Iranul, marele perdant al Primăverii Arabe

Preşedintele aşa numitei Task Force a SUA privind teritoriile palestiniene, Ziad J.Asali, spune că în cele mai mult de 14 luni de revolte în lumea arabă, Iranul a pierdut constant din influenţa sa în Orientul Mijlociu.

A înţelege acest fapt este crucial pentru modul în care Palestina, Siria, şi alte arii de interes strategic se plasează în calculele Iranului şi modul în care au apărut noi oportunităţi atât pentru lumea arabă cât şi pentru cea occidentală.

Pare că liderii iranieni s-au aşteptat ca revoltele să determine avansarea intereselor lor strategice: anume, ca Primăvara Arabă să se transforme într-o Trezire Islamică.

În loc să se întîmple acest lucru, însă, Iranul s-a confruntat cu realitatea că este improbabil ca guvernele post - dictatoriale în ţări ca Egiptul să fie mai sensibile la îngrijorările iraniene.

Rivalităţile culturale şi naţionale arabo-persane, suspiciunile dintre suniţi şi şiiţi, diferenţele ideologice şi, probabil cel mai important, interesele naţionale persistente, determină ca noile guverne din lumea arabă, chiar şi cele cu o semnificativă influenţă islamistă, să nu fie mai receptive faţă de interesele Iranului.

Iranul s-a dovedit marele perdant al Primăverii Arabe, căzând de la autoproclamata poziţie de campion şi lider al rezistenţei faţă de Israel şi Occident la percepţia amplu răspândită de jucător sectarian şi partizan. Imaginea unui Iran ”pan-islamic” a fost, în fine, distrusă.

În schimb, Turcia-o putere sunită care se laudă cu un guvern islamist ce se autodefineşte ”moderat” şi constituţional, spre deosebire de guvernul islamist şiit al Iranului, autoproclamat ”revoluţionar” - este în poziţia de a deveni primul beneficiar regional, poziţie ce va depinde de rezultatul revoltei siriene.

Revoltele au redefinit ordinea regională în mare parte în termeni sectarieni, opunând, în principal, guverne arabe sunite, organizaţii islamiste şi opinia publică împotriva şiiţilor şi altor forţe minoritare religioase.

Pentru că Iranul a pierdut atât de multă influenţă, a trebuit să-şi abandoneze campania sa de ”soft power”- aceea a persuasiunii, încercând să câştige inimile şi minţile arabilor - şi să recurgă la ”hard power”, puterea forţei.

Aceasta a însemnat reducerea alianţelor sale la acelea cu forţe în mod declarat sectariene şi cu grupări extreme. Iranul a încercat recent să câştige sau să redobândească loialitatea conducătorilor Hamas din Gaza şi să dezvolte relaţii mult mai extinse cu Jihadul Islamic.

Altfel, faptul că Teheranul sprijină dictatura lui Bashar al-Assad cu orice preţ în conflictul sîngeros din Siria, a costat deja Iranul şi pe aliaţii săi arabi ca Hezbollah şi unele grupuri irakiene, pierderi semnificative şi potenţial ireparabile de-a lungul Orientului Mijlociu.

Potenţialul unui atac împotriva Iranului se află în topul agendei SUA

În faţa unui potenţial atac israelian şi american împotriva facilităţilor sale nucleare, Iranul încearcă să îşi consolideze capacitatea de descurajare a unui asemenea atac prin demonstraţia abilităţii sale de a acţiona prin aliaţii săi şi, în cazul unui atac, prin extinderea teatrului de operaţiuni.

Chestiunea unui război împotriva Iranului se află în topul agendei de politică externă a SUA.

Bazîndu-se pe interviuri cu zeci de înalţi politicieni din SUA, Iran, Israel şi din alte ţări cu mize în regiune, Trita Parsi, fondatorul şi preşedintele Consiliului naţional iraniano-american, pe care l-a fondat în 2002, crede că eforturile administraţiei americane au fost în mod fatal greşite din cauza limitărilor politice interne şi a constrângerilor temporale impuse diplomaţiei.

