"Axa rataților a lui Xi Jinping"

America se confruntă acum cu cel mai dificil mediu internațional cu care a avut de furcă cel puțin de la războiul rece încoace, dacă nu cumva în întreaga perioadă postbelică. Una dintre cele mai deconcertante caracteristici ale acestui mediu este începutul înfiripării unei cooperării între China, Iran, Coreea de Nord și Rusia, scrie Foreign Policy.

Unii decidenți și analiști văd în această cooperare începutul afirmării unei axe de secol 21, axă care, similar cu cea germano-italiano-japoneză din secolul 20, va arunca planeta într-un război global.

Alții prevestesc nu Al Treilea Război Mondial, ci mai degrabă o serie de conflicte distincte împrăștiate pe întreg globul. Însă oricum ar fi, rezultatul ar fi același: o planetă aflată în stare de război - situația este cu adevărat într-atât de gravă.

Ce s-ar putea face în privința acestei cooperări e o altă chestiune. Unii strategi pledează pentru priorități absolute, și anume concentrarea pe acei membri ai axei care constituie cel mai grav pericol.

Alții cred că numai o abordare cuprinzătoare poate izbuti. Însă cea mai bună strategie ar fi una care împrumută elemente de la ambele abordări, conștientizându-se că Beijingul constituie principala problemă pe termen lung din perspectiva strategiei de securitate națională a SUA - „pericolul persistent”, în accepțiunea Departamentului Apărării -, dar deopotrivă și un tip de actor global diferit de statele delincvente cu care s-a asociat.

În consecință, scopul Washingtonului ar trebui să fie acela de a-i clarifica președintelui chinez Xi Jinping cât de contraproductive și costisitoare pentru interesele Beijingului se vor dovedi a fi aceste noi relații.

Ceea ce presupune contracararea eficientă a Iranului, Coreei de Nord și Rusiei în propriile lor regiuni, demonstrându-i astfel Chinei că a-și lega destinul de o adunătură de ratați cu greu ar putea reprezenta calea potrivită către influența globală.

Camarazi de arme

Cooperarea membrilor acestei axe de secol 21 s-a concentrat masiv pe susținerea militară, industrială și economică a Rusiei în războiul ei din Ucraina. Război care nici nu ar fi putut continua fără un asemenea ajutor.

De aici a rezultat o cooperare în materie de industrie militară, și chiar un început de integrare, care e foarte probabil să depășească cu mult colaborarea membrilor axei din secolul trecut. Coreea de Nord îi asigură Rusiei obuze, alte tipuri de muniție, militari și muncitori industriali, primind în schimb petrol și know-how referitor la tehnologia rachetelor și la cea spațială.

Iranul îi trimite Rusiei rachete și drone de producție proprie, dar contribuie și la construcția de fabrici de armament pe teritoriul rus, și primește în schimb ajutor tehnologic pentru îmbunătățirea rachetelor și dronelor, pentru programul spațial și, posibil, pentru producția de energie atomică de uz civil.

China i-a asigurat până acum Rusiei absolut toate cele necesare, mai puțin armele în sine: comerțul bilateral a crescut spectaculos și Beijingul și-a mărit achizițiile de petrol, gaz și alte resurse naturale; a trimis tehnologii cu dublă utilizare, care sunt integrate în armamentul antiaerian, în mijloacele de război electronic, în drone, alte arme și în sisteme de comunicație; iar ceva mai recent a început chiar să livreze și piese de arme pentru producția din Rusia.

Mai mult, s-a discutat deja și despre producția de drone și alte arme destinate Rusiei în fabricile din China. Ce primește China în schimb nu ne este pe deplin limpede în acest moment, în afară de un rabat la achizițiile energetice - și, posibil, o influență fără pereche asupra Moscovei.

Pe lângă războiul din Ucraina, China, Rusia și ceilalți membri ai axei și-au intensificat exercițiile și operațiunile militare comune, inclusiv în ce privește bombardierele, navele de război și chiar și infanteria.

Noua axă și-a accelerat și coordonarea diplomatică, cu Beijingul și Moscova folosindu-se de dreptul de veto pe care-l dețin în Consiliul de Securitate al ONU pentru a se proteja reciproc, precum și Teheranul și Phenianul de rezoluții adverse. O serie de vizite reciproce la nivel înalt au produs o suită de acorduri de cooperare în domeniile economic și tehnologic, printre altele.

