Zilele Basarabiei

O întreagă serie de dezbateri, conferinţe, expoziţii, respectiv concerte şi proiecţii de filme, sunt programate in aceste zile cu ocazia sărbatoririi a 93 de ani de la unirea Basarabiei cu România.

Evenimentele plasate sub genericul "Zilele Basarabiei" se vor desfăşura pe ambele maluri ale Prutului, între 24 şi 29 martie.

RADIO ROMÂNIA i-a avut, de asemenea, invitaţi, în aceste zile, pe doamna Maria Ungureanu, doamna Maria Roibu şi domnul Constantin Sucitu, cu toţii profesori şi directori ai unor licee şi gimanzii cu predare în limba română din Transnistria.

Audio:

Voi începe cu doamna Ungureanu... Vizita dumenavoastră se înscrie în acest program organizat cu ocazia "Zilelor Basarabiei"?

Maria Ungureanu: Da, şi suntem foarte bucuroşi că - anume - suntem aici, la Bucureşti, în această perioadă când cu toţii vom marca cea de-a 93-a aniversare de la unirea Basarabiei cu România.

Domnule Sucitu, spuneţi-mi dacă data de 27 martie are o semnificaţie specială pentru dumneavoastră.

Constantin Sucitu: Această dată are o semnificaţie, nu numai pentru mine dar şi pentru părinţii mei care au fost români de baştină din Basarabia şi care au recunoscut Actul Unirii din anul 1918, şi aceste sentimente de mândrie, că am aparţinut ţării, deci, îl avem în fiecare an, mai ales după proclamarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova.

Doamnă Roibu, ce am remarcat din discuţiile pe care le-am purtat la RADIO ROMÂNIA, inclusiv cu dumneavoastră şi cu colegii dumneavoastră, toţi dascăli, este că la un moment dat precizaţi faptul că foarte puţini copii, din ce în ce mai puţini copii, ajung să studieze în liceele şi în şcolile pe care le reprezentaţi. Care ar fi motivele?

Maria Roibu: O problemă, poate că, ar fi micşorarea natalităţii dar nu asta este cea mai serioasă. Una dintre cele mai serioase probleme este aceea că autorităţile transnistrene zilnic creează probleme, uneori, chiar artificiale, pentru că părinţii... să-i intimideze pe părinţi să-şi deie copiii.

Chiar dacă medicii lucrează în spitalele orăşeneşti, ei găsesc diferite modalităţi ca să îi sperie cu eliberearea din funcţie, dacă îşi vor da copiii în şcoala noastră. O altă problemă, poate că, ar fi aceea că de fiecare dată Radio-ul, presa transnistreană, televiziunea, încearcă să caute cele mai mici încălcări ale elevilor noştri, ca să ne defăimeze.

Şi, încă una: aceea că o parte din populaţie pleacă în Rusia, în alte ţări, cel mai mult, de fapt, din Transnistria pleacă în Rusia, la lucru şi, corespunzător, pleacă tinerii şi, din cauza aceasta, avem mai puţini copii.

În ce măsură se implică părinţii copiilor, familiile acestora, pentru rezolvarea problemelor cu care vă confruntaţi zilnic?

Maria Roibu: Ştiţi, în şcoala noastră învaţă părinţi de diferite caractere: unii mai curajoşi, alţii de tipul care aşteaptă să li se rezolve problema. Iată, cei mai curajoşi, permanent, sunt implicaţi! Zilnic, ei sunt nevoiţi să participe la soluţionarea problemelor.

Iată, de exemplu, pentru ca copiii să mănânce, ca să trecem produsele alimentare prin vama transnistreană, noi îi încadrăm în acest lucru pe părinţi, fiindcă autorităţile transnistrene categoric ne-au interzis, deja, de un an de zile, să trecem produsele din Republica Moldova. Şi, cum facem, noi?

