Sistemul de protecţie a copilului, "nefuncţional"

Reporter: Înălţimea Voastră, vă mulţumesc pentru acest interviu. Cunoaşteţi România foarte bine şi sunteţi angrenată în activităţile Grupului la Nivel Înalt pentru Copiii României. Ce progrese s-au făcut în ceea ce priveşte protecţia şi îngrijirea copilului?

Emma Nicholson: Deţin funcţia onorifică de înalt reprezentant pentru protecţia copilului în România şi conduc împreună cu prim-ministrul României Grupul la Nivel Înalt pentru Copiii României. Acest grup a fost creat de mine şi de prim-ministrul de atunci, domnul Isărescu, în 2000, când a devenit limpede că pentru a putea intra în Uniunea Europeană România trebuie să se concentreze aşa cum trebuie să rezolve problemele lăsate în urmă de Ceauşescu în materie de protecţia şi îngrijirea copilului. Astfel, am înfiinţat GNÎ cu ajutorul a doar opt miniştri, a prim-ministrului, a câtorva funcţionari, a Băncii Naţionale şi a Băncii Mondiale.

Numărul membrilor a crescut drastic de-a lungul timpului, iar la ultima şedinţă pe care am condus-o împreună cu prim-ministrul au participat 130 de persoane. A sosit însă timpul să strângem rândurile deoarece sistemul de protecţie şi îngrijire a copilului nu a funcţionat în concordanţă cu legislaţia pe care Parlamentul României a adoptat-o în 2004 şi a cărei implementare trebuia să înceapă în 2005. Din păcate, legislaţia nu a fost implementată în totalitate, iar GNÎ pentru Copiii României va trebui să se concentreze de-acum înainte asupra modului în care sistemul poate fi îmbunătăţit şi ajutat să funcţioneze aşa cum trebuie.

Legislaţia a fost adoptată de Guvern, de Parlament, dar sistemul, într-un fel sau altul, a aplicat-o parţial sau deloc. Este o legislaţie foarte bună, gândită de Guvernul României şi de un comitet special format din experţi din statele membre ale Uniunii Europene, condus de un judecător din Belgia care este specializat în dreptul familiei. Această legislaţie există, trebuie doar implementată. În perioada următoare GNÎ va asista Guvernul României la implementarea legislaţiei privind protecţia şi îngrijirea copilului.

Reporter: Credeţi că acest proiect va avea un viitor? Este un proiect bun pentru România.

Emma Nicholson: Într-adevăr. Acest proiect nu doar are un viitor, ci este unul esenţial pentru România. Am avut ieri două întâlniri cu guvernatori care sunt la curent cu problemele din sistemul de protecţie şi îngrijire a copilului şi am aflat că în timp Guvernul a fragmentat acest sistem în diferite grupuri şi departamente.

Problema protecţiei şi îngrijirii copiilor, în România sunt cinci milioane de copii, este mult prea importantă ca să fie împărţită pe bucăţi şi departamente. De exemplu, departamentul pentru adopţii naţionale.

De ce nu este mărit astfel încât să aibă sub coordonare un departament care să se ocupe de plasarea copiilor aflaţi în dificultate în grija asistenţilor maternali pe termen lung sau scurt? Adopţia este o soluţie care favorizează un grup restrâns de copii deoarece majoritatea copiilor doresc să păstreze legătura cu părinţii lor naturali şi nu vor să-i piardă. Asta face adopţia din punct de vedere legal, îi separă de părinţii lor naturali, iar cei mai mulţi copii nu doresc acest lucru.

Cel mai fericit deznodământ ar fi ca ei să crească şi să demonstreze că plasarea copiilor în grija asistenţilor maternali pe termen lung este o soluţie foarte bună, ajută copii să îşi păstreze propria identitate, separată de cea a propriei familiii. De ce aceste două departamente nu funcţionează împreună?

Unde este ombudsmanul sau biroul care să vegheze asupra drepturilor copilului? Ce s-a întâmplat cu departamentul pentru protecţia copilului? L-au micşorat şi l-au mutat. Drept urmare, în mai puţin de un minut am descoperit patru fragmente diferite din ceea ce ar trebui să fie un sistem unitar. În plus, traficul de copii în afara graniţelor României, în special în Germania, în Franţa, în Marea Britanie, în Spania este înfiorător de ridicat în acest moment, iar statul trebuie să depună mult mai mult efort şi bunăvoinţă politică în această direcţie.

Legislaţia actuală permite acest lucru, lipseşte doar coordonarea. Eu consider că sistemul este cel asupra căruia trebuie îndreptată toată atenţia şi aici intervine GNÎ, care este un mic organ guvernamental.

Reporter: Înălţimea Voastră, vorbeaţi de traficul de copii. Sunt mulţi copii în România ai căror părinţii sunt plecaţi să muncească în străinătate. Aceşti copiii îşi abandonează studiile, încep să se drogheze şi în final cad pradă traficanţilor. Cum trebuie rezolvată această problemă? Cum protejează guvernul aceşti copii?

