O vorba bună: lacrimile

Adam şi Eva la poarta raiului după ce fuseseră alungaţi.

Erau plini de ciudă şi supărare. Se acuzau reciproc.

Vina era a celuilalt. Toată această imagine îl întrista nespus pe Dumnezeu.

Şi-a dat seama că ceea ce crease avea nevoie de un adaos: ceva ce nu prevăzuse în planul iniţial.

Dumnezeu a trecut atunci uşor pe lângă Adam şi Eva şi le-a atins inima şi ochii. Aşa a creat lacrimile.

Primii oameni au început să plângă.

Amărăciunea, mânia şi apăsarea sufletească s-au topit încet. De atunci toţi oamenii îşi uşurează prin plâns sufletul încărcat de tristeţe.

E o capacitate pe care doar omul o are.

Dacă totuşi lacrimi există poate şi la alte vieţuitoare, numai omul e capabil să-şi manifeste regretul prin plâns.

Şi asta pentru că doar în cazul lui ochii sunt oglinda inimii.