Avem de trecut, spre exemplu, 1800 de litri de suc. Luăm 25 de persoane, 25 de părinţi, cu maşinile, şi ei se duc în satul din vecinătatea oraşului Bender, încarcă sucul acesta şi aduc pentru ca copii să fie hrăniţi.

Cu alte cuvinte, spuneţi că accesul la mâncare, la o gustare, la un suc pentru un copil din Transnistria, care doreşte să înveţe în liceul dumneavoastră este foarte important. Pentru ei este un motiv în plus să vină la şcoală.

Maria Ungureanu: Ştiţi, începând cu data de 18 februarie până în prezent, copiii nu au posibilitatea să mănânce, dinc auză că nu avem posibilitatea să aducem produsele.

Dumneavoastră, ştiţi, ţi se umple inima de jale când vezi că un copil din clasa I, a II-a vine la mine, în birou, şi mă întreabă: "doamna director, astzi noi vom mânca?", fiindcă o bună parte din părinţi nu au de lucru. În Transnistria este o porblemă foarte serioasă cu locurile de muncă.

Oamenii nu au de lucru şi pentru unii din copii poate că asta e - n-aş zice unica sursă de existenţă, dar una dintre sursele de existenţă. Adică, copilul acesta mănâncă un mic dejun la şcoală, o dată, şi mai mănâncă seara un pic acasă ce mai au părinţii să-i deie.

Domnule Sucitu, au copiii dumneavoastră, din şcoala pe care o reprezentaţi, acces la materiale didactice, la materialele necesare pregătirii, la cărţi?

Constantin Sucitu: Gimnaziul este completat cu literatură metodică, manuale. De ce spun lucrul ăsta? Fiindcă, prin anii 2001-2002, noi am avut în gimnaziu peste 345 de copii.

Acum studiază numai 83 de copii şi manuale am avut prea multe şi acum le mai dăm încă şi la alte gimnazii din localităţile din partea dreaptă a Nistrului şi, desigur că, închiriind manualele, noi plăteam o taxă oarecare cu copiii şi am strâns bani mai mulţi şi acum, când se editează manuale noi, noi avem surplus de finanţe pe conturile şcolii noastre, gimanziului nostru şi din ele se tipăresc acum manuale noi.

Doamna Ungureanu, acelaşi lucru se regăseşte şi la dumneavoastră, în şcoală?

Maria Ungureanu: Deci, acces copiii au la literatură, literatura metodică, literatură artistică, dar cu mare greutate. Deci, pentru a aduce toată literatura metodică, tot ce ne e necesar pentru bibliotecă, de la Chişinău la Bender, este o problemă. Noi suntem nevoiţi să aducem toată literatura până în satul vecin, la distanţa de 15 km, apoi, după aceea, cu colaboratorii Comisariatului de Poliţie, Poliţiei Rutiere, în maşinilor lor încarca şi ne trece toată literatura.

În aşa mod, deci, noi şi produsele alimentare le trecem în aşa mod. Noi chiar suntem nevoiţi, copii nu au..., nu pot să beneficieze de ajutoarele, de care beneficiazătoţi copiii orfani din Republica Moldova.

Din ce cauză? Fiindcă nu pot să treacă frontiera, vama în Transnistria şi, de aceea, noi suntem nevoiţi să scoatem 150 de copii în afara oraşului, pentru a primi o pereche de încălţăminte, pentru a primi o scurtă, pentru a primi un cadou de sărbătorile de iarnă, de Paşte, de Crăciun.

Doamna Roibu, o zi normală de lucru pentru dumneavostră şi pentru colega dumneavoastră, doamna Ungureanu, pentru că ştiu că lucraţi împreună. Cum arată o zi obişnuită de lucru? Cu ce probleme vă confruntaţi? Vă întrebam şi pentru simplu fapt că menţionaţi la un moment dat, în discuţia pe care am purtat-o, că şi problema utilităţilor este, de cele mai multe ori, una deosebit de grea.

