"Pentru Putin UE, și nu NATO, reprezintă pericolul mai mare"

Alegerile din iunie pentru Parlamentul European (PE) le-au adus un succes istoric partidelor eurosceptice și de extrema dreaptă. Constituind acum aproape un sfert din PE, aceste partide sunt bine poziționate pentru a exercita o influență puternică asupra viitoarei traiectorii politice a UE, inclusiv urmărind anularea anumitor aspecte ale integrării și opunându-se extinderii blocului, scrie Foreign Policy.

Văzut de la Moscova, rezultatul trebuie să fi fost prilej de bucurie. Diverși politicieni ruși de seamă au salutat ascensiunea partidelor de dreapta la alegerile europene, fostul președinte Dmitri Medvedev sugerând ca liderii pro-UE să fie aruncați pe „grămada de cenușă a istoriei”.

Rusia oricum s-a străduit mult să sprijine partidele eurosceptice înaintea votului, plătind politicieni de extrema dreaptă din UE pentru a repeta idei ale propagandei Kremlinului și lansând campanii masive de dezinformare online și atacuri cibernetice asupra unor site-uri cruciale.

Mai mult chiar, cum Ungaria deține acum președinția rotativă a UE, Moscova îi acordă toată susținerea posibilă premierului ungar rusofil Viktor Orban pentru a submina poziția comună a UE referitor la războiul Rusiei din Ucraina.

Cele mai noi acțiuni ale Rusiei marchează o amplificare substanțială a tentativelor de subminare a UE. Kremlinul nutrește de multă vreme animozitate față de bloc, dar pe măsură ce confruntarea Rusiei cu Occidentul ia amploare această ostilitate nu face altceva decât să crească.

Din perspectiva Moscovei, noul avânt imprimat tendințelor de extindere și aprofundare a integrării din UE reprezintă o amenințare excepțională și tot mai urgentă în raport cu tentativele ei de a-și impune modelul de guvernare iliberal, deopotrivă pe plan intern și extern.

UE, iar nu NATO, e cea care reprezintă adevărata amenințare existențială pentru Kremlin. Motivul e acela că aderarea și integrarea Ucrainei cu UE poate constitui lovitura letală pentru președintele rus Vladimir Putin și regimul lui, prin aceea că ar transforma Ucraina în lucrul de care Rusia se teme cel mai mult: un model alternativ politic, economic și socio-cultural la însăși Rusia.

Chiar dacă popularitatea lui Putin printre ruși rămâne ridicată, Kremlinul ar putea foarte bine să se teamă că rușii pot începe să vadă materializându-se dincolo de graniță beneficiile apartenenței la UE, începând să-și dorească un viitor alternativ și pentru țara lor.

Lucru care poate explica de ce și-a început Putin în 2014 îndelungatul război contra Ucrainei. La acea vreme Ucraina era neutră militar și nu urmărea să adere la NATO. (Deși e adevărat că-și exprimase un interes în 2008.) Kyivul era însă pe punctul de a semna un acord de asociere cu UE, pe care interferența Kremlinului în politica ucraineană nu mai putea să-l împiedice.

Comentatorii vestici au ignorat în general relația UE-Rusia, blamând în schimb frecvent posibila extindere a NATO drept catalizator al agresiunii ruse. Printre susținătorii acestei teorii bazate pe NATO întâlnim universitari (John Mearsheimer și Stephen M. Walt), personaje din presă (Tucker Carlson) și politicieni populiști (precum britanicul Nigel Farage și fostul președinte american Donald Trump). Cei doi din urmă au repetat acuzații similare chiar în ultimele săptămâni.

La baza acestor justificări ale războiului Rusiei se află supoziția că Moscova consideră la modul serios - și are și dreptate să o facă - expansiunea estică a NATO o amenințare la securitatea fizică a Rusiei. Firește că lui Putin i-ar plăcea să spargă unitatea NATO și a Vestului în general, însă nu din cauză că crede că Rusia e amenințată militar își dorește el s-o facă.

Dacă așa ar fi gândit, armata rusă nu s-ar fi dezlipit de granița de vreo 1.600 de mile a Rusiei cu state NATO, lăsând-o practic neapărată, întrucât trupele și armele și le-a trimis în Ucraina.

Chiar și dacă nu ajunge să submineze direct stabilitatea regimului rus, extinderea UE amenință un pilon ideologic fundamental al politicii externe a lui Putin: perimata lui obsesie de a menține o sferă de influență de-a lungul periferiei Rusiei.

