Vânătorii, hoinari eterni

Pentru cei mai mulţi o plimbare în aer liber pe dealurile din Mehedinţi nu egalează nici cea mai modernă sală de fitnes din lume. Şi ce dacă nu întotdeauna iese ceva în cătarea puştii. Spiritul de aventură şi poveştile de vânătoare spuse în jurul unui foc de tabără sunt de neegalat.

Cu scârţâit de omăt sub picioare încep dimineţile de după sărbătorile de iarnă, pentru mulţi vânători din Mehedinţi. Înainte de plecare pe cărăruile albite zăpadă, planul de bătaie e stabilit punct cu punct, iar fiecare vânător are rolul bine stabilit. Gonacii, cei care trebuie să aducă vânatul în bătaia puştii, sunt instruiţi, la fel vânătorii. Este absolut necesar la vânătoare, pentru a nu avea evenimente nedorite.

La scurt timp începe şi prima bătaie. Din depărtare se aud vocile pierdute ale gonacilor care încearcă să scoată în bătaia puştii o vietate. La marginea pădurii stau vânătorii, pregătiţi să apese pe trăgaci. Dar prima bătaie e fără succes, iar mistreţii căutaţi parcă s-au făcut una cu pământul. Însă vânătorii le-au luat urma şi speră să aibă mai mult noroc a doua oară.
Însă urmează o altă repriză de hoinăreală, rămasă tot fără rezultat şi vânătorilor li s-a făcut foame de atâta colindat. În jurul unui foc pe care încing cârnăciori şi slănină înfipte în ţepuşe din lemn îşi mai potolesc foamea. Dar parcă merge şi o ulcică de ţuică fiartă să mai domolească gerul.

Se apropie şi seara şi de această dată vânătorii se întorc acasă cu tolba goală, povestind despre cum a fost ziua. Cele mai frumoase poveşti de vânătoare sunt păstrate până spre sfârşitul sezonului. Acestea vor fi spuse la balul organizat în cinstea vânătorilor, la care vor fi invitate şi soţiile, lăsate acasă în timpul anului.