Maria Roibu: Este foarte dificil ca în câteva minute să vă explic în genere ce înseamnă o zi de lucru pentru noi, doi directori şi două instituţii de învăţământ, care învaţă în aceeaşi clădire. Dis de dimineaţă, doamna Ungureanu, cu copiii de la gimnaziu-internat pentru copii orfani, începe orele.

Noi imediat, la începutul zilei, apărem şi noi acolo, deoarece puteţi să vă daţi seama că într-o clădire veche permanent se deteriorează ori un fir electric sau canalizarea şi, iată, ştiţi, noi ducem o gospodărie comună şi Dumnezeu ne-a dat înţelepciune ca să ne împăcăm foarte bine şi să găsim soluţii şi parcă suntem permanenţi, umăr la umăr împreună cu domana Ungureanu şi doar în comun facem toate lucrurile acestea.

Despre mine personal pot să mai zic că eu paralel pot să mai fiu încă în două clădiri, deoarece instituţia noastră, Liceul Teoretic "Alexandru cel Bun" din bender este amplasat în trei clădiri, care se află foarte una de alta.

Şi dacă ziceam eu câteodată, chiar aş vrea un colaborator al Ministerului Educaţiei de la noi să fie alături de mine, pe parcursul unei zile de muncă, care, la mine, ziua de muncă începe la 6:20, eu deja sunt la serviciu şi până târziu,să vadă ce înseamnă să fii director al unei instituţii din oraşul Bender, care se află în regiunea controlată de separatişti.

Am remarcat faptul că este o problemă inclusiv de a transporta elevii la clădirile unde învaţă. Inclusiv dumneavoastră spuneaţi că este dificil să vă deplasaţi zilnic la locul de muncă.

Maria Roibu: Eu vorbeam atunci de elevi, pentru că un copil din şcoala noastră, ca să vină la lecţie, parcurge zilnic 30 de kilometri tur-retur. Noi avem trei autobuze care ne aparţin şi pe care noi personal le deservim, deoarce toată reparaţia curentă a autobuzelor este pe seama părinţilor.

Cât de dificil este pentru fiecare dintre dumneavoastă să vă îndepliniţi menirea şi meseria de dascăl în fiecare zi, cu greutăţile de fiecare zi?

Maria Roibu: E foarte dificil, cum aţi spus dumneavoastră, într-adevăr, dar, totuşi, pe parcursul anilor, din experienţă- eu de acuma sunt în funcţie de director de 26 de ani, în instituţia dată- deci, ne vine foarte greu, fiindcă foarte bine cunoaştem cu toţii ce înseamnă copii orfani şi copii rămaşi fără îngrijirea părinţilor. De aici, ziua de muncă nu putem să spunem, o concepem de la 7:00, 8:00, 6:00.

Ea este toate 24 de ore, fiindcă copilul trebuie în primul rând hrănit bine, în primul rând trebuie să facă carte copilul, trebuie să fie sănătos, trebuie să fie tratat, trebuie să-i fie cald, trebuie să fie îmbrăcat, trebuie să fie încălţat, deci ca acasă, unde sunt doi părinţi cu un copil-doi, dar aici suntem administraţie- poate chiar cel mai mult hotărăşte şi rezolvă toate problemele directorului- unii sunt 100-150 de copii. Deci, ne vine foarte greu, dar experienţa de ani de zile...

Îşi spune cuvântul.

Maria Roibu: Da, da, da. Ne arată că ne-am isprăvit şi avem, aşa, un caracter unde ţinem piept la toate greutăţile şi ne stăruim să facem bine pentru copii.

Domnu' Sucitu.

Constantin Sucitu: Ziua de lucru începe la ora 7:00. De acuma sunt la lucru, şi acolo când avem lecţii petrecem orele noastre.