Trita Parsi, care s-a născut în Iran, a plecat din ţară împreună cu familia sa pentru a scăpa de represiunile politice ale republicii islamice a ayatollahului Khomeini şi a studiat politică externă la Şcoala de Studii Internaţionale Avansate John Hopkins din Washington DC.

Conflictul dintre SUA şi republica islamică durează de trei decenii, fiind creat, perpetuat şi căpătînd o nouă forţă în diferite momente din cauza dinamicilor politice interne din ambele ţări. Astăzi, arată dl Parsi, mai curând decât să negocieze cu Iranul însuşi, mare parte din eforturile administraţiei Obama cu privire la Iran sunt, de fapt, negocieri cu diferite centre de putere din Washington şi din străinătate.

Într-o recentă dezbatere la Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale,expertul în securitate nucleară Matthew Kroenig,de la Consiliul pentru Relaţii Externe din Washington spune că,date fiind pericolele pe care le-ar ridica un Iran înarmat nuclear,o lovitură militară ar fi cea mai bună dintr-o serie de opţiuni rele.

În schimb Colin Kahl, de la Centrul pentru o Nouă Securitate Americană,fost adjunct al Secretarului Apărării pentru Orientul Mijlociu, crede că o lovitură militară ar fi contraproductivă, cu costurile unei lovituri depăşind potenţialele beneficii.

Matthew Kroenig spune că ”un Iran înarmat nuclear va conduce la proliferare în Orientul Mijlociu,la proliferare globală,de vreme ce Iranul va putea furniza tehnologie nucleară adversarilor SUA din lume.”

Dl Kroenig crede că un Iran nuclear va fi mai agresiv

”Acum Iranul se abţine din cauză că se teme de reacţia SUA. Deţinând arma nucleară, Iranul ar putea creşte sprijinul pentru grupările teroriste aliate, şi s-ar putea angaja mai ofensiv în diplomaţia regiunii. Aceasta este o criză a regiunii. Cu un Iran înarmat nuclear, cu Israelul înarmat nuclear, cu alte state care vor încerca să se înarmeze nuclear, există un potenţial real ca lucrurile să meargă foarte prost.

"Oricare din aceste crize poate deveni o criză nucleară.Dată fiind dimensiunea foarte mică a Israelului, o criză nucleară poate rezulta foarte uşor în distrugerea statului Israel.

"Şi odată ce Iranul va avea rachete balistice capabile să ajungă pe coasta de est a SUA,care,estimează experţii s-ar putea întîmpla în cinci ani de zile,oricare din aceste crize nucleare pot foarte uşor rezulta într-un atac împotriva SUA", spune dl. Kroenig.

Colin Kahl crede că în cazul în care negocierile grupului P5+1 vor eşua, Iranul ar putea alege opţiunea deţinerii unei capacităţi nucleare virtuale, adică să aibă componentele tehnice pentru a construi rapid arma nucleară,dar să nu o facă.

”Cred că, în mod esenţial,argumentele lui Matthew urmează cartea jucată înaintea războiului din Irak, cu cele mai multe din erorile sale. Exagerează ameninţarea ca fiind majoră şi iminentă, exagerează beneficiile războiului în vreme ce minimalizează riscurile escaladării şi ale efectelor extinderii conflictului, ignoră complet scenariile post-război şi respinge potenţialul unei soluţii diplomatice. Repetând aceste greşeli, Matthew ne indică acelaşi drum pe care l-au urmat neoconservatorii acum un deceniu în Irak. Or, am văzut cum s-a sfârşit.

"Argumentele mele sunt acestea:ameninţarea iraniană creşte dar nu este încă iminentă. Oficialii americani şi israelieni ai apărării au notat că Iranului îi va trebui cel puţin un an pentru a construi un device testabil din momentul în care ayatolahul Khameney va decide construirea lui. Va fi apoi nevoie de cîţiva ani încă pentru a plasa o bombă pe o rachetă balistică”, spune Colin Kahl.

Problema potenţialului şantaj nuclear

Când au cântărit atent procesul de luare a deciziilor de către statele care au în vecinătatea lor ţări înarmate nuclear, teoreticienii politicilor internaţionale au ridicat pentru mult timp problema relaţiilor asimetrice de putere şi potenţialul şantajului nuclear pentru a explica de ce aceste state ar fi forţate ele însele să prolifereze.