Poate că această axă de secol 21 nu reprezintă o alianță formală, dar constituie totuși o armonizare a intereselor tot mai strânsă, extrem de funcțională și flexibilă. Ea nu are nevoie să devină o alianță propriu-zisă pentru a deservi interesele membrilor ei și a le submina concomitent interesele Americii și aliaților ei în Europa, Orientul Mijlociu și Asia.

Chiar și în absența unei afinități ideologice reale, membrii ei împărtășesc o convingere anti-occidentală comună, respingerea democrației și adoptarea unor sisteme politice autoritare. Autenticul liant al axei nu e ideologia, ci opoziția comună față de puterea americană și sistemul internațional întreținut de aceasta - opoziție alimentată de convingerea că respectiva putere constituie un pericol letal pentru interesele, aspirațiile, ba chiar și supraviețuirea regimurilor lor.

Relația sino-rusă e în special importantă. Ea e fondată pe o relație personală solidă între Xi și Vladimir Putin, consolidată de cele peste 60 de întâlniri avute de când se află la putere.

Există, firește, și surse de tensiune, deopotrivă contemporane și istorice, între Rusia și China: o graniță comună foarte lungă, cu mult spațiu gol de partea rusă și o populație chineză numeroasă de cealaltă parte; suspiciunile Beijingului la adresa relației revitalizate a Moscovei cu Phenianul și suspiciunile Moscovei față de influența economică tot mai puternică a Beijingului în Asia Centrală; și o xenofobie considerabilă în ambele țări.

Însă este improbabil ca acestor tensiuni, oricât de reale ar fi, să li se permită să perturbe relația celor două guverne, atât timp cât la putere se vor afla Xi și Putin.

China ar putea fi soluția

Deșii unii analiști au recomandat subminarea unității membrilor axei, fosta secretară de stat Condoleezza Rice înclină în direcția opusă, propunând ca decidenții să încerce „să-i înghesuie la un loc și să-i forțeze să se confrunte cu consecințele faptului că de fapt nu prea au mare lucru în comun”.

Sunt multe argumente în favoarea unei asemenea abordări. Orice efort de a-l smulge pe Putin din axă ar fi aproape cert sortit eșecului: e mult prea dependent de partenerii lui pentru a-și întreține războiul din Ucraina. A încerca să separi Phenianul ori Teheranul de axă ar presupune concesii pe care e improbabil ca orice administrație americană să fie dispusă să le facă.

Dar în privința Chinei lucrurile ar putea sta altfel. Spre deosebire de partenerii ei de axă, China e integrată în economia globală. Perspectiva unor ample sancțiuni secundare - care deocamdată sunt doar limitate și punctuale - în cazul în care China ar încălca liniile roșii ale Vestului, furnizând-i Rusiei arme, ar aduce amenințarea unor costuri economice reale.

Pe de altă parte, războiul purtat de Iran și interpușii lui contra Israelului amenință să-i perturbe Chinei alimentarea crucială cu petrol și alte interese comerciale din Orientul Mijlociu. Iar atitudinea tot mai agresivă a Phenianului față de vecinii săi îi subminează Chinei relațiile diplomatice și economice cu Japonia și Coreea de Sud.

Chiar mai important, China și-a transformat propriul prestigiu într-un ostatic al succesului partenerilor ei de axă. Dacă restul lumii va percepe că aceștia eșuează în eforturile lor de a-și impune voința prin forță vecinilor, întregul glob se va lămuri că Beijingul s-a înhăitat cu niște ratați.

Fapt care nu numai că i-ar submina Chinei strădania de a se recomanda drept liderul global al unui nou tip de ordine internațională, ci i-ar submina și lui Xi prestanța personală, atât în țară cât și în străinătate.

Cum ar putea fi atins acest obiectiv? În ce privește Rusia, înseamnă a-l împiedica pe Putin să-și atingă obiectivele strategice din Ucraina. Ceea ce presupune din partea Vestului suficient sprijin diplomatic, economic și militar susținut pentru a le permite forțelor ucrainene să oprească actuala ofensivă rusă și măcar să fixeze o linie stabilă de contact cu forțele inamice, dacă nu-și vor putea elibera teritoriile ocupate.