Nevoia imaginară a Rusiei de a le controla orientarea politică vecinilor ei nici n-ar fi putut fi mai în antiteză cu perspectivele statelor UE, care aspiră să-și amplifice propria putere și influență prin împărtășirea unei porțiuni a suveranității lor cu blocul. În acest scop a și dezvoltat UE o arhitectură instituțională complexă care asigură un echilibru în care fiecare dintre statele membre simte că are un cuvânt echitabil de spus în procesul decizional.

Rusia, din contră, vrea să-și impună propria voință vecinilor și să-i împiedice să-și clădească un viitor propriu - fie direct, prin cucerire, cum încearcă Rusia chiar acum în Ucraina, fie indirect, prin diverse tactici de coerciție, inclusiv exploatarea corupției.

Organizațiile regionale dominate de Rusia, cum ar fi Organizația Tratatului de Securitate Colectivă și Uniunea Economică Eurasiatică, servesc în mare măsură drept forumuri în care Kremlinul își presează vecinii să le dea curs propriilor sale priorități, iar nu drept mecanisme de colaborare autentică.

Rusia are dreptate să fie îngrijorată de capacitatea UE de a insufla schimbări politice profunde. După încheierea războiului rece apartenența la UE a fost crucială pentru convertirea fostelor regimuri autocrate din Europa de Est în democrații liberale înfloritoare.

Și n-a fost nicidecum vreun accident: criteriile de accedere în UE îi obligă pe prezumtivii membri să aibă instituții care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și protecția minorităților - valori care se bat cap în cap cu cele promovate de regimul rus.

De-a lungul anilor Rusia și-a cimentat opoziția față de extinderea UE, pe măsură ce a observat transformările produse de statutul de membru. Primului val de extindere din 2004, cu țările baltice, Cehia, Polonia și Slovacia, printre altele, Moscova nu prea i-a acordat importanță, întrucât credea că blocul e o entitate mai degrabă economică decât geopolitică.

Însă în anii următori Rusia s-a trezit la realitate, mai precis la realitatea puterii UE de a determina schimbări profunde în politica internă a țărilor. Iar exemplul suprem îl constituie Ucraina. După protestul ucrainenilor de la finalul lui 2013 împotriva deciziei președintelui Viktor Ianukovici de a retrage țara din acordul de asociere cu UE - protest încheiat în cele din urmă cu debarcarea acestuia în februarie 2014 - Putin a încercat să-și redobândească controlul asupra direcției politice a țării prin anexarea Crimeei.

Apoi, în februarie 2022, Rusia a făcut următorul pas menit a împiedica Ucraina să i se alăture comunității occidentale, lansând o invazie în toată puterea cuvântului - care, ironia sorții, i-a mărit șansele de integrare nu doar Ucrainei, ci și Moldovei și Georgiei, alte țări vecine.

De atunci Rusia s-a folosit de tot felul de tactici pentru a obstrucționa și integrarea Moldovei și a Georgiei, inclusiv subminând guvernul pro-UE al celei dintâi și susținând adoptarea recentă de către guvernul celei din urmă a unei legi în stil rusesc a „agenților străini”, menită a înăbuși libera exprimare democratică.

Cu toate acestea, UE nu ar trebui să dea înapoi în privința extinderii. Expansiunea blocului s-a dovedit a fi de-a lungul deceniilor o forță nemaipomenit de eficientă în privința stimulării prosperității, stabilității și democrației pe continentul european, unind regiunea mereu mai mult în jurul viziunii unei Europei întregite, libere și pașnice.

Mai mult chiar, succesul sau eșecul viitoarei runde de extindere a UE va avea consecințe cruciale pentru viitorul ordinii internaționale. Urmărind să împiedice extinderea UE și să-și impună controlul propriu asupra Ucrainei, Moldovei și Georgiei, Rusia a pornit într-o campanie menită a-i reafirma ideea imperială cu privire la Europa.

Este o provocare imensă pentru credibilitatea viziunii post-imperiale a UE care presupune o guvernare regională prin colaborare bazată pe integrare - adică însuși acel raison d’être al blocului. Un succes al Rusiei ar risca totodată să legitimeze expansionismul și în alte regiuni, încurajând și alte țări să adopte strategii imperiale similare împotriva vecinilor.

Pentru a garanta eșecul viziunii imperialiste a Rusiei, UE trebuie să-și înfăptuiască promisiunea de a integra noi membri - în vreme ce și-ar îmbunătăți adaptabilitatea în cursul acestui proces.

Ar fi un eșec deopotrivă strategic și etic refuzul susținerii altor țări europene care doresc să-și dezvolte instituții politice democratice rezistente, societăți civile robuste și economii prospere. Rusiei nu ar trebui să i se confere drept de veto.

Articol de Nicholas Lokker și Kate Johnston (cercetători la Center for a New American Security)

Traducere: Andrei Suba/RADOR RADIO ROMÂNIA