Analistul Steven Cook de la Consiliul pentru Relaţii Externe din Washington spune că acest tip de logică a funcţionat,fără îndoială, atunci când Pakistanul şi-a lansat în 1972 programul nuclear pentru a egala programul de dezvoltare nucleară a Indiei.

”Cu toate adversităţile,însă,Orientul Mijlociu de astăzi nu este cutia explozivă care a fost Asia de Sud la mijlocul secolului 20.Percepţia Pakistanului în ce priveşte ameninţarea ridicată de India-un stat cu care, din 1947, a luptat patru războaie-este de departe mult mai acută faţă de percepţiile pe care le au Egiptul sau Turcia cu privire la provocarea iraniană", spune Steven Cook.

Ţara care se află pe lista virtuală a oricui ar face o listă a posibilei proliferări nucleare este Turcia, dar Steven Cook atrage atenţia că Turcia se află deja sub o umbrelă nucleară, dată fiind prezenţa a 90 de bombe americane B61 la baza aeriană de la Incirlik.

Mai mult, chiar dacă turcii ar dori să aibă propria bombă, ei nu au aproape nici o capacitate pentru a dezvolta tehnologie de armament nuclear.

Potrivit unui raport al institutului Carnegie Endowment for International Peace, Turcia nu are nici măcar capacitatea de a lansa cele 40 din 90 de bombe B61 care sunt pregătite pentru a fi livrate de forţele turceşti în cazul unui atac.

Aceasta nu înseamnă, însă, că Turcia nu este interesată în tehnologia nucleară.

Eforturile Ankarei,totuşi, în măsura în care ele există dincolo de cele două mici facilităţI de la Ankara şi Kucukcekmece, sunt direct legate de predicţiile deficienţelor energetice rezultate din combinaţia boomului economic şi a unei populaţii în creştere.

Guvernul turc a anunţat planurile sale privind dezvoltarea energiei nucleare civile care să asigure un sfert din nevoile de electricitate ale Turciei pînă în anul 2040.

Steven Cook consideră cadrul temporal de trei decenii excesiv de optimist, dat fiind faptul că cercetarea nucleară în Turcia este într-o fază incipientă.

Cercetătorul turc Sinan Ulgen a comentat pentru institutul think tank Carnegie Endowment că nici chiar perspectiva unui Iran înarmat nuclear nu va impinge Ankara, probabil, să-şi dezvolte propriile arme nucleare.

Singurul caz în care un asemenea scenariu ar căpăta ceva probabilitate ar fi un colaps al relaţiei de securitate a Turciei cu SUA.

Acum,într-un moment de reînnoite tensiuni şi dezbateri la Washington pe marginea întrebării dacă va fi nevoie de lovituri militare pentru a pune capăt programului nuclear al Iranului, colectarea extinsă de informaţii de către CIA, care a trimis cu mai bine de trei ani în urmă un avion de supraveghere secretă deasupra Iranului şi care a penetrat mai mult de 1000 de kilometri spaţiul aerian iranian, a reconsolidat analiza Casei Albe care crede că ar primi avertizări timpurii privind oricăre mişcare de asamblare a unei bombe nucleare de către Iran.

Oficialii americani spun că liderii iranieni adună materiale pentru o bombă nucleară dar că nu au decis, încă, dacă să o construiască. Dacă decid, va trebui ca ei să depăşească obstacole tehnice şi vor risca să fie descoperiţi.

Pe de altă parte, administraţia Obama a citat noi rapoarte ale comunităţii informaţiilor pentru a argumenta împotriva unei lovituri militare preventive a Israelului asupra facilităţilor nucleare iraniene.

Oficialii Casei Albe argumentează că Iranului i-ar trebui cel puţin un an pentru a construi arma nucleară şi că în cazul, chiar, al celui mai sumbru scenariu - acela al unei ferestre de timp de şase luni - preşedintele american va avea destul timp pentru a face opţiuni.