Un asemenea deznodământ i-ar permite Kyivului să se apuce de construcția unui stat suveran, prosper, necorupt și democratic, din ce în ce mai integrat cu instituțiile economice și de securitate europene.

În ce privește Iranul, presupune zdrobirea ambițiilor hegemonice ale Teheranului în regiune. Lucru ce poate fi realizat în parte prin sprijinirea Israelului pentru a putea lovi puternic atât Iranul cât și interpușii lui - Hamas, Hezbollah, Houthi și nu numai -, cu scopul restabilirii factorului de descurajare și deschiderii căii către un Orient Mijlociu mai stabil.

Acea stabilitate ar permite și reluarea procesului de reconciliere a Israelului cu vecinii lui arabi, ar permite începutul unui viitor mai promițător pentru palestinieni și i-ar permite și poporului libanez să se elibereze de sub dominația Hezbollahului.

În ce privește Coreea de Nord, trebuie să i se dovedească Phenianului că obsesia lui cu armamentul nuclear și rachetele capabile să-l poarte nu-i va aduce țării nici securitate, nici pârghii de influență asupra vecinilor.

Ceea ce va presupune consolidarea capacităților diplomatice, economice și militare ale Australiei, Japoniei și Coreei de Sud, precum și colaborarea Americii cu alți aliați și parteneri regionali pentru a descuraja Phenianul și a se contracara o eventuală acțiune militară a acestuia - totul cu scopul de a se continua progresul în direcția unei regiuni indo-pacifice libere, deschise și pașnice.

Reevaluări existențiale

Toate aceste măsuri ar servi interesele Americii și pe cele ale aliaților și prietenilor ei, pe lângă faptul că i-ar transmite Chinei mesajul necesar. Dacă ar fi implementate cu succes, ele ar putea determina Beijingul să-și limiteze și cele din urmă să-și reducă angajamentul în privința acestui aventurism păgubos al partenerilor lui renegați.

Există motive întemeiate să considerăm că o asemenea reevaluare poate avea loc, dat fiind că s-a mai întâmplat deja ca Xi să-și corecteze cursul când a fost supus la presiune. Confruntat cu manifestații de stradă și alte manifestări vădite ale nemulțumirii publice, el și-a abandonat brusc politica „zero Covid”.

Ca reacție la modificarea strategiei americane față de China sub administrațiile Trump și Biden, și Xi și-a schimbat abordarea față de SUA. Imediat după ce a preluat puterea Xi părea să fi conchis că SUA și Occidentul în general se aflau într-un declin terminal, oferindu-i astfel Chinei ocazia de a se impune pe scena mondială.

Însă răspunsul american ferm, susținut de un vădit consens bipartit, de investiții strategice palpabile și de un front comun cu aliații și prietenii l-a determinat pe Xi să se răzgândească. Rezultatul a fost decizia lui de a relua dialogul cu America, inclusiv printr-o întâlnire cu Joe Biden la San Francisco în noiembrie 2023, o tentativă de oprire a declinului relațiilor sino-americane.

Neutralizând decisiv aventurismul partenerilor de axă ai lui Xi, Washingtonul l-ar putea convinge să schimbe cursul încă o dată. Și cu siguranță ar fi în interesul lui să o facă.

Fiindcă dacă nesăbuința partenerilor lui de axă ar amplifica instabilitatea globală și ar perpetua conflictul, Xi însuși s-ar face vinovat în mare măsură de subminarea angajamentelor Partidului Comunist de a face din China o „economie moderat dezvoltată” până în 2035, respectiv o „țară socialistă, puternică, democratică, civilizată, armonioasă și modernă” până în 2049.

Strategia americană corectă l-ar putea determina pe Xi să înțeleagă că modul în care și-ar putea susține cel mai bine propriile interese e să se descotorosească de această axă a rataților.

Articol de Stephen Hadley (consilierul prezidențial de securitate națională din al doilea mandat al lui George W. Bush, 2005-2009)

Traducere: Andrei Suba/RADOR RADIO ROMÂNIA.