Trebuie să rezolvăm probleme şi gospodăreşti, fiindcă n-are cine te-ajuta, şi probleme financiare, fiindcă suntem finanţaţi de Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova şi trebui de repartizat finanţele la acele articole care sunt mai vitale pentru gimnaziu. Acestea se referă la salariu pedagogilor, la plata serviciilor comunale, fiindcă noi le plătim în Transnistria.

Şi, cu toate că şcolile din Transnistria plătesc mai puţin- de exemplu, un kilowat- oră la dânşii costă 83 copeici, un leu, dar noi, gimnaziul şi liceele care ne supunem Ministerului Educaţiei, plătim preţurile care sunt impuse Republicii Moldova, adică un cubometru de gaz până la 5 lei şi ceva; a ajuns acum un kilowat un leu şi jumătate şi aşa mai departe. Deci... ealizator: Doar pentru că dumneavoastră aparţineţi de Ministerul Educaţiei.

Constantin Sucitu: Da, fiindcă noi suntem finanaţi de Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova. De-atâta preţurile sunt cu mult mai mari decât în transnistria.

Maria Roibu: Apropo, aici vreau să intervin şi eu şi să spun că pentru instituţiile de învăţământ din Republica Moldova, adică aceste opt instituţii, s-au făcut următoarele chestii din partea separatiştilor:

Dacă un leu în Bancă costă 82 de copeici, apoi banii pe care îi transferăm noi pentru serviciile comunale, până la agentul economic ajung doar 62 de copeici, adică 20 de procente Smirnov şi le ia personal, pentru că devamează leul moldovenesc, şi aici dumneavoastră aţi întrebat cum ne este să lucrăm ca director.

Şi ca dascăl, în egală măsură.

Maria Roibu: Şi ca dascăl.

Pentru atâţia copii.

Maria Roibu: Şi ca dascăl. Eu vreau să zic că sunt profesor de limbă rusă, dar tot timpul ce ţine de educaţie corectă, de lucruri de suflet despre care vorbesc, niciodată nu fac lucrul acesta în limba rusă, ci chiar la ora mea de rusă trec imediat la limba română, ca să ajung la sufletul copilului. Şi, mă ajută foarte mult ochişorii aceia, care se uită cu atâta încredere, cu atâta înţelepciune.

Copii noştri sunt deosebiţi; ei sunt mai buni la suflet, mai înţelegători. Şi numai la gândul că o parte din părinţi aşteaptă să îi ajuţi ca copilul lor să devină om, învâţând în şcoala noastră, lucrul acesta mă mobilizează, îmi dă putere, şi Dumnezeu, alături de mine, mă face să am putere să lucrez.

Şi, am spus veşnic că dacă voi vreţi psihologic să mă distrugeţi atunci când eu trec vama zilnic, de câteva ori, şi îmi verificaţi buletinul de identitate, şi mă puneţi să mă înregistrez la voi, la grăniceri, să recunosc ţara voastră, să ştiţi că pentru ca să fac lucru bun în şcoală, mie îmi vor ajunge puterile, şi voi nu mă veţi distruge psihologic, impunându-mi zilnic să vă recunosc.

Doamna Ungureanu, în ce măsură, să spunem aşa, resimţiţi un sprijin din partea autorităţilor Republicii Moldova? În ce măsură sunt deschişi politiceinii de la Chişinău, şi nu numai, pentru a asculta toate problemele cu care vă confruntaţi?

Maria Ungureanu: Ar trebui, totuşi, atât Ministerul Educaţiei, cât şi politicienii, am în vedere guvernul, Parlamentul, să ia în vedere totuşi situaţia în care ne aflăm noi în zona de conflict şi pentru şcoala noastră, gimnaziu-internal pentru copii orfani, ar trebuie să fie mărite unele norme, atât la hrană, pentru că 24 de lei, astăzi, pentru un copil orfan, să-l hrăneşti de patru ori în zi, asta e foarte puţin.

Dacă celelalte gimnazii internate din republică au ajutoare umanitare, atât produse alimentare, cât şi îmbrăcăminte, încălţăminte, atunci noi nu dispunem absolut de nimic, fiindcă este imposibil să treacă frontiera. Deci, la toate cererile din partea noastră, la toate demersurile care le-am făcut pentru gimnaziu-internat din Bender să mărească normele atât la hrană, cât şi la încălţăminte, îmbrăcăminte.

Deocamdată, până în prezent, toate demersurile noastre rămân aşa uitate şi aş spune că nu suntem vizitaţi, aşa să spunem că suntem susţinuţi, parcă suntem, dar nu se vede ajutorul. .

Maria Roibu: Eu, chiar zilele acestea mă gândeam că trebuie noi să ne adunăm toţi, să ne ducem la departamentul pentru reintegrare, probabil şi să insistăm, ca să se facă paşi concreţi pentru soluţionarea problemei trecerii chiar produselor alimentare pentru copiii noştri şi ce trebuie mai mult să ştie politicienii - mai multă deschidere faţă de noi.

Chiar dacă fac ceva paşi, dumnealor trebuie să ne pună la curent cu lucrurile acestea, fiindcă noi suntem în focarul acela zilnic şi mă gândesc eu că dacă nu va fi o coordonare a paşilor, nu cumva noi vreodată, cu mişcare cumva, să stricăm ceea ce chipurile ar fi făcut ei, pe tăcute, într-o perioadă de timp.

Eu consider că în soluţionarea problemei transnistrene noi trebuie să fim unii din actori ai acestor paşi, fiindcă trebuie să ştim, noi suntem acolo zilnic.

Domnule Sucitu?

Constantin Sucitu: Eu socot că e guvernul care a revenit după alegerile din noiembrie, fac unii paşi, cei opt ani de zile, cât a fost Voronin la putere, nu s-a făcut nimic, fiindcă chiar când în 2004, când s-au petrecut alegerile normale la Corjova, şi cum au câştigat şi democratic la putere au ajuns, Voronin a spus aşa: "Într-un an de zile, eu rezolv problema Transnistriei. Dacă nu rezolv, îmi dau demisia.". Opt ani de zile au trecut, situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult şi problema nu a fost rezolvată.

Desigur, se fac unii paşi concreţi, poate simplu, noi nu cunoaştem toate intenţiile acestui guvern şi, mă rog, nu ne mai spun şi nouă şi facem noi, dar se vede câte ceva, fiindcă, nu ştiu, eu de câte ori m-am adresat la Ministerul Educaţiei am primit ajutorul necesar; se fac unii paşi, desigur.

Regimul lui Smirnov, dacă toată Uniunea Europeană nu-l poate pune la punct, cu atât mai mult guvernul nostru încă nu are pârghiile cele, ca să poată acţiona asupra lui.

Asta totul depinde de Kremlin şi convorbirile care s-or duce cu Guvernul Republicii Moldova, cu Guvernul Rusiei, poate vor duce la rezolvarea acestui conflict. Desigur, aşa conflicte nu se rezolvă foarte uşor. Dacă în 20 de ani nu s-a rezolvat, într-un an, doi nu putem să aşteptăm rezultate foarte bune.

Ce le spuneţi zilnic copiilor dumneavoastră atunci când vin la şcoală? Cum îi motivaţi pentru ca să aibă puterea - unii dintre ei sunt foarte mici probabil - să treacă prin toate aceste greutăţi, să meargă mai departe?

Maria Ungureanu: Copiii, până vin la internat, ei au trecut poate prin greutăţi şi mai mari; au fost şi flămânzi, au fost şi neîmbrăcaţi, n-au avut căldură şi de aceea vin la internat. Împreună cu administraţia, împreună cu toţi profesorii, toţi lucrătorii, ne străduim să le încălzim sufletele copiilor, ceea ce n-au avut în copilărie de acasă şi ceea ce le lipseşte ne străduim cu toţii din ceea ce avem. Am dorit mai mult, dar mai mult nu este de unde, dar totuşi copii sunt bucuroşi, fiindcă văd zâmbetul.

