Pakistanul, "iminenţa unui colaps"

La doi ani de la moartea lui Benazir Bhutto, Pakistanul - un stat eşuat, legat organic de dezastrul din Afganistan, cu eterne lupte politice interne şi o armată cu loialităţi discutabile - este o putere nucleară care se îndreaptă spre dezastru în 2010.

Pakistanul rupt între o armată atotputernică şi zone tribale pe care Islamabadul nu le controlează, un paradis al mişcărilor islamice militante, şiite şi sunite deopotrivă, cu conflicte interetnice şi religiose, şi facţiuni politice imposibil de reconciliat, punea deja semne de întrebare şi îngrijorare în cancelariile occidentale şi la Washington în octombrie 2007 când Benazir Bhutto s-a reîntors din exil şi a devenit lidera opoziţiei politice.

Benazir avea un CV nu tocmai imaculat, cu multiple acuzaţii de corupţie şi o istorie familială marcată de asasinate şi înţelegeri politice şi de afaceri dubioase.

Totuşi, comunitatea internaţională spera să găsească în ea un viitor lider cu afinităţi democratice, dispus să comunice dar şi să cureţe zonele tribale pakistaneze de insurgenţii care prelungesc coşmarul din Afganistan. Dar pe 27 decembrie 2007, Benazir Bhutto cade victima unui atentat sinucigaş cu bombă în cursul unei manifestaţii electorale iar visul se încheie.

Între atac şi negociere

Acum Pakistanul pare tot mai consumat de rebeliunea tribală şi a mişcărilor militante de orientare wahabită, inclusiv talibană, în special în zonele de nord-vest. Degeaba armata pakistaneză face razii în zonă, degeaba se încearcă acorduri cu liderii locali, atentatele au devenit parte din cotidian în oraşe ca Islamabad sau Peshawar.

Semnul că guvernul e depăşit de situaţie este creşterea masivă a numărului de atacuri americane cu drone în Pakistan. Practic, Pakistanul este deja în război iar Statele Unite sunt profund implicate. Numai anul acesta, armata americană a executat mai multe atacuri cu drone în Pakistan decât atacuri manuale cu bombe în prima parte a războiului din Kosovo.

Anul acesta, un acord cu talibanii din regiunea Swat, bazat pe legea islamică şi numit, cu ironie involuntară – „şaria pentru pace”, a fost aprobat de Parlamentul de la Islamabad într-o încercare de a căpăta linişte cu orice preţ, chiar şi cu acela de pierde complet controlul asupra propriului teritoriu.

Măsura a fost percepută ca un semn de slăbiciune în faţa actorilor locali non-statali, chiar dacă ulterior, armata a condus o ofensivă puternică în Swat şi a recăpătat controlul în mare parte.

A urmat o serie de operaţiuni în altă zonă cu probleme, în Waziristanul de Sud, care a avut şi o victimă notabilă – comandantul talibanilor pakistanezi Baitullah Mehsud, în urma unui raid american organizat în colaborare cu armata şi serviciul secret pakistanez. În pofida campaniei Islamabad-ului în colaborare cu americanii, rebeliunea continuă şi se revarsă în Afganistan.

Pakistanul asediat

SUA în special ar dori un răspuns şi mai ferm al Islamabad-ului la insurgenţa în fierbere din zonele tribale, care o alimentează şi pe cea din Afgansitan. Însă guvernul pakistanez şi armata încă încearcă să realizeze un echilibru, deşi dovedit a fi mereu fragil, şi care a funcţionat relativ zeci de ani, între menţinerea statalităţii şi puterile locale tribale.

Pakistanul este prizonierul unei multitudini de ameninţări, deopotrivă interne şi externe. La graniţe veghează India, considerată, dincolo de comunicarea timidă din ultima vreme, duşmanul extern numărul unu. Tot la capitolul duşmani din exterior, figurează valurile de militanţi străini, în special de orientare wahabită, care aduc, pe zi ce trece, un plus de forţe islamului radical din Pakistan.

În plan intern, zonele tribale, în special Swat şi Waziristan, au devenit un rai al militantismului islamic, şcolile islamice cu discurs radical înfloresc, şaria este tot mai ferm aplicată, femeile nu au acces în şcoli şi spitale, dacă acestea sunt seculare. Mai mult, colosul care este armata pakistaneză, a fost infiltrat de soldaţi, unii chiar ajunşi în posturi de conducere, care provin tocmai din acest mediu islamist radical.

Serviciile de securitate pakistaneze, altă dată aproape infailibile, acum au loialităţi oscilante. Între timp democraţia în Pakistan este puţin spus, ameninţată, în condiţiile în care atentatele modifică deja ritmul vieţii cotidiene şi pun sub semnul întrebării orice plan pe termen lung, orice existenţă în parametri normali.

Acelaşi lucru este valabil pentru economie, şubrezită grav de criză şi de instabilitatea politică. Nu sunt de neglijat nici conflictele, niciodată aplanate între grupările militante şiite şi cele sunite. Peste toate se suprapun presiunile americane, cu un Washington exasperat de coşmarul nesfârşit din Afganistan, alimentat din Pakistan şi de spaima că una dintre puterile nucleare ale lumii s-ar putea prăbuşi în război civil.