Iarnă pe Nil

"Da, da Mubarak! Da, da Mubarak!” strigă o fetiţă urcată pe o maşină acoperită de postere cu imaginea preşedintelui egiptean.

Vocea ei abia se aude printre cele ale bărbaţilor şi femeilor care se îndreaptă spre centrul oraşului. În piaţa Tahrir, contestatarii regimului sunt agitaţi, au aflat că suporterii preşedintelui se îndreaptă spre ei. După câteva minute, cele două tabere sunt faţă în faţă. La mijloc, cu microfonul în mână, în timp ce vorbesc cu protestatarii anti-Mubarak, pe rând vin suporteri ai preşedintelui, îmi apucă microfonul şi strigă "Mubarak rămâi unde esti”.

Situaţia este tensionata. Taberele se întâlnesc deasupra microfonului Radio România Actualităţi:

"Mubarak ne-a oferit stabilitate vreme de 30 de ani, nu vrem să plece” strigă Emad. "Ne-am săturat” îi răspunde Mostafa. "A spus foarte clar preşedintele că nu mai candidează, au trecut 30 de ani, nu mai aveţi răbdare 6 luni?! exclamă Emad.

În discuţie intră Saad, care spune că e student: ”nu cred în promisiunile lui, a mai zis că face reforme şi nu s-a întâmplat nimic, nu vreau să aştept 6 luni şi să ajungem tot de unde am plecat”. Brusc lângă mine apare un bătrân care mă întreabă în franceză "Ştiţi cine sunt aici în piaţa Tahrir? Nişte puşti care habar nu au ce fac, care sunt manipulaţi de grupuri din afară şi de Frăţia Musulmană”.

"Nu, nu-i adevărat, asta zice Mubarak de fiecare dată, se foloseşte de Frăţia Musulmană ca de o sperietoare” se repede peste microfon Mostafa. Mă întorc spre Emad şi-l întreb: ”Am auzit strigăte împotriva lui Mohammed ElBaradei, oameni care ţipau „Baradei pleacă”, de ce spuneţi asta?”.

"E simplu, e o unealtă străină, e unealta americanilor care vor să distrugă Egiptul” răspunde bătrânul. „De ce să vrea americanii să distrugă Egiptul?” se revoltă studentul. „Păi ei au interesul să fie în siguranţă canalul Suez şi nu vor probleme în Sinai”.

"E o conspiraţie, la manifestaţia noastră (n.r. în sprijinul preşedintelui), nu am văzut camere de filmat” argumentează bătrânul. Studentul se înfurie: ”Mubarak trebuie să plece, a stat deja prea mult”.

Nici nu termină bine de vorbit şi Mostafa completează "Schimbările pe care zice că le va face sunt tardive, acum e prea târziu”. Se apropie încă un tânăr: ”Ar trebui să înceapă negocierile, am obţinut ce vroiam, putem aştepta, important e ca Mubarak să nu mai candideze şi nici să nu îl pună în loc pe Gamal (n.r. fiul preşedintelui).

Opoziţia nu are un lider

Este ElBaradei pentru voi un posibil viitor conducător? îi întreb pe Mostafa şi pe Saad. Mostafa răspunde în timp ce Saad înclină aprobator din cap: "Nu avem un lider, aici nu e vorba nici de ElBaradei nici de Frăţia Musulmană, eu sunt din Frăţia Musulmană dar nu am venit aici ca "frate” ci ca egiptean, aici nu e vorba de politică ci de schimbarea radicală a regimului, de plecare imediată a lui Mubarak”.

Discuţia este întreruptă brusc de un agent în civil, care îmi spune să opresc reportofonul, schimbă câteva cuvinte cu cei din jurul meu, mă întreabă din nou dacă am închis reportofonul, apoi îmi spune: "Cu respect vă rog să nu mai vorbiţi acum cu oamenii, prezenţa presei nu face decât să inflameze spiritele, acum că în piaţă e toată lumea, vă rog să plecaţi pentru siguranţa dumneavoastră”. După câteva minute, vorbele fac loc pietrelor iar taberele se încleştează într-o luptă la care armata asistă neputincioasă.

Partidele de opoziţie atât de des invocate şi invitate la negocieri cu partidul la putere, sunt de fapt o multitudine de formaţiuni, fără impact profund în rândul populaţiei. Multe dintre ele încă mai aşteaptă aprobarea pentru a intra în legalitate.

În timp, egiptenii şi-au pierdut încrederea în tot ce înseamnă politică de partid. Conform guvernului, protestatarii de azi din Egipt sunt doar o masă manipulată de interese străine sau interne islamice. În schimb, contestatarii preşedintelui Mubarak susţin că nu sunt motivaţi politic, este doar o reacţie populară. În timp, un oarecare succes în ce priveşte opoziţia, mai mult decât partidele, au avut organizaţiile socio-profesionale de genul "Scriitori şi Artişti pentru Schimbare” sau "Jurnalişti pentru Schimbare”, ori "Clubul Judecătorilor”.

La fel, dar pentru scurtă vreme, mişcări precum Kefaya "Ajunge!” care cuprinde un mozaic de aderenţi, din toate clasele şi de toate orientările ideologice şi religioase: islamişti, comunişti, naţionalişti arabi, creştini copţi, intelectuali independenţi.

Dar după o izbucnire fulminantă, alimentată de mass-media occidentale, mişcarea nu a trecut de la contestare la un program de măsuri ori reforme concrete si a pierdut din ritm, ieşind din uitare numai în momente de protest. Sindicatele sunt măcinate de lupte interne, marcate de influenţa oamenilor avansaţi de partidul la putere.

Mişcările studenţeşti au provocat îngrijorare, de-a lungul timpului, dar şi ele au fost măcinate de contradicţii. În timp ce în general studenţii la economie şi ştiinţe politice provin din clasa superioară educată în spirit occidental, studenţii din facultăţile cu profil ştiinţific şi tehnic favorizează mai degrabă ideologii islamiste, în timp ce studenţii creştini optează pentru economie şi finanţe şi resping orice formă de islam radical.

Paradoxal doar statutul de student, nu este un liant, un coagulant suficient de puternic. Orientările profesionale par să conteze mai mult, iniţiativele sunt fragmentare de unde şi eşecul mişcărilor studenţeşti de-a lungul timpului.

În protestele de acum liantul este cererea ca preşedintele Hosni Mubarak să renunţe la putere, dar dincolo de asta, nu se prefigurează cu adevărat nici un lider, chiar dacă numele lui Mohamed ElBaradei, laureat al premiului Nobel pentru Pace şi cel al şefului Ligii Arabe, Amr Mussa, au fost insistent menţionate de presă, oamenii care s-au adunat zile la rând în centrul oraşului Cairo, nu rezonează cu toţii la aceste nume.

Unii par să îl favorizeze pe ElBaradei, alţii pe Amr Mussa, alţii nici nu ştiu ce să răspundă când sunt întrebaţi cine să asigure tranziţia şi alegerile.