Doamna Roibu!

Maria Roibu: Eu, într-adevăr, când intru în clasă şi când încep a vorbi cu copiii, în primul rând, de fiecare dată mă străduiesc să le spun aşa - să ţină minte un lucru, că ei trăiesc în Republica Moldova şi că pământul acesta pe care noi acum suferim îi a Republicii Moldova şi vreau să le insuflu încrederea că va veni o zi când nu va mai trebui să ne temem, să ne urcăm în autobuz ca să mergem în şcoala cu predare în limba română.

Nu ne vom mai teme să zicem că noi vorbim limba română, că eu le spun copiilor aşa - dragii mei, eu şi în oraş, şi primul lucru pe care-l fac încep a vorbi în limba română şi niciodată nu mă tem să zic că-i româna.

Uite, a trecut perioada aceea când mă temeam, asta a fost cu 15 ani în urmă, avem un pic de teamă, acum nu, şi zic: "măi copii, misiunea voastră principală este să învăţaţi şi să-i demonstraţi acelui Smirnov, care acum are 70 şi ceva de ani, că moldovenii nu sunt daţi, cum spune el, numai pentru a creşte roşii, moldovenii sunt în stare să înveţe foarte bine, ca să devină specialişti şi să devină conducători, ca să nu vină un venetic din altă parte să-mi demonstreze mie că eu trebuie să lucrez numai cu sapa'.

Şi încă le spun copiilor: "băieţi, nu uitaţi pentru ce faceţi voi zilnic 30 de kilometru, în fiecare zi, ca să învăţaţi limba română, s-o cunoaşteţi şi să aveţi cunoştinţe".

Domnule Sucitu!

Constantin Sucitu: În aşa situaţii ca să-i convingem pe copiii noştri să studieze în limba română, cele mai bune exemple sunt combatanţii din Corjova, care au luptat pentru independenţa, suveranitatea republicii. Primii au luat arma în mână şi au apărat-o. Şi mulţi copii, părinţii lor au luptat pentru asta şi zic: "pentru ce au luptat părinţii voştri? Ca voi să învăţaţi în limba voastră maternă, să vă iubiţi patria, să ştiţi cine sunteţi voi şi atunci o să fiţi oameni pe viitor". Astea cuvinte copiii le înţeleg. Suntem mândri de aceasta.

Şi o ultimă întrebare. Care ar fi mesajul, pe care aţi dori să-l trasmiteţi, în finalul acestei discuţii, publicului, atât din România, cât şi din Republica Moldova? Care ar fi cuvintele, pe care aţi vrea ca aceştia să le reţină, doamna Roibu?

Maria Roibu: Eu le-aş zice aşa. Dragi prieteni, preţuiţi pacea, liniştea în care dumneavoastră trăiţi. Preţuiţi-vă limba, vorbiţi-o corect şi ţineţi minte că în Transnistria unii copii de şapte ani, în fiecare zi, parcurg câte 30 de km pe zi, cu riscul vieţii personale, cu riscul de a se întâmpla ceva, se duc să înveţe în limba română.

Mulţumesc pentru timpul acordat! Invitaţii "Interviului serii" la RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI au fost astăzi trei dascăli, trei profesori, trei directori ai unor licee şi instituţii cu predare în limba română, din Transnistria: doamna Maria Roibu, doamna Maria Ungureanu şi domnul Constantin Sucitu.

Alături de alţi cinci colegi de-ai dânşilor, s-au aflat la Bucureşti, la RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI, continuă să participe la manifestările, care au loc în aceste zile în România. Eu le mulţumesc încă o dată pentru participare. Sunt Victor Caraculacu şi tuturor vă doresc o seară plăcută în continuare!