru atenţie şi vă urează să aveţi gândul cel bun./aburtica/dsirbu