Emma Nicholson: În cazul copiilor ai căror părinţi sunt migranţi economici, rolul guvernului este şi mai important. Dar la fel şi rolul comunităţii, al bisericii şi al îngrijirii pastorale, poate şi al clubului local Rotary. Şcoala, de asemenea, capătă o importanţă majoră, la fel şi cei din sistemul sanitar. De aceea e nevoie de un sistem complet integrat astfel încât toate aceste elemente care pot oferi sprijin copiilor aflaţi în această situaţie dezolantă să formeze un întreg. Altfel, copilul va ieşi rapid din sistem şi va sfârşi pe stradă, în canale, abuzat, bătut şi chiar mai rău. Oamenii care pot interveni şi care la rândul lor au nevoie de îndrumare sunt bunicii.

Drept urmare, statul ar trebui să organizeze o întâlnire la nivel înalt pentru a vedea cum pot sprijini mai bine toate aceste departamente familia mărită. Rudele, cum ar fi bunicii, verii, mătuşile, sunt cei cărora le pasă cel mai mult de aceşti copii şi vor face tot ce le stă în putinţă ca să le fie bine. Însă nu se pot descurca singuri, au nevoie de sprijinul societăţii şi al statului. GNÎ ar trebuie să organizeze o întâlnire la nivel înalt cu oameni care să se ocupe de acest lucru. Avem de a face cu o pandemie în estul Europei.

Recent am fost în Moldova, iar acolo lucrurile sunt şi mai grave. Situaţia este dramatică. În astfel de cazuri legislaţia Uniunii Europene poate fi de ajutor deoarece oferă toate aceste posibilităţi, însă ea trebuie implementată. Oamenii trebuie să aibă voinţă politică, iar politicienii trebuie să se concentreze mult mai mult asupra soluţionării acestei probleme.

Reporter: Întrucât cunoaşteţi România aşa de bine, aş dori să vă întreb dacă dumneavoastră consideraţi că merităm să fim acceptaţi în spaţiul Schengen sau credeţi că avem probleme prea grave pentru a adera la Schengen în clipa de faţă?

Emma Nicholson: În momentul de faţă România are probleme uriaşe din cauza recesiunii globale care a lovit-o destul de puternic. România a fost unul dintre cei mai mari debitori din ultimii ani şi, drept urmare, recesiunea a lovit ţara din ambele direcţii. Asta nu înseamnă că România nu îşi poate gestiona singură problemele.

Românii stau foarte bine la capitolul inteligenţă, creativitate, capacitate şi competenţă. Însă, în România sentimentul de capabilitate s-a disipat, a dispărut. În clipa de faţă, românii nu cred că mai pot face ceva în legătură cu problemele pe care le au.

Bineînţeles că românii pot face ceva, chiar foarte multe, trebuie doar să preseze şi mai mult parlamentarii, de exemplu. Oamenii nu trebuie să se plângă doar acasă sau doar familiei. Trebuie să profite de democraţie şi să se folosească de canalele ei mult mai mult decât o fac deja. Banii nu sunt încă suficienţi pentru a eficientiza toate sistemele, însă dacă alegătorul nu-şi spune punctul de vedere, politicienii nu vor răspunde. Este un lucru firesc.

Noi răspundem în calitate de politicieni atunci când electoratul ne reproşează că nu ne facem treaba. Aşadar întrebarea este îşi fac politicienii treaba? Nu sunt sigură că prietenii şi colegii mei de aici îşi fac treaba aşa cum eu ştiu că ar putea să o facă.

Electoratul însuşi trebuie să înveţe să-şi spună punctul de vedere, nu doar acasă, nu doar la şcoală, nu doar în cadrul cluburilor, nu doar la locul de muncă. Nu bombăniţi doar între voi. Faceţi-i pe politicienii locali şi naţionali să înţeleagă cine sunteţi. Voi sunteţi poporul şi meritaţi mult mai mult.

Reporter: Ce părere aveţi despre aderarea la spaţiul Schengen? România şi Bulgaria vor să adere, însă au fost refuzate din cauza corupţiei, a birocraţiei şi a contrabandei. Ce părere aveţi despre spaţiul Schengen?

Emma Nicholson: Nu cred că Marea Britanie este îndreptăţită să vorbească despre spaţiul Schengen pentru că nici noi nu suntem membri. Pot doar să spun că nu este nimic rău în a nu face parte din spaţiul Schengen, te poţi descurca la fel de bine şi fără să aderi la Schengen.

Marea Britanie nu a aderat la spaţiul Schengen şi totuşi în ultimii zece ani a avut cea mai bună economie dintre toate ţările europene, în afară de Germania. Nu veţi avea de suferit dacă nu aderaţi la spaţiul Schengen. Marea Britanie nu suferă. Veţi suferi în continuare însă din cauza corupţiei, a traficului, a contrabandei.

Acesta este motivul pentru care politicienii români trebuie să muncească mai mult, iar alegătorii să aibă mult mai multe pretenţii de la parlamentari. Nu vă faceţi griji cu privire la spaţiul Schengen. Marea Britanie se descurcă foarte bine şi nu face parte din spaţiul Schengen.

Reporter: Da, însă în România există o puternică, chiar covârşitoare, dezbatere politică în ceea ce priveşte spaţiul Schengen.

Emma Nicholson: Părerea mea este că dezbaterea politică ar trebui să fie mai mult despre lupta împotriva corupţiei decât despre spaţiul Schengen. Vă spun acest lucru în calitate de cetăţean şi politician britanic, noi nu facem parte din spaţiul Schengen.

Reporter: Înălţimea voastră, ultimul subiect al acestui interviu se referă la revoluţiile care au loc în nordul Africii şi în ţările arabe. De ce au loc revoluţii în ţări precum Tunisia, Libia, Egipt, Yemen? Care sunt cauzele de bază?

Emma Nicholson: Cauza principală este lipsa hranei, oamenilor, pur şi simplu, nu le mai ajunge hrana. De curând am stat cinci zile în Yemen, o ţară pe care o iubesc, iar oamenii chiar duc lipsă de mâncare. Acolo situaţia este cu atât mai gravă cu cât oamenii duc lipsă şi de apă, Yemen este o ţară cu o climă excesiv de uscată, iar rata natalităţii creşte vertiginos. Însă toată lumea arabă duce lipsă de hrană, iar oamenii văd cum conducători extrem de bogaţi îi privează de mâncare, de bunăstare, de slujbe, de pregătire.

Cei aflaţi la putere se bucură de toate beneficiile. Aşa se întâmplă în Egipt, în Libia în mod special, în Tunisia, de asemenea, însă într-o măsură mai mică, şi în alte câteva ţări care nu se află într-o situaţie tocmai confortabilă. Nu ştiu cum pot supravieţui oamenii acolo, nivelul lor de trai este foarte scăzut, nu au hrană suficientă, nu au apă suficientă, nu au locuri de muncă, nu au nicio pregătire, cu alte cuvinte, guvernelor nu le pasă. Şi totuşi au bani.

În Yemen situaţia este alta, acolo nu sunt bani, iar în Libia preşedintele nu este bogat, prin urmare şi acolo lucrurile stau diferit. Însă principala cauză este aceeaşi, lipsa hranei şi a locurilor de muncă. Studenţii care în urmă cu două luni au terminat facultatea nu-şi găsesc locuri de muncă, nu au niciun viitor, aşa că din cauza disperării au ieşit în stradă, iar în curând li se vor alătura şi cetăţenii obişnuiţi.

Acest tsunami cu care se confruntă lumea arabă se datorează, de fapt, lăcomiei conducătorilor. Acest lucru este valabil pentru anumite naţiuni, îndeosebi pentru Egipt, Tunisia şi Libia.

Reporter: Dacă tot aţi menţionat studenţii, ce rol a a jucat generaţia tânără în aceste revoluţii? Mă refer la aşa numitele Revoluţii Twitter sau Facebook.

Emma Nicholson: Vorbim despre o revoluţie foarte tânără, în parte pentru că în unele ţări, cum ar fi Yemen, studenţii au terminat facultatea şi după aceea au ieşit în stradă, dar şi pentru că lumea arabă este, într-adevăr, foarte tânără. De exemplu, în Yemen mai mult de 50% din populaţie are sub 15 ani.

Ţări precum Libia, Tunisia şi Egipt sunt conduse de oameni bătrâni, cum este şi cazul lui Mubarak, care s-au aflat în fruntea statului o perioadă lungă de timp şi care s-au folosit de poziţia lor ca să se îmbogăţească şi nu ca să servească poporul, aşa cum se întâmplă în democraţie.

Este scandalos cum oamenii mor de foame în timp ce fiul liderului libian are o avere de 72 de miliarde de euro. Mă mir că nu au răbufnit mai devreme. Bineînţeles, sunt îngrozitoare numărul imens de arme şi teroarea care domneşte acolo. La fel şi în Egipt. Tinerii sunt îndreptăţiţi să reacţioneze aşa cum o fac, în special în Libia, în Egipt şi în Tunisia.

Pentru mine, acestea trei sunt cele mai clare exemple de conducători în vârstă putred de bogaţi care s-au folosit de poziţia lor ca să strângă avere. Nu erau bogaţi când au ajuns acolo, au devenit odată ce au ajuns în fruntea statului, iar apoi au declarat că fiii lor vor prelua conducerea. Pentru popor, acesta este insulta finală.


Translated by: Raluca Mizdrea and Stela Cucu
MA Students, MTTLC